Papa Ioan al XXIII-lea: Bătrânul care a întinerit Biserica (III)

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Ecaterina Hanganu

Papa Ioan al XXIII-lea

Papa Ioan al XXIII-lea

Liniile generale ale învăţăturii

Dialogul interreligios

La deschiderea lucrărilor Conciliului Vatican II, Papa Ioan al XXIII-lea a rostit următoarea rugăciune: „O, Duhule Sfânt, reînnoieşte minunile tale în vremea noastră, ca pentru noi Rusalii, şi fă ca Sfânta Biserică, stăruind într-un singur suflet, în continuă rugăciune, împreună cu Maria, Maica lui Isus şi sub călăuzirea Sfântului Petru, să sporească domnia Divinului nostru Mântuitor, domnia iubirii şi a păcii. Amin” [45]. Şi rugăciunea lui a fost auzită: documentele ulterioare o demonstrează. De fapt, anunţând intenţia convocării Conciliului ecumenic, el declarase că doreşte ca acesta să fie „o invitaţie pentru toate comunităţile care sunt încă separate, să caute unitatea pe care o doresc în zilele noastre atât de multe suflete în lume” (L’Osservatore Romano, 26 ianuarie 1959) [46]. Pentru dezvoltarea relaţiilor ecumenice a creat un nou Secretariat pentru Promovarea Unităţii Creştine şi a trimis pentru prima dată, din partea Sfântului Scaun, un reprezentant la Adunarea Consiliului Mondial al Bisericilor de la New Delhi (1961) [47]. Papa Ioan al XXIII-lea avea în minte în primul rând unitatea creştinilor, dar şi dialogul interreligios, în spiritul respectului şi încrederii reciproce.

Legăturile Papei Ioan al XXIII-lea cu iudaismul sunt considerate a fi cele mai bune din istorie, până la acea data. După alegerea sa ca Suveran Pontif, a dezvoltat o politica susţinută de reconciliere între creştini şi evrei, care avea să se reflecteze amplu în lucrările Conciliului Vatican II. Dar premizele se pot regăsi în întreaga activitate a lui Angelo Giuseppe Roncalli. Astfel, în calitate de Vizitator-Delegat-Nunţiu Papal în timpul celui de al Doilea Război Mondial, el a ajutat la salvarea a mii de vieţi, după cum urmează: evreii refugiaţi care ajungeau la Istanbul erau ajutaţi să meargă în Palestina sau către destinaţiile solicitate de ei; datorită intervenţiilor sale, copiii slovaci au reuşit să părăsească ţara; au fost eliberaţi datorită intervenţiei sale, evreii deţinuţi în lagărul de concentrare de la Jasenovac, lângă Stara Gradiška; evreii rezidenţi în Bulgaria au reuşit să părăsească ţara prin intervenţia sa pe lângă regele Boris III; copiii din Transnistria au reuşit de asemenea să plece şi să ajungă în Palestina, prin intervenţia sa; evreii din Italia au fost ajutaţi de Vatican tot datorită acţiunilor sale; evreii deţinuţi la Sered nu au mai fost deportaţi în Germania, în urma intervenţiei sale.

La începutul anului 1944, Angelo Giuseppe Roncalli a primit vizita Irei Hirschmann, liderul evreilor din America, care i-a solicitat ajutorul pentru salvarea evreilor din Ungaria [48]. Ştiind că o serie de surori catolice se ocupau deja cu aceasta, iar autorităţile naziste ţineau cont de aceste certificate, a propus amplificarea „Operaţiunii ‘Botezul'” prin care se emiteau certificate false de botez tuturor evreilor care doreau, fără nici un fel de obligaţie de convertire sau de practici religioase din partea lor, nici atunci, nici după ce se va fi terminat războiul, singura sa preocupare fiind salvarea vieţilor lor. În acelaşi timp, a solicitat ca Vaticanul să facă apel la alte state neutre pentru acceptarea imigranţilor evrei, subliniind că acesta este un act de milostivire aprobat de Biserică şi să informeze Germania nazistă că guvernul palestinian dispune de 5,000 de certificate de imigrare pentru evrei. Pentru expedierea certificatelor de botez şi imigrare a folosit curierul diplomatic, reprezentanţi papali şi Surorile de la Notre-Dame de Sion.

Pentru aceasta Angelo Giuseppe Roncalli avea să fie propus ca „Drept între Popoare” la muzeul Yad Vashem, onoare rezervată pentru persoanele non-evrei care au ajutat evreii în timpul Holocaustului. Cu această ocazie, Rabbi Simon Moguilevsky, rabinul şef din Buenos Aires, l-a numit pe Roncalli „un om creat cu adevărat după chipul lui Dumnezeu” [49]. În mod firesc, atitudinea lui Angelo Giuseppe Roncalli avea să fie aceeaşi faţă de iudaism, şi după alegerea sa în Scaunul Pontifical. Astfel, cu ocazia sărbătorii de Paşti din 1960, a întrerupt liturghia din Vinerea Mare în momentul în care unul dintre celebranţi a citit rugăciunea în forma tradiţională, folosind cuvântul „perfidis” relativ la evrei (în limba latină medievală, sensul este de „fără credinţă”). Papa a reluat rugăciunea el însuşi, omiţând cuvântul defăimător şi această nouă versiune avea să fie publicată în Missalul roman din 1962 [50].

Ulterior, Papa Ioan al XXIII-lea s-a întâlnit cu o delegaţie din Israel pe care a întâmpinat-o cu versetul biblic: „Sunt Iosif, fratele vostru” [51]. Începea astfel o nouă etapă a relaţiilor între creştini şi iudei. Documentul Nostra Aetate al Conciliului Vatican II reflectă dorinţa sa de unitate şi înţelegere, de stabilire a dialogului interreligios pe baza respectului şi iubirii între oameni şi popoare. Documentul, referindu-se la relaţiile cu diversele religii necreştine, tratează separat, în secţiuni ample, relaţia cu religia musulmană şi religia iudaică, afirmând că „Biserica, aşadar, condamnă ca fiind contrară spiritului lui Cristos orice silnicie făptuită împotriva vreunui om din motive de rasă, culoare, condiţie socială sau religie”. Documentul a fost adoptat cu 2.221 /88 voturi şi promulgat de Papa Paul al VI-lea la 28 octombrie 1965. Trecuseră şapte ani din seara zilei de 28 octombrie 1958 când Angelo Giuseppe Roncalli fusese ales în Scaunul Pontifical şi doi ani de la naşterea sa la cer, dar ideile şi munca Papei Ioan al XXIII-lea care deschisese „uşile şi ferestrele Bisericii” continuau să rodească în lume iubirea şi pacea.

Beatificarea

La 3 septembrie 2000, Papa Ioan Paul al II-lea i-a beatificat pe Papa Ioan al XXIII-lea şi pe Papa Pius IX: se împlinea astfel dorinţa exprimată de Papa Ioan al XXIII-lea la încheierea solemnă a primei sesiuni a Conciliului Vatican II. „Papa cel Bun” a „impresionat lumea întreagă prin felul lui prietenos de a fi, care iradia din bunătatea remarcabilă a sufletului său. Planul divin a făcut ca beatificarea să îi unească pe aceşti doi Suverani Pontifi, care au trăit în împrejurări istorice foarte diferite dar care, dincolo de aparenţe, împărtăşeau calităţi umane şi spirituale similare”, a spus în predica sa Papa Ioan Paul al II-lea [52]. Corpul Papei Ioan al XXIII-lea, foarte bine păstrat, a fost mutat din grotele Vaticanului la altarul Sf. Ieronim şi expus pentru veneraţia credincioşilor. În acelaşi loc, sub Bazilica San Pietro, avea să se odihnească între 9 aprilie 2005 şi 1 mai 2011, când avea să fie mutat pentru beatificare, Papa Ioan Paul al II-lea.

Miracolul care a dus la beatificarea Papei Ioan al XXIII-lea este vindecarea instantanee a unei tinere surori, Caterina Capitani, din congregaţia „Fiicele Carităţii”, diagnosticată şi operată pentru sindromul Zollinger-Ellison [53] la vârsta de 22 ani, în 1966 (primele simptome – dureri abdominale, hematemeză repetată şi emisii gastrice atât de acide încât pielea de pe faţă devenise o rană – apăruseră în urmă cu patru ani). În pofida tuturor intervenţiilor terapeutice (medicamentoase şi operatorii – pancreatectomie, splenectomie, gastrectomie totală,operaţie care a durat cinci ore), starea generala continua să se degradeze. Ea se ruga fierbinte Sfintei Fecioare de la Pompei; surorile, care se rugau deja Papei Ioan al XXIII-lea, i-au sugerat să se roage şi ea, dar Caterina Capitani nu le dăduse mare atenţie – doar că pusese pe noptieră fotografia Papei. Primise deja Sfântul Maslu, iar surorile din congregaţie o vegheau cu rândul. Iată ce povesteşte ea [54]: „La 22 mai, o soră mi-a adus o relicvă de la Roma: o bucăţică din cearşaful pe care murise Papa Ioan XXIII. Am pus-o pe fistula care făcea să comunice stomacul direct cu exteriorul şi cum sufeream mult şi de prea mult timp, l-am rugat să mă ia în cer. Muream încetul cu încetul. Toată puterea mă părăsise. Temperatura era foarte mare. Acum era permanent în cameră câte o soră, care mă păzea, zi şi noapte. La 25 mai, pe la ora 2,30 p.m., am rugat-o pe soră să închidă fereastra fiindcă mă supăra lumina, ceea ce a şi făcut, şi a ieşit pentru câteva minute din cameră, iar eu am lunecat în somn. Deodată am simţit cum cineva îmi apasă rana de la stomac şi am auzit o voce care mă striga pe nume. Am crezut că este profesorul Zannini [55]. Am deschis ochii şi am întors privirea în direcţia de unde venea vocea şi l-am văzut pe Papa Ioan stând lângă patul meu, cu surâsul pe care îl ştiam din fotografie. El era cel care ţinea apăsat cu mâna pansamentul de pe fistulă. ‘Te-ai rugat foarte mult la mine’, mi-a spus cu vocea lui blândă. ‘Nu numai tu te-ai rugat, ci şi mulţi alţii. Mi-ai smuls din inimă acest miracol. Nu te mai teme, te-ai vindecat. Sună clopoţelul, cheamă surorile care sunt în capelă, spune-le să îţi ia temperatură şi ai să vezi că este normală. Mănâncă ce vrei, aşa cum făceai înainte de a te îmbolnăvi: am să ţin mâna pe rană şi ai să te vindeci. Cheamă-l pe profesor să te examineze, să îţi facă analize şi examen radiologic şi scrie tot ce ţi s-a întâmplat’. Apoi, viziunea a dispărut.”

Deodată, sora a simţit că îi este bine. S-a ridicat la marginea patului (lucru pe care nu mai putea să îl facă de multă vreme), a sunat clopoţelul şi i s-a luat temperatura – abia dacă avea 36.8 grade Celsius. Aflată la marginea patului, a cerut de mâncare – dar maica superioară credea că e doar „binele de dinaintea morţii”. Ea, care era hrănită numai prin perfuzii, nu avea cum să mănânce – dar oricum, i-au adus ce a cerut: îngheţată, cartofi pai cu pui fript, roşii şi supă, după care au vrut să îi schimbe pansamentul, crezând că, aşa cum se întâmplă în astfel de cazuri, totul ieşise prin fistulă. Dar, uluire totală! Peretele abdominal nu mai avea nici urmă de rană: fistula, pur şi simplu, se vindecase. Vindecarea a fost confirmată medical. Ulterior, se aşteptau toţi la recidivă. „Dar au trecut 34 de ani de atunci, iar sr. Caterina Capitani lucrează câte 16-18 ore în spital, cu bolnavii, fără să evite eforturile” şi „este un ciclon de dinamism” (în mod normal, o persoană fără pancreas, splină şi stomac duce o viaţă „de repaus în ambient strict supravegheat”). Aşa cum promisese, Papa Ioan al XXIII-lea îşi ţine „în permanenţă mâna asupra ei”: vindecarea e permanentă, fiindcă şi miracolul este permanent. Cel care murise de cancer gastric, prin perforaţie gastrică, peritonită secundară şi hemoragii repetate, împlinise miracolul vindecării unei afecţiuni asemănătoare. Era „Papa cel Bun”.

La a cincizecea comemorare a morţii sale, la 3 iunie 2013, Papa Francisc a vizitat mormântul Papei Ioan al XXIII-lea şi s-a rugat, apoi s-a adresat în cuvinte calde mulţimii de la Bergamo care venise să îl omagieze pe „Papa cel Bun”. O lună mai târziu, la 5 iulie 2013, Papa Francisc a aprobat canonizarea Papei Ioan al XXIII-lea, fără să mai fie necesar un al doilea miracol, bazându-şi decizia pe meritul de a fi convocat Conciliul Vatican II şi de a-i fi trasat liniile directoare. De altfel, şi ziua de celebrare liturgică a Papei Ioan al XXIII-lea nu este 3 iunie, când s-a născut la cer, ci 11 octombrie, data deschiderii lucrărilor Conciliului Vatican II. La 30 septembrie 2013, Papa Francisc a anunţat data canonizării: 27 aprilie 2014, în Duminica Divinei Milostiviri.

Cum să urmăm drumul spiritual al Papei Ioan XXIII [56]

1. Să trăim cu un optimism sacru. El trăia cu bucurie fiecare clipă, respingând vocile „profeţilor morţii, care prevăd mereu dezastre, ca şi cum sfârşitul lumii ar fi chiar acum”.

2. Să cerem altora să se roage pentru noi. Când a aflat că va fi creat Cardinal, a scris familiei să se roage pentru el, „cerând lui Dumnezeu să îl facă un Cardinal bun, iubitor de pace şi blând”. Ori de câte ori avem de luat o decizie dificilă sau viaţa ne scoate înainte provocări dure, să cerem celor apropiaţi să se roage pentru noi.

3. Să reducem pe cât posibil criticile. „Să observi totul, să treci cu vederea multe, să corectezi puţin” – aceasta era filosofia sa. Haideţi să criticăm mai puţin: vom fi mai fericiţi şi noi, şi familia, şi prietenii noştri.

4. Să practicăm stăpânirea de sine. Papa Ioan al XXIII-lea spunea: „Îmi stă în caracter să vorbesc prea mult. Să fii gata să vorbeşti – acesta este într-adevăr darul Domnului, dar trebuie folosit cu grijă şi respect, cu moderaţie, astfel încât cuvintele să fie binevenite şi nu plictisitoare”.

5. Să citim biografii ale celor care au dus o viaţă spirituală. Aceasta este una din cele mai profitabile căi prin care putem evolua spiritual. Papa Ioan al XXIII-lea avea o mare admiraţie pentru Sf. Francisc de Sales, pe care îl considera „cel mai blând dintre sfinţi” şi o „magnifică figură” a creştinătăţii. „Am citit de multe, multe ori viaţa lui” – notase în jurnalul său.

6. Să punem în practică ceea ce predicăm. Să fim un model de integritate: „Sunt foarte atent să nu pretind niciodată de la alţii ceea ce nu fac eu însumi”, scria Papa Ioan al XXIII-lea în jurnalul personal.

7. Să fim buni: iată deviza de o viaţă a Papei Ioan XXIII. „Orice relaţie cu ceilalţi trebuie să fie întotdeauna marcată de demnitate, simplitate şi bunătate, o bunătate strălucitoare şi senină”.

8. Să fim atenţi la noi înşine. Papa Ioan al XXIII-lea şi-a făcut de-a lungul întregii sale vieţi, zilnic, sincer şi profund, examenul de conştiinţă iar la interval scurte, un examen general de conştiinţă. La un moment dat, scria în jurnalul său: „După ce mi-am făcut examenul general al comportamentului din cursul acestor zile, mi-am dat seama că am motive să roşesc şi să mă simt umil”.

9. Aminteşte-ţi că ai rolul de model. Suntem mereu în văzul familiei, prietenilor, colegilor, vecinilor, cunoştinţelor. Să îi influenţăm pozitiv. „Învăţăm comportamentul creştin în domeniile sociale şi economice acţionând realmente în mod creştin în aceste domenii”.

10. Nu te lua prea în serios. La câteva zile după alegerea sa în Scaunul Pontifical, familia a venit într-o audienţă specială. Erau cu toţii timizi şi emoţionaţi şi au scăpat pe jos darurile aduse: pâine de ţară, şuncă şi vin, totul a căzut pe podea. Papa le-a surâs şi i-a îmbrăţişat cu lacrimi în ochi: „Nu vă fie frică, tot eu sunt”. Iar lecţia lui pentru noi este: „Nu te lua tu singur prea în serios”.

Cuvinte de înţelepciune ale Papei Ioan al XXIII-lea

Născut sărac, dar din oameni de onoare şi smeriţi, sunt mândru să mor sărac.

Sentimentul micimii şi nimicniciei mele mi-a fost întotdeauna un bun tovarăş de drum.

Adesea mi se întâmplă să mă trezesc în puterea nopţii, cu gândul la o problemă serioasă şi în cele din urmă mă hotărăsc să-i cer sfat Papei. După care, mă trezesc complet şi îmi aduc aminte că eu sunt Papa.

Mai uşor este pentru un tată să aibă copii, decât pentru copii să aibă un tată cu adevărat.

Uitaţi-vă nu la fricile, ci la speranţele şi visele voastre. Nu vă gândiţi la frustrări, ci la tot potenţialul vostru care aşteaptă să-şi găsească împlinirea. Nu vă gândiţi la ceea ce aţi încercat să faceţi şi aţi dat greş, ci la tot ceea ce puteţi încă să faceţi.

Oamenii sunt ca vinul: odată cu vârsta, unii se oţetesc, dar cei buni devin şi mai buni.

Un om al păcii face mult mai mult bine decât unul învăţat.

Pacea adevărată şi de durată a naţiunilor nu constă în egalitatea forţelor armate, ci numai în încrederea reciprocă.

Biserica Catolică trebuie să se aplece acum asupra îndatoririlor sale cu calm şi generozitate, iar voi trebuie să aveţi grijă de ea cu atenţie mereu nouă şi plină de iubire.

Conciliul care începe acum se revarsă în Biserică precum zorii zilei, prevestind o strălucitoare lumină.

Rugăciunea înseamnă înălţarea minţii la Dumnezeu – iată ce anume trebuie să ne amintim mereu. Cuvintele contează mai puţin.

Omenirea este o mare, o imensă familie… Se vede aceasta după ceea ce simţim în inimă la Crăciun.

Dumnezeu a creat umbrele tocmai ca să scoată mai bine în evidenţă lumina.

Rugăciunea pentru pace a Papei Ioan al XXIII-lea

O, Doamne Isuse Cristoase,
Tu, care eşti Regele Păcii,
Tu, care eşti pacea şi împăcarea,
Tu, care ne spui mereu „Pacea să fie cu voi”,
Dăruieşte-ne pacea.
Fă-ne pe toţi mărturisitori ai adevărului,
Ai dreptăţii şi iubirii între oameni.
Alungă din inimile noastre tot ce-ar putea sta împotriva păcii.
Luminează-i pe conducătorii noştri şi fă-i să poată asigura şi apăra marele dar al păcii.
Fie ca toţi oamenii de pe pământ să devina ceea ce sunt – fraţi şi surori.
Şi fie ca dorul păcii să înflorească şi întotdeauna să domnească în noi. [57]

Note:

[45] Cf. Prayer of Pope John XXIII to the Holy Spirit, 1961 http://cta-usa.org/wp-content/uploads/2013/09/CTA-Website-John.pdf
[46] Cf. http://www.ceosyd.catholic.edu.au/Parents/Religion/Documents/20130718-doc-SORDayACUJohnXXIII.pdf
[47] http://www.vatican.va/holy_father/john_xxiii/biography/documents/hf_j-xxiii_bio_16071997_biography_en.html
[48] Cf.Victor M. Parachin John XXIII — Mystic Pope. Biography of Blessed Pope John XXIII. The Priest. Cf.
[49] Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Pope_John_XXIII_and_Judaism
[50] Oremus et pro Iudæis: ut Deus et Dominus noster auferat velamen de cordibus eorum; ut et ipsi agnoscant Iesum Christum Dominum nostrum. (Oremus. Flectamus genua. Levate) Omnipotens sempiterne Deus, qui Iudæos etiam a tua misericordia non repellis: exaudi preces nostras, quas pro illius populi obcæcatione deferimus; ut, agnita veritatis tuæ luce, quæ Christus est, a suis tenebris eruantur. Per eumdem Dominum nostrum Iesum Christum filium tuum, qui tecum vivit et regnat in unitate Spiritus Sancti Deus: per omnia sæcula sæculorum. Amen. (Roman Missal, 1962 typical edition, pages 173-174): „Să ne rugăm şi pentru iudei: pentru ca Dumnezeul şi Domnul nostru să înlăture vălul de pe inimile lor, astfel încât şi ei să-l recunoască pe Isus Cristos, Domnul nostru. (Să ne rugăm. Îngenuchem. Ne ridicăm.) Atotputernice şi veşnic Dumnezeu, care nu i-ai respins pe iudei de la milostivirea ta: auzi-ne rugăciunile noastre, pe care le oferim pentru orbirea acelui popor; pentru ca, recunoscând lumina Adevărului tău, care este Cristos, să fie izbăviţi din întunericul lor. Prin acelaşi Isus Cristos, Domnul nostru, fiul tău, care împreună cu tine vieţuieşte şi domneşte în unire cu Duhul Sfânt în toţi vecii vecilor. Amin.”
[51] Joc semnificativ de cuvinte: Giuseppe=Iosif.
[52] http://www.vatican.va/holy_father/john_paul_ii/homilies/2000/documents/hf_jp-ii_hom_20000903_beatification_en.html
[53] Sindromul Zollinger-Ellison constă în tumora unică sau tumori multiple, care secretă cantităţi mari de gastrină şi determină ulceraţii sângerânde pe tot traiectul tubului digestive, dar predominant la nivelul stomacului si duodenului. Tumorile sunt localizate la nivel gastric şi pancreatic, iar în ½-2/3 din cazuri tumorile sunt maligne. Intervenţia chirurgicală şi tratamentul cu inhibitori ai pompei de protoni poate uneori ameliora evoluţia, dar şi actualmente prognosticul rămâne infaust. Boala evoluează cu dureri abdominale, hemoragii digestive importante, diaree, scădere ponderală, intoleranţă digestivă totală.
[54] Cf. http://www.saintanthonyofpadua.net/messaggero/pagina_stampa.asp?R=&ID=80
[55] Chirurgul care o operase.
[56] Cf.Victor M. Parachin John XXIII — Mystic Pope. Biography of Blessed Pope John XXIII. The Priest. Cf.
[57] http://www.catholicdoors.com/prayers/english3/p02206.htm



Posted in Personalităţi and tagged .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *