Papi sfinţi, „model” pentru Biserica Papei Francisc

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Franco Pisano
Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: AsiaNews, 24 aprilie 2014

Papi sfinţi

Papi sfinţi

„A face canonizarea amândurora împreună este un mesaj pentru Biserică: aceştia doi sunt buni, sunt buni”. Fraza pe care papa Francisc a rostit-o la 29 iulie anul trecut, în avionul care îl ducea înapoi la Roma de la sărbătoarea Zilei Mondiale a Tineretului, explică alegerea de a-i proclama sfinţi în acelaşi timp, la 27 aprilie, pe Ioan al XXIII-lea şi pe Ioan Paul al II-lea.

Însă, alături de faptul de a indica Bisericii întregi exemplul a doi papi „buni”, care au trăit sfinţenia, decizia papei Francisc nu este numai concluzia naturală a unor procese canonice începute cu mult înainte de începutul actualului pontificat, ci expresie a unui „raport” cu cei doi papi pe care însuşi Francisc l-a indicat de mai multe ori. De fapt, în istoria bimilenară a Bisericii, dincolo de diferenţele personale şi de schimbările aduse de evoluţia situaţiilor şi a timpurilor, există mereu un fir, o consecvenţialitate care leagă între ele pontificatele. Uneori firul este mai puternic şi sunt succesorii înşişi care evidenţiază asta, dincolo de respectul – şi eventual de afectul – care îi leagă de predecesorii săi.

Mai direct, cel al lui Francisc cu Ioan Paul al II-lea, care, în anul 1992, l-a numit pe Bergoglio episcop şi, în anul 2001, l-a creat cardinal. Francisc, subliniind coerenţa, curajul şi forţa misionară ale lui Karol Wojtyla, a evidenţiat într-un fel caracteristici pe care el însuşi le are şi pe care vrea să le reverse în toată Biserica. Acelaşi discurs pentru umilinţa şi abandonarea în voinţa lui Dumnezeu exaltate în papa Ioan.

Ioan Paul al II-lea, coerenţă şi curaj

În ceea ce-l priveşte pe Ioan Paul al II-lea, se poate merge înapoi la moartea papei polonez: celebrând la 4 aprilie 2005 o Liturghie în catedrala din Buenos Aires, cardinalul Bergoglio a vorbit despre „coerenţa”, ca primă virtute pentru a urma drumul lui Cristos şi semn caracteristic al personalităţii papei răposat. „Ioan Paul al II-lea – a spus el – a fost pur şi simplu coerent, n-a înşelat niciodată, n-a minţit niciodată, n-a manipulat niciodată”. Însă coerenţa „nu se cumpără”, „nu se studiază”, „trebuie cultivată în inimă cu adoraţia, cu ungerea slujirii celorlalţi şi o conduită corectă”. Deci Wojtyla era coerent „pentru că s-a lăsat dăltuit de voinţa lui Dumnezeu. S-a lăsat umilit de voinţa lui Dumnezeu. A lăsat ca să crească în sufletul său această aptitudine la ascultare pe care a avut-o părintele nostru Abraham şi apoi toţi cei care l-au urmat”.

Iarăşi, la 1 mai 2011, după aceea, în timp ce la Roma Benedict al XVI-lea prezida Liturghia de beatificare a lui Karol Wojtyla, arhiepiscopul Bergoglio, celebrând o Liturghie solemnă de mulţumire, a afirmat: „Lui Ioan Paul al II-lea nu i-a fost frică pentru că a trăit viaţa sa contemplându-l pe Domnul înviat” şi „fie ca să poată răsuna şi astăzi în inima noastră cuvintele lui Isus şi ale fericitului Ioan Paul al II-lea: Nu vă fie frică!„.

Sunt fraze în care se evidenţiază afirmaţii care caracterizează pontificatul actual. Iarăşi, la 29 iulie anul trecut, răspunzând la întrebările jurnaliştilor, Francisc a spus: „Despre Ioan Paul al II-lea îmi vine să spun: mare misionar al Bisericii. Este un misionar, unul care a dus evanghelia pretutindeni, voi ştiţi asta mai bine decât mine, mergea, eh, simţea acest foc de a duce înainte cuvântul Domnului, este un sfânt Paul, un om aşa, acesta pentru mine este mare”. Cât îl priveşte pe Ioan al XXIII-lea, a adăugat, „este un pic figura preotului de la ţară, a preotului care iubeşte pe fiecare dintre credincioşi, care ştie să se îngrijească de credincioşi. Şi asta a făcut-o ca episcop, ca nunţiu”. „Ioan al XXIII-lea era un mare. Un mare. Şi apoi Conciliul, un om docil faţă de glasul lui Dumnezeu. Pentru acela i-a venit (ideea) de la Duhul Sfânt, şi el a fost docil”, „un om care s-a lăsat condus de Domnul”.

Întorcându-ne la papa polonez. În Francisc nu există numai afirmaţii în care se simte referinţa la o Biserică ce „iese” fără frică pentru a duce mesajul evangheliei, temă centrală a învăţăturii sale, există gesturile. Ca acela din 2 aprilie anul trecut, când, fiind papă de mai puţin de o lună, pe la ora 19.00, după închiderea de seară a bazilicii vaticane, a făcut o vizită la mormântul lui Ioan Paul al II-lea, la al optulea aniversar al morţii. Vizită repetată la 31 octombrie, când, la 7.00 dimineaţa, s-a unit cu polonezii care în fiecare joi se adună pentru o Liturghie la mormântul papei „lor”.

În sfârşit, este semnificativă referinţa la Ioan Paul al II-lea conţinută în mesajul pentru Ziua Mondială a Tineretului – la nivel diecezan – din 13 aprilie, publicat la 6 februarie, în care este anunţul că papa Wojtyla „va fi marele patron al ZMT, al căror iniţiator şi promotor a fost”.

Ioan al XXIII-lea, umilinţă şi abandonare în voinţa lui Dumnezeu

Dacă acestea sunt amprentele lui Ioan Paul al II-lea subliniate de Francisc, umilinţă, rugăciune şi abandonare în voinţa lui Dumnezeu – care apar în învăţătura actualului papă – sunt caracteristici pe care papa Bergoglio le-a evidenţiat de mai multe ori în Ioan al XXIII-lea. Şi chiar dacă, din motive de registre, n-a existat un raport personal, Francisc a amintit emoţia care a însoţit vestea morţii papei cel bun, la 3 iunie 1963. „Cel care, ca mine, are o anumită vârstă – a spus unui pelerinaj de persoane din Bergamo la al cincizecilea aniversar al acelei zile – menţine o amintire vie a emoţiei care s-a răspândit pretutindeni în zilele acelea”. „Întreaga lume a recunoscut în papa Ioan un păstor şi un părinte. Păstor pentru că a fost părinte. Ce anume l-a făcut aşa? Cum ar fi putut să ajungă la inima unor persoane aşa de diferite, chiar şi a multor necreştini? Pentru a răspunde la această întrebare, putem să facem referinţă la motoul său episcopal, Oboedientia et pax: ascultare şi pace”. „Dacă pacea a fost caracteristica exterioară, ascultarea a constituit pentru Roncalli dispoziţia interioară: ascultarea, în realitate, a fost instrumentul pentru a dobândi pacea. Înainte de toate ea a avut un sens foarte simplu şi concret: să desfăşoare în Biserică slujirea pe care superiorii i-o cereau, fără a căuta nimic pentru sine, fără a se sustrage de la nimic din ceea ce i se cerea”.

Prin această ascultare, papa Roncalli „a trăit însă şi o fidelitate mai profundă, pe care am putea s-o definim, aşa cum avea să spună el, abandonare în providenţa divină”. „Era un om de conducere, era un conducător. Dar un conducător condus, de Duhul Sfânt, prin ascultare”. „Şi aceasta este o învăţătură pentru fiecare dintre noi, dar şi pentru Biserica din timpul nostru: dacă vom şti să ne lăsăm conduşi de Duhul Sfânt, dacă vom şti să mortificăm egoismul nostru pentru a face spaţiu iubirii Domnului şi voinţei sale, atunci vom găsi pacea, atunci vom şti să fim constructori de pace şi vom răspândi pace în jurul nostru”.

Consideraţii asemănătoare a dezvoltat papa Francisc la 6 iunie 2013, când l-a indicat pe Ioan al XXIII-lea ca exemplu şi model pentru preoţii tineri care frecventează Academia ecleziastică, unde se formează viitorii reprezentanţi pontificali. Lor, vorbind despre „slujirea pentru care vă pregătiţi”, le-a indicat exemplul lui Ioan al XXIII-lea. „Recitind scrierile sale, impresionează grija pe care el întotdeauna a avut-o în păzirea propriului suflet, în mijlocul celor mai variate ocupaţii în domeniul eclezial şi politic. De aici se năşteau libertatea sa interioară, bucuria pe care o transmitea în exterior şi însăşi eficacitatea acţiunii sale pastorale şi diplomatice”.

Aşadar, în cei doi noi sfinţi din 27 aprilie, într-un fel papa Francisc se oglindeşte. Au subliniat asta cei care astăzi sunt doi cardinali, dar care au fost secretarii lui Ioan al XXIII-lea şi Ioan Paul al II-lea. „La sfârşitul vieţii mele – a spus cardinalul Loris Capovilla – ating cu mâna că unele intuiţii ale papei Ioan sunt astăzi puse pe tapet de papa Francisc. În discursul adresat ambasadorilor care au prezentat scrisorile de acreditare în urmă cu câteva zile, el a spus că Biserica trebuie să se preocupe în mod deosebit de cei din urmă. A repetat aceeaşi frază a papei Ioan din radio-mesajul dat cu o lună înainte de deschiderea Conciliului, la 11 septembrie: Biserica este a tuturor şi nimeni nu este exclus, dar este îndeosebi Biserica săracilor”. Şi cardinalul Stanislaw Dziwisz a observat că „Bergoglio vorbeşte limba sărăciei, cu discursuri proaspete, şi Biserica are nevoie de această carismă. Şi apoi îl aseamănă cu Karol Wojtyla”. „Sunt convins – a adăugat el – că istoria îi va uni într-o operă: faptul că au deschis porţile Bisericii pentru toţi, făcând-o mai apropiată de viaţa zilnică şi concretă a oamenilor; faptul că au creat punţi şi cu «lumi» îndepărtate şi potrivnice”.

Traducere preluată de pe Ercis.ro.

Posted in Personalităţi and tagged , .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *