Papa Ioan al XXIII-lea: Bătrânul care a întinerit Biserica (II)

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Ecaterina Hanganu

Papa Ioan al XXIII-lea

Papa Ioan al XXIII-lea

Episcopatul

În 1925, Papa Pius al XI-lea l-a numit Vizitator Apostolic în Bulgaria. La 19 martie 1925 a fost numit Episcop titular de Areopolis. Ceremonia s-a celebrat la Biserica San Carlo al Corso. Angelo Giuseppe Roncalli şi-a ales ca moto episcopal Obedientia et Pax, deviză pe care avea să o păstreze întreaga viaţă. Îndată după ceremonie a plecat în Bulgaria. Tânărul Angelo Giuseppe Roncalli scria în jurnalul său: „Nu m-am gândit şi nici nu mi-am dorit această însărcinare. Domnul m-a ales… aşa că El este acela care mă va ridica atunci când cad şi îmi va dărui ceea ce îmi lipseşte. Aceasta mă consolează şi îmi dăruie linişte şi încredere.” Deşi devenise acum o oficialitate de considerabilă importanţă, tânărul Episcop ştia că esenţial este să rămână întemeiat şi focalizat spiritual în toate acţiunile şi viaţa sa: „Vreau să fiu cu totul şi în întregime pentru Dumnezeu, pătruns de lumina Sa, strălucind de iubire pentru Dumnezeu şi pentru sufletele oamenilor… În noua mea stare de viaţă, rugăciunea trebuie să dobândească o nouă înfăţişare.” În Bulgaria a reuşit să reorganizeze, nu fără dificultăţi, viaţa Bisericii Catolice într-o ţară predominant ortodoxă. A stabilit relaţii cordiale cu guvernul şi casa regală a Bulgariei şi, trecând peste incidentul reprezentat de căsătoria regelui Boris III cu prinţesa Giovanna de Savoia, a stabilit primele contacte ecumenice cu Biserica Ortodoxă a Bulgariei. Mai târziu, în 1958, regina Giovanna, văduvă (soţul murise in 1943), alungată din Bulgaria de regimul comunist şi repudiată de Italia din cauza căsătoriei cu un rege ortodox, avea să asiste, neobservată, la ceremonia de intronizare a Papei Ioan XXIII: nu uitase niciodată blândeţea, bunătatea, inteligenţa celui care o susţinuse de-a lungul anilor şi venise să îl onoreze.

La 27 noiembrie 1934, Angelo Giuseppe Roncalli a fost numit Delegat Apostolic pentru Turcia şi Grecia, ţări care nu aveau relaţii diplomatice cu Statul Vatican. În Grecia, acţiunile lui nu au avut rezultate notabile, în schimb în Turcia, relaţiile sale cu guvernul au fost din ce în ce mai cordiale, datorită înţelegerii şi bunăvoinţei arătate de el faţă de politica de secularizare dusă de guvern. Cu tact şi înţelepciune, a organizat întâlniri oficiale cu Patriarhul Constantinopolului – primele de la Marea Schismă. În 1939, Papa Pius XII i-a recomandat să acorde mai mult timp Greciei, lucru pe care l-a şi efectuat. În acelaşi timp, în calitate de Delegat Apostolic, a întreprins acţiuni care au dus la salvarea a mii de evrei (a se vedea mai jos).

La 22 decembrie 1944, după eliberarea Franţei, Papa Pius XII l-a numit Nunţiu Apostolic în Franţa, alegându-l dintre mai mulţi candidaţi. Nemulţumirile nu au întârziat să apară – de data aceasta era acuzat că ar fi un om cu principii învechite, după ce, numai cu câţiva ani înainte, tot el fusese acuzat de „modernism”. La 27 decembrie 1944 a părăsit Ankara, făcând scurte escale la Beirut, Cairo, Neapole. A ajuns la Roma la 28 decembrie, unde s-a întâlnit şi cu Domenico Tardini (unul dintre cei care nu era de acord cu numirea sa ca Nunţiu Papal), dar şi cu prietenul său, Giovanni Battista Montini (viitorul Papă Paul al VI-lea). A doua zi a plecat în Franţa [24]. Aici a ajutat prizonierii de război şi a contribuit la reorganizarea ecleziastică a Franţei. A vizitat marile Sanctuare ale Franţei, a participat la celebrările populare religioase şi a observat atent şi prudent iniţiativele pastorale ale clerului, prezentându-se de fiecare dată, chiar şi in mijlocul celor mai complexe probleme diplomatice, cu simplitatea plină de înţelepciune şi bunătate a Evangheliei. El a fost primul observator permanent al Sfântului Scaun la UNESCO, luând parte la a VI-a şi a VII-a adunare general, în 1951 şi 1952 [25].

Cardinalatul

Cu 11 zile înainte de a împlini 71 ani, Angelo Giuseppe Roncalli a primit un mesaj de la Mons. Montini, prin care îi cerea să vină la Roma în vederea numirii sale ca Patriarh de Veneţia. Un alt mesaj de acelaşi prieten, îl anunţa la 29 noiembrie 1952 că Papa Pius al XII-lea a hotărât să îl creeze Cardinal – decizie justă, care încorona eforturile celui care slujise Biserica loial şi plin de fervoare timp de cinci decenii. La 12 ianuarie 1953 a fost numit Patriarh de Veneţia şi Cardinal-Preot de Santa Prisca de Papa Pius al XII-lea. În semn de înaltă preţuire, preşedintele Franţei, Vincent Auriol, a clamat vechiul privilegiu al monarhilor Franţei de a impune el „biretta” roşie de Cardinal fostului Nunţiu Papal. Ceremonia s-a desfăşurat la Palatul Élysée. Din această perioadă datează şi armoriile sale, cu Leul Sfântului Marcu pe câmp alb, create cu ajutorul specialistului în heraldică al Vaticanului, Mons. Bruno Heim, şi care păstrează motoul său din perioada numirii ca Episcop, Obedientia et Pax.

La Veneţia, noul Patriarh a decis să locuiască la etajul II al palatului, nu la etajul I, unde locuise Giuseppe Melchiorre Sarto, fostul Papă Pius X. După canonizarea acestuia (la 29 mai 1954), Angelo Roncalli a refăcut apartamentul Patriarhului Sarto ca în 1903, anul în care fusese ales ca Suveran Pontif şi împreună cu cele câteva rude în viaţă ale fostului Papă, a celebrat Sfântă Liturghie în onoarea lui.

Referitor la numirea lui ca Patriarh de Veneţia, Angelo Roncalli scria în jurnalul său: „Am început această slujire la vârsta când alţii o încheie… În puţinii ani pe care îi mai am de trăit, vreau să fiu un păstor sfânt… Uneori, gândul la timpul scurt rămas încearcă să îmi zădărnicească eforturile. Dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu mă dau bătut. Nu mă tem nici să mor, nici nu refuz să trăiesc” [26]. Şi tocmai corecta în linişte ciornele Actelor sinodale de la primul său Sinod diecezan(1958) în vederea publicării, când a fost chemat la Roma pentru a lua parte la Conclavul care avea să îl aleagă Papă.

Suveran Pontif

Era o zi de marţi, 28 octombrie 1958, ora 4.30 PM. Începea un nou pontificat şi o epocă total nouă pentru Biserică – pe care atunci, la ceasul înserării, nimeni nu avea cum să o bănuiască. „Un Papă bun, blând, umil şi înţelegător, întreprinzător şi curajos, simplu şi activ, întruchipând milostivirea Domnului pentru corp şi spirit, vizitând enoriaşii, îmbrăţişându-i pe cei din închisoare şi pe bolnavi, deschizându-şi larg inima tuturor, indiferent de naţionalitate şi credinţă, dăruindu-le tuturor grija şi iubirea sa părintească – Papa Ioan al XXIII-lea avea să fie ceea ce fusese din primii ani ai sacerdoţiului său: imaginea autentică a Bunului Păstor” [27].

Abia fusese ales de o lună, când scria în jurnalul său: „Nimic nu are valoare pentru istoria şi viaţa omului, nimic nu are nici o valoare pentru Biserică şi pentru suflete, decât dacă Pontiful este sfânt în fapte, după cum este în titlu” [28].

Principalele acţiuni întreprinse în timpul pontificatului

Una dintre primele sale acţiuni a fost să anuleze decretul prin care Papa Sixtus IV (1475-1483) limita numărul Cardinalilor la 70, lărgind progresiv Colegiul Cardinalilor la 87 de membri, iar cardinalatul a devenit cu adevărat internaţional: el a numit primii Cardinali din Mexic, Uruguay, Venezuela, Japonia, Filipine, Tanzania. La mai puţin de două luni de la alegerea sa ca Suveran Pontif, la 15 decembrie 1958, l-a creat Cardinal pe Giovanni Battista Montini, cel care avea să fie succesorul său sub numele de Papa Paul al VI-lea. În 1960 a consacrat paisprezece Arhiepiscopi din Asia, Africa, Oceania. La 10 februarie 1963, Papa Ioan al XXIII-lea a deschis oficial procesul de beatificare pentru Cardinalul Andrea Carlo Ferrari, fost Episcop de Milano.

La 7 martie 1963, în sărbătoarea Sf. Toma de Aquino, a vizitat Universitatea Angelicum, pe care, prin motu proprio intitulat Dominicanus Ordo, a ridicat-o la rangul de Universitate Pontificală a Cetăţii [29]. În calitate de Episcop al Romei, a întreprins vizite pastorale în parohii, în special în cele recent înfiinţate, din suburbii. În toate acţiunile sale, şi chiar din simpla sa prezenţă, iradia pacea, blândeţea şi bucuria unei vieţi de profundă rugăciune şi credinţă. Simţind prin el bunătatea şi milostivirea Domnului, credincioşii l-au numit „Papa cel Bun”. A scris opt enciclice, trei exortaţii apostolice, numeroase constituţii apostolice şi scrisori apostolice. Enciclicele sale sociale, Pacem in terris şi Mater et Magistra au fost în mod deosebit apreciate. John F. Kennedy, preşedintele SUA, afirma că enciclica Pacem in terris l-a făcut să se simtă mândru că este catolic [30].

La mai puţin de trei luni de la alegerea sa, Papa Ioan al XXIII-lea a convocat Sinodul Roman (primul din istoria Romei), care a avut loc în 1960, a stabilit Comisia pentru revizuirea Codului de Drept Canonic(1963) şi a convocat Conciliul Vatican II (al XXI-lea in istoria Bisericii, la aprox. 90 de ani de la Conciliul Vatican I [31] şi la 400 de ani de la antecesorul acestuia [32]), decizie pe care a anunţat-o la 29 ianuarie 1959, la Basilica Papale di San Paolo fuori le Mura. Giovanni Battista Montini, care avea să devină Papa Paul al VI-lea şi avea să continue lucrările Conciliului Vatican II, i-a spus cu aceasta ocazie lui Giulio Bevilacqua: „băieţelul ăsta sfânt şi bătrân nici nu îşi închipuie ce cuib de viespi stârneşte” [33]. Conciliul Ecumenic Vatican II avea să hotărască schimbările majore ale Bisericii catolice: revizuirea completa a Liturghiei, implicarea puternică în ecumenism, o nouă abordare a problemelor lumii moderne. În cursul următorilor 50 de ani de la acea seară, toţi suveranii pontifi care aveau să urmeze, au subliniat faptul că acest Conciliu „a fost un eveniment dorit de Dumnezeu” şi dus la îndeplinire de „un bătrân care a întinerit Biserica” şi pe care mulţi nu îl considerau decât „un Papă de tranziţie” [34].

La 11 octombrie 1962, s-au deschis lucrările Conciliului Vatican II, printr-o sesiune publică, la care au participat Părinţii conciliari şi reprezentanţi a 86 de guverne şi organisme internaţionale. După celebrarea Sfintei Liturghii, Papa Ioan al XXIII-lea a prezentat declaraţia Gaudet Mater Ecclesia [35], în care a accentuat asupra naturii pastorale, nu doctrinare pe care trebuie să o aibă Conciliul: Biserica nu trebuie să repete sau să reformuleze doctrinele şi dogmele deja existente, ci să transmită mesajul lui Cristos într-o lume aflată în permanentă schimbare. El a respins vehement gândirea acelor „profeţi ai morţii, care nu fac altceva decât să prezică dezastre” şi i-a îndemnat pe Părinţii conciliari „să folosească mai degrabă medicamentul milostivirii decât armele severităţii” [36]. Când i s-a cerut să îşi exprime speranţele pe care şi le punea în Conciliul Vatican II, Papa Ioan al XXIII-lea s-a dus la fereastră şi a deschis-o larg spre lume, lăsând să năvălească înăuntru un val de aer proaspăt [37]. În cursul acestei prime sesiuni s-au stabilit comisiile Conciliului, temele şi membrii comisiilor.

Încet-încet, o mare mulţime s-a strâns în Piaţa San Pietro şi, cum seara se lăsa, iar luminile rămâneau aprinse, marea de oameni a început să cânte şi să strige, ca să îl vadă pe Papa Ioan al XXIII-lea la balcon – ceea ce s-a şi întâmplat. Într-o alocuţiune improvizată, care avea să fie numită „Cuvântare la lumina Lunii”, Sfântul Părinte i-a salutat, cu aceeaşi căldură, blândeţe şi bucurie dintotdeauna, iar la sfârşit i-a îndemnat să meargă acasă, să îi îmbrăţişeze pe copii şi să le dea „un pupic”din partea Papei. Prima sesiune s-a încheiat printr-o ceremonie solemnă la 8 decembrie 1962. În discursul de încheiere, Papa Ioan al XXIII-lea s-a referit la Papa Pius al IX-lea [38], exprimându-şi dorinţa beatificării şi canonizării acestuia. De altfel, în cursul unei reculegeri spirituale, în 1959, Papa Ioan al XXIII-lea scria în jurnalul său: „Mereu mă gândesc la Papa Pius al IX-lea, de sfântă şi glorioasă amintire şi imitându-l prin sacrificiul de sine, tare mi-ar plăcea să fiu demn să celebrez canonizarea lui”. Următoarea sesiune a Conciliului Vatican II a fost programată pentru 12 mai-29 iunie 1963 (anunţul a fost făcut în cadrul primei sesiuni, la 8 decembrie 1962).

Papa Ioan al XXIII-lea s-a născut la cer în seara zilei de 3 iunie 1963 [39], la ora 7.49 p.m., în spiritul aceleiaşi nesfârşite iubiri faţă de Isus care l-a condus întreaga sa viaţă. Dincolo de ferestrele Vaticanului, mii de pelerini se rugau şi plângeau, alături de toţi oamenii de bună-voinţă, catolici şi non-catolici din întreaga lume. Papa Ioan al XXIII-lea îi numea mereu: „Dragii mei fraţi” – şi ei ştiau ca este chiar aşa. Fusese „un deces în familie” [40]. Într-un pontificat care a durat mai puţin de cinci ani, Papa Ioan al XXIII-lea a revărsat bunătatea şi milostivirea lui Dumnezeu asupra tuturor şi făcând Biserica accesibilă prezentului, a deschis-o spre viitor, convocând Conciliul Vatican II. Istoricii consideră pontificatul său drept cel mai important de la Evul Mediu până la acea dată.

În 1962, revista Time l-a numit „Omul Anului” – a fost primul Papă căruia i s-a acordat acest titlul, urmat apoi de Papa Ioan Paul II (în 1994) şi de Papa Francisc (în 1913 [41]). În 1962 a fost nominalizat pentru Premiul Balzan [42], care i-a fost conferit la 11 mai 1963, pentru „umanitate, pace şi frăţie între popoare”, dar el a declinat realizările sale în favoarea celor cinci Suverani Pontifi anteriori, de la Leon XIII la Pius XII. A fost, de asemenea, nominalizat pentru Premiul Nobel pentru Pace, în special pentru oficiile de mediere între J.F. Kennedy şi Nikita S. Hruşciov în problema crizei rachetelor din Cuba din octombrie 1962.

Liniile generale ale învăţăturii

Drepturile omului

Papa Ioan al XXIII-lea a militat pentru drepturile omului, cuprinzând întreaga viaţă a fiinţei omeneşti, din momentul concepţiei şi până la sfârşitul ei natural. În Enciclica Pacem in Terris (din 11 aprilie 1963), în care pentru prima dată în istorie un Papă nu se adresează numai catolicilor, ci tuturor oamenilor de bună-voinţă, scria: „Omul are dreptul la viaţă. Are dreptul la integritate corporală şi dreptul să dispună de toate mijloacele necesare dezvoltării sale adecvate, în special la hrană, îmbrăcăminte, adăpost, îngrijire medicală, odihnă şi de toate serviciile sociale necesare. Prin urmare, are dreptul să fie îngrijit în caz de boală, dizabilităţi şi accidente de muncă; văduvie; bătrâneţe; şomaj; şi ori de câte ori omul este lipsit fără voia sa de mijloacele necesare traiului”. Referindu-se la necesitatea apărării demnităţii umane, Papa Ioan al XXIII-lea subliniază în Enciclica Mater et Magistra (15 mai 1961) obligaţia ca statul să intervină în probleme de sănătate, educaţie, spaţiu locativ.

Teologia morală

Contracepţia. Suveranul Pontif considera că orice mijloace contraceptive artificiale trebuie interzise: „Transmiterea vieţii umane este rezultatul unui act personal şi conştient, prin urmare este supusă legilor preasfinte, inviolabile şi imuabile ale Domnului, pe care nimeni nu are dreptul să le ignore sau să nu li se supună. Prin urmare nu este permisă utilizarea anumitor căi şi mijloace care sunt disponibile împotriva propagării vieţii la plante şi animale” (Enciclica Mater et Magistra §193 [43]). În 1963 a înfiinţat o comisie de şase persoane, non-teologi, care să cerceteze problemele legate de controlul naşterilor. „Viaţa este sfântă – toţi oamenii recunosc acest fapt. Chiar din clipa concepţiei, viaţa revelează mâna creatoare a Domnului. Cei care violează legile Lui nu numai că ofensează divina sa maiestate şi se degradează ca oameni, dar şi reduc vitalitatea comunităţii politice ai cărei membri sunt” (Mater et Magistra, §194).

Divorţul. În legătură cu problema divorţului, Papa Ioan al XXIII-lea continuă învăţătura Bisericii asupra indisolubilităţii căsătoriei: „Proclamăm în mod solemn că viaţa omului se transmite prin intermediul familiei, iar familia se bazează pe căsătorie, care este unică şi indisolubilă şi, în ceea ce îi priveşte pe creştini, este ridicată la demnitatea de sacrament” (Mater et Magistra, §193).

Crimen sollicitationis. Sub acest titlu se află un document al Sfântului Scaun prin care se stabilesc procedurile de urmat în cazul preoţilor sau Episcopilor acuzaţi că ar fi folosit Sacramentul Spovezii pentru a face avansuri sexuale penitenţilor. Documentul reia instrucţiunile documentului similar, emis în 1922. Documentul din 1962, aprobat de Papa Ioan al XXIII-lea şi semnat de Cardinalul Alfredo Ottaviani, se adresează „tuturor Patriarhilor, Arhiepiscopilor, Episcopilor şi altor persoane hirotonite, inclusiv celor de rit bizantin” şi specifică modul de aplicare a Dreptului Canonic în astfel de cazuri, inclusiv în cazurile de homosexualitate, pedofilie şi zoofilie. Documentul, strict confidenţial, a fost dat tuturor Diecezelor, cu obligaţia de a fi respectat şi aplicat întocmai, dar fără a fi făcut public şi fără a fi comentat public [44]. Crimen sollicitationis a fost în vigoare până la 18 mai 2001, când a fost înlocuit cu Sacramentorum sanctitatis tutela, un motu proprio al Papei Ioan Paul al II-lea.

Reforma liturgică

Conciliul Vatican II a adus reforma majoră a Liturghiei. Dar chiar înainte de acesta, Papa Ioan al XXIII-lea, la fel ca şi predecesorii săi, a continuat să reformeze treptat Liturghia romano-catolică. În Missalul din 1962, apărut înainte de încheierea lucrărilor Conciliului Vatican II, sunt publicate toate aceste modificări. Acest Missal, din 1962, considerat ca ultima ediţie tipică a Liturghiei tridentine cf. instrucţiunilor Papei Pius al V-lea din 1570, a fost recunoscut în mod oficial de Papa Benedict al XVI-lea în anul 2007 drept forma extraordinară a ritului roman.

Note:

[24] Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Pope_John_XXIII
[25] http://www.vatican.va/holy_father/john_xxiii/biography/documents/hf_j-xxiii_bio_16071997_biography_en.html
[26] Victor M. Parachin John XXIII — Mystic Pope. Biography of Blessed Pope John XXIII. The Priest. Cf.
[27] Cf. http://www.vatican.va/news_services/liturgy/saints/ns_lit_doc_20000903_john-xxiii_en.html
[28] Victor M. Parachin John XXIII — Mystic Pope. Biography of Blessed Pope John XXIII. The Priest. Cf.
[29] Pontificia Studiorum Universitas a Sancto Thoma Aquinate in Urbe.
[30] Cf. https://www.osv.com/Article/TabId/493/ArtMID/13569/ArticleID/14427/Blessed-Pope-John-XXIII.aspx
[31] Care fusese convocat de papa Pius IX prin scrisoarea apostolică Aeterni Patris din 29 iunie 1868.
[32] Conciliul din Trent: 1545-1563.
[33] Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Pope_John_XXIII
[34] Cf. http://www.catholicnewsagency.com/news/personal-secretary-of-john-xxiii-recounts-vatican-ii-announcement/
[35] „Se bucură Maica Biserică”.
[36] Papa Francisc, supranumit „noul Roncalli”, a şi pus la dispoziţia noastră un „medicament” numit „Misericordin”DCI: Misericordium,cu 59 de comprimate pentru inimă. Într-o cutie tipică de medicamente, cu un ECG şi imaginea anatomică a inimii, se află un „Prospect” şi „Misericordinul”, compus din: 50% Corona Divinae Misericordiae, 50% Imago Iesus Misericordis,alături de un rozariu.
[37] Cf. http://akseac.com/2012/10/16/pope-john-xxiii-address-at-the-opening-of-vatican-council-ii/
[38] Giovanni Maria Mastai-Ferretti(1792 -1878), Papă între 1846-1878 sub numele de Papa Pius IX, a convocat Conciliul Vatican I, între 1869-1870 (primul după Conciliul din Trent care avusese loc în sec. XVI), pentru o serie de probleme legate de evoluţia Bisericii în lumea contemporană în condiţiile răspândirii raţionalismului, liberalismului şi materialismului. Conciliul Vatican I s-a referit la erorile curentelor menţionate şi a definit Constituţia Dogmatică despre Credinţa Catolică şi Prima Constituţie Dogmatică despre Biserica lui Cristos, în special în legătură cu primatul şi infailibilitatea papei. Papa Pius IX a definit Dogma Neprihănitei Zămisliri a Sfintei Fecioare Maria. El avea să fie beatificat de către papa Ioan Paul II, la 3 septembrie 2000, odată cu Papa Ioan al XXIII-lea.
[39] Printr-un proces proliferativ gastric, la fel ca şi tatăl său şi două surori.
[40] http://www.vatican.va/holy_father/john_xxiii/biography/documents/hf_j-xxiii_bio_16071997_biography_en.html
[41] Anunţul a fost făcut în numărul din 23 decembrie 2013 al revistei Time, apărut la zece zile după ce papa Francisc aniversase 44 de ani de la hirotonirea sa.
[42] Premiul international Balzan, numit astfel după întemeietorul său, Eugenio Balzan (1874-1953), ziaristul şi coproprietarul periodicului Corriere della Sera, se acordă persoanelor şi organizaţiilor care prezintă realizări deosebite în domeniul ştiinţelor umane, ştiinţelor naturii, culturii şi care luptă pentru pace şi fraternitate între popoare. Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Balzan_Prize
[43] http://www.vatican.va/holy_father/john_xxiii/encyclicals/documents/hf_j-xxiii_enc_15051961_mater_en.html
[44] Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Crimen_sollicitationis



Posted in Personalităţi and tagged .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *