Papa Ioan al XXIII-lea: Bătrânul care a întinerit Biserica (I)

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Ecaterina Hanganu

Papa Ioan al XXIII-lea

Papa Ioan al XXIII-lea

„Nu ne aflăm pe pământ ca să păzim un muzeu,
ci ca să cultivăm o grădină plină cu florile vieţii”.
Fer. Papa Ioan al XXIII-lea

Nimeni nu a fost mai surprins de alegerea sa în scaunul pontifical decât cardinalul Angelo Giuseppe Roncalli însuşi.

Papa Pius al XII-lea decedase la 9 octombrie 1958 [1], după un pontificat de 19 ani (2 martie 1939 – 9 octombrie 1958). Conclavul Cardinalilor se reunise la 26 octombrie, dar numai 49 din cei 52 de Cardinali (câţi erau la acea vreme) erau prezenţi: Cardinalul Aloysius Stepinac (din Iugoslavia) şi Joseph Mindzenty (Ungaria) fuseseră reţinuţi în ţară de guvernele comuniste respective, iar Cardinalul Mooney din Detroit decedase cu puţin timp înainte de deschiderea Conclavului. Aşadar, 49 de tronuri purpurii se aflau pregătite de-a lungul Capelei Sixtine. Soba rotundă în care urmau să fie arse voturile după scrutin fusese adusă din subsolul Bazilicii San Pietro. Timp de două zile fumul fusese negru – nici un Cardinal nu întrunise numărul de voturi cerut (jumătate+1). Zvonurile şi discuţiile aprinse despre papabili urcau ca o maree. Nici unul dintre cei doi candidaţi cu şanse maxime nu fusese ales, iar Arhiepiscopul de Milano, Giovanni Battista Enrico Antonio Maria Montini (viitorul Papă Paul al VI-lea) încă nu fusese creat Cardinal – şi, deşi cf. legii canonice era eligibil (şi se pare că primise chiar câteva voturi), Cardinalii doreau să fie totuşi unul dintre ei.

Conclavul se afla în impas.

Şi atunci, imposibilul s-a produs: când, în după-amiaza celei de a treia zile, Conclavul fusese convocat la ora 4.00 PM, iar după jumătate de oră, la 4.30 PM, pe coşul Capelei Sixtine a ieşit fum alb, cei care au alergat în Piaţa San Pietro se întrebau care din cei doi „mari” papabili fusese în sfârşit ales: Arhiepiscopul Lercaro din Bologna, sau Cardinalul Agagianian din Armenia? Nimeni (şi cu atât mai puţin el însuşi) nu se gândea la Patriarhul de Veneţia, Angelo Giuseppe Roncalli, care, ce este drept, venise la Conclav conform uzanţelor, dar îşi luase deja bilet de întoarcere la Veneţia sa atât de îndrăgită. Timpul trecea parcă mai greu decât altădată – soarele coborâse după Bazilica Sf. Petru, dar Vaticanul rămânea în întuneric – cu doar câteva lumini aprinse, ici-colo. Nimeni nu îşi făcea apariţia. De ce? Aşa cum avea să se afle mai târziu, două fuseseră motivele [2]: unul, de ordin practic: în garderoba papală se aflau pregătite reverende pentru cele trei măsuri uzuale – dar nu şi pentru statura masivă a lui Angelo Giuseppe Roncalli; al doilea motiv – de ordin procedural – se referea la numele pontifical: întrucât, în timpul schismei apusene, Baldasare Cosa (1370-1419) îşi luase numele de Ioan al XXIII-lea (dar era considerat ca antipapă), se punea problema dacă Angelo Roncalli nu ar fi trebuit să îşi ia numele de Ioan XXIV. Între timp, nerăbdarea mulţimii din Piaţa San Pietro creştea. Gammarelli, croitorul pontifical, îşi dădea toată silinţa, dar lucrul era dificil. În cele din urmă, Angelo Giuseppe Roncalli şi-a pierdut şi el răbdarea: „Oamenii aşteaptă. Piaţa este plină. Lumea întreagă este în aşteptare”- a spus celor din jur. „Am acceptat. Sunt papă. Am hotărât să mă numesc Ioan XXIII. Andiamo„.

Angelo Giuseppe Roncalli fusese ales (cu 38/49 voturi) tocmai datorită faptului că era un om simplu, calm, binevoitor şi paşnic, obişnuit să se supună (Obedientia et Pax era motoul său), cu totul inofensiv şi lipsit de calităţile cerute unui bun diplomat (de fapt, generalul DeGaulle îl considera un diplomat „inept”, fiindcă avea obiceiul, în calitate de nunţiu papal, să meargă pe jos pe străzi şi nu în limuzină, salutând şi discutând direct şi cu plăcere cu oamenii). Dar oricum, şi-au spus Cardinalii electori, avea 78 de ani (deci o speranţă de pontificat scurt), iar ca „Papă interimar” oferea tocmai bine unu-doi ani de răgaz înainte de alegerea unui alt Papă, mai tânăr, hotărât, plin de forţă şi bun diplomat.

Când clopotele mari ale Bazilicii începuseră să bată, anunţând alegerea sa, nimeni nu bănuia că vesteau de fapt începutul unei noi epoci. Papa Ioan al XXIII-lea avea să „deschidă larg ferestrele şi uşile Bisericii, lăsând să intre aerul proaspăt” [3].

Era o zi de marţi, 28 octombrie 1958, ora 4.30 p.m.

În privinţa numelui papal, Papa Ioan al XXIII-lea a spus în alocuţiunea sa de acceptare a mandatului suprem, următoarele: „Îmi aleg numele de Ioan… un nume dulce pentru noi, fiindcă este numele tatălui nostru [4], un nume drag mie fiindcă este numele umilei parohii în care am primit botezul, şi este în acelaşi timp numele solemn al nenumăratelor Catedrale risipite pretutindeni în lume, inclusiv al Bazilicii noastre (Basilica di San Giovanni in Laterano). Au fost douăzeci şi doi de papi legitimi [5] cu acest nume şi aproape toţi au avut un pontificat scurt. Am preferat să ne ascundem nimicnicia numelui nostru în spatele acestei măreţe succesiuni de Papi ai Romei”. În continuare, s-a referit la Sf. Evanghelist Marcu, patronul Veneţiei, al cărui al doilea nume era Ioan, şi apoi la Sf. Ioan Botezătorul şi la Sf. Ioan Apostolul, căruia Isus i-a încredinţat-o pe Maica lui şi întreaga omenire, precum şi la toţi cei care au purtat acest nume, invocându-i ajutorul, ca şi predecesorului său, Papei Pius al XII-lea. După alegere, Papa Ioan al XXIII-lea a declarat Cardinalului Maurice Feltin că şi-a ales numele „în onoarea Franţei şi în memoria Papei Ioan al XXII-lea, care a continuat istoria papalităţii în Franţa”.

La ora 6.08 PM, Cardinalul Nicola Canali a pronunţat cuvintele tradiţionale: Annuntio vobis gaudium magnum: HABEMUS PAPAM! Eminentissimum ac reverendissimum Dominum, Dominum Angelum Iosephum, Sanctae Romanae Ecclesiae Cardinalem Roncalli, Qui sibi nomen imposuit Ioannis vigesimi tertii. [6] La scurt timp după aceea, Papa Ioan al XXIII-lea a apărut la balconul central şi a oferit prima sa binecuvântare Urbi et Orbi. În aceeaşi noapte, l-a numit pe Domenico Tardini [7] drept Secretar de Stat.

Ceremonia de încoronare a avut loc la 4 noiembrie 1958, în sărbătoarea Sf. Carol Borromeo, în balconul central al Vaticanului, ca să poată fi urmărită de mulţimea de pelerini strânsă în Piaţa San Pietro. A fost încoronat cu tiara palatină din 1877, urmându-se protocolul tradiţional, cu durata de cinci ore. Întrucât cetăţenii din Bergamo nu avuseseră timp să confecţioneze o nouă tiară (cf. tradiţiei), atunci când i-au prezentat ulterior macheta, Papa a dispus reducerea drastică a bijuteriilor şi metalelor preţioase, insistând ca totul să fie dat săracilor (în felul acesta, tiara sa de argint nu are decât 900g, fiind una dintre cele două foarte uşoare tiare din istorie).

În prima sa alocuţiune, Papa Ioan al XXIII-lea şi-a exprimat preocuparea pentru unirea tuturor creştinilor şi pentru o lume a păcii. În Discursul de încoronare a afirmat „viguros şi sincer” că intenţia lui este să fie un papă „pastoral”, fiindcă „toate celelalte daruri şi realizări omeneşti – învăţătura, experienţa practica, diplomaţia – pot să amplifice şi să îmbogăţească munca pastorală, dar nu o pot înlocui.” [8]

„Papa cel Bun”

Şi totuşi, ce fel de om era cel căruia avea să i se spună curând „Papa cel Bun”? „Principiile mele călăuzitoare rămân aceleaşi dintotdeauna”, spunea Papa Ioan al XXIII-lea – „umilinţă în absolut orice, în special în vorbire, unire cu Dumnezeu şi cu voinţa lui Dumnezeu, nu cu voinţa mea, în tot ceea ce fac.” [9] Fiindcă „drumul cel mai scurt de la realitate la fiecare dintre noi este povestirea”, iată doar câteva dintre acestea:

1.- La câteva zile după alegerea sa ca Papă, Ioan al XXIII-lea a primit o scrisoare de la Bruno, un băieţel de 12 ani, care îi cerea sfatul: „Dragul meu Papă, sunt nehotărât. Aş vrea să mă fac poliţist sau papă. Tu ce crezi?” Noul pontif i-a răspuns imediat: „Dragul meu Bruno, dacă vrei să îmi afli părerea, eu aş spune să înveţi să fii poliţist… Oricine poate fi Papă – dovadă că şi eu sunt. Dacă treci prin Roma, vino să mă vezi. M-aş bucura să discut despre toate acestea cu tine” [10].

2.- În timpul crizei rachetelor cubaneze din 1962, jurnalistul american Norman Cousins a îndeplinit rolul de emisar oficial purtând mesajele între John F. Kennedy, Nikita S. Hruşciov şi Papa Ioan al XXIII-lea. Când Cousins s-a prezentat la biroul Papei Ioan al XXIII-lea să îi relateze despre întâlnirea cu Hruşciov, Papa, pe care jurnalistul nu îl mai întâlnise niciodată, s-a ridicat, ieşindu-i înainte, ca să îl facă să se simtă „la largul lui” şi i-a spus: „Avem foarte multe de vorbit împreună. Dar ţine minte că nu sunt decât un om obişnuit; am doi ochi, un nas – şi chiar unul foarte mare… Trebuie să te simţi complet relaxat. Vom vorbi de la om la om.” [11]

3.- La 25 decembrie 1958 a devenit primul Papă care, din 1870, a întreprins vizite pastorale în Dieceza de Roma: mai întâi a vizitat copiii bolnavi de poliomielită internaţi la Spitalul Bambino Gesù şi apoi a vizitat Spitalul Santo Spirito. A doua zi a vizitat închisoarea Regina Coeli din Roma; a trecut repede pe lângă covorul roşu pus în grabă la intrare şi a mers pe coridoarele strâmte, întunecoase şi umede şi văzând că deţinuţii erau încuiaţi în celule, a spus directorului închisorii, uluit de cele ce vedea: „Deschideţi uşile! Nu îi zăvorâţi dincolo de gratii pentru mine. Toţi suntem copiii aceluiaşi Tată”. Când un bătrân, care ispăşea o lungă pedeapsă, a îngenuncheat în faţa lui, mărturisind că a făcut multe fapte rele, Papa l-a ridicat şi l-a îmbrăţişat, spunându-i în timp ce îşi ştergea lacrimile: „Ascultă, am privit cu ochii mei în ochii tăi şi am pus inima mea lângă a ta, frate…” Iar celor peste 1000 de deţinuţi adunaţi în curtea închisorii, le-a spus: „Dragii mei fraţi şi surori, fiindcă voi nu puteţi veni la mine, am venit eu la voi.” Apoi le-a relatat că propriul său frate a fost condamnat şi închis pentru braconaj şi că înţelege bine ce înseamnă să trebuiască să furi ca să îţi poţi hrăni familia. Aceste lucruri, fireşti pentru el, au fost considerate senzaţionale: „…mare uimire în presa romana, italiană şi internaţională. Am fost asaltat din toate părţile: autorităţi, fotografi, prizonieri, gardieni…”, avea să noteze spre seară în jurnalul său. În cursul vizitelor, inclusiv la şcoala pentru tinerii delincvenţi din Roma, Papa a renunţat la pluralul maiestăţii (formula tradiţională) atunci când se referea la sine, iar presa a remarcat că „Papa le vorbea tinerilor în limba lor”.

Şi ca să îşi cunoască poporul pe care îl păstorea, obişnuia să se furişeze din Vatican, târziu, în noapte şi să meargă pe străzile oraşului, întâlnindu-i şi ajutându-i pe cei sărmani – ceea ce i-a adus porecla-calambur de „Johnnie Waker” [12]. Pentru Papa Ioan al XXIII-lea, doctrina socială a Bisericii, pentru aplicarea căreia se străduise încă de când îl însoţea, în calitate de secretar, pe Episcopul de Bergamo, Mons. Giacomo Radini-Tedeschi, nu era o sumă de cuvinte sonore, ci o obligaţie care trebuia împlinită în mod urgent şi susţinut. Într-o dimineaţă, pe când trecea prin grădinile Vaticanului, a văzut un electrician care executa o lucrare lângă fundaţii. S-a oprit, l-a salutat şi l-a întrebat despre el şi familia lui; la care, bietul om a izbucnit în lacrimi şi i-a povestit cum se luptă din greu cu sărăcia, ca să poată supravieţui. La scurt timp după convorbire, Papa Ioan al XXIII-lea a decis să mărească salariile tuturor angajaţilor Vaticanului, cu 25-40%, dar astfel încât cei cu salariile cele mai mici să primească sporul cel mai mare. Explicând hotărârea sa administratorilor Vaticanului, Papa le-a spus: „Nu le putem cere celorlalţi să aplice învăţătura Bisericii despre dreptatea socială dacă nu o aplicăm noi mai întâi, în domeniul nostru. Biserica trebuie să preia conducerea în justiţia socială, dând ea însăşi exemplu.” [13]

Cine este Papa Ioan al XXIII-lea?

Angelo Giuseppe Roncalli (1881-1963) s-a născut la 25 noiembrie 1881 într-un sătuc numit Sotto il Monte („Sub Munte”) din provincia Bergamo din Lombardia, Italia. Satul se numeşte acum, în onoarea celui mai ilustru fiu al său, Giovanni XXIII. Angelo Giuseppe era primul fiu născut – şi al patrulea, din cei treisprezece copii ai familiei lui Giovanni Battista Roncalli (1854-1935) şi Mariannei Giulia, născută Mazzolla (1855-1939), agricultori dijmaşi [14], ca majoritatea sătenilor din zonă – în semnificativ contrast faţă de predecesorul său, Papa Pius al XII-lea (Eugenio Paccelli), care provenea dintr-o veche familie aristocratică [15]. De altfel, unii i-au şi spus „Papa-ţăran” [16]. Familia Roncalli însă provenea tot din aristocraţia italiană dar ramura respectivă sărăcise de mult timp. Papa Ioan al XXIII-lea avea să spună: „sunt trei feluri de a sărăci: jocurile de noroc, femeile şi agricultura. Familia noastră a ales calea cea mai lentă şi sigură: agricultura”. A fost botezat în biserica satului, cu hramul Sf. Ioan Botezătorul; de altfel, întregul sat se afla sub patronajul acestui sfânt, lucru pe care Papa Ioan al XXIII-lea avea să îl amintească în legătură cu alegerea numelui său pontifical.

Primii ani

Angelo s-a format în atmosfera de profundă credinţă a familiei şi în viaţa ferventă de rugăciune a parohiei, sub îndrumarea pr. Francesco Rebuzzini: în fiecare dimineaţă întreaga familie asista la Sfânta Liturghie, iar rugăciunile de peste zi şi seara se recitau împreună. Naşul său, Zaverio Roncalli, unul din cei şapte unchi din partea tatălui, era necăsătorit, un om de o mare pietate şi care a luat în grija lui educaţia religioasă a nepoţilor şi nepoatelor sale. Papa Ioan al XXIII-lea avea să îşi amintească plin de emoţie de iubirea şi învăţăturile înţeleptului patriarh.

În 1893, la vârsta de 12 ani, Angelo a ocupat locul al treilea la concursul de admitere la seminarul din Bergamo. Cu mintea şi sufletul focalizat în întregime asupra vieţii spirituale şi slujirii Bisericii, visul lui Angelo Giuseppe era să devină preot. La vârsta de 14 ani începe să ţină un jurnal, pe care avea să îl continue de-a lungul următorilor 67 de ani. Acest „Jurnal al unui Suflet” (titlul original: „Il Giornale dell’Anima”), publicat după moartea sa, este una din cele mai delicate şi profund spirituale autobiografii care au fost scrise vreodată: „Sunt conştient că lumea vrea să ştie totul despre Papa şi că există aici lucruri care i-ar putea interesa pe istorici… şi totuşi, sunt şi părţi pe care nimeni altcineva nu le-ar fi putut scrie; în aceste pagini se află chiar sufletul meu” [17] a spus editorului în 1962, când i-a înmânat documentele. Prima notă, scrisă la vârsta de 14 ani, se referea la practicile spirituale pe care dorea să le împlinească:

Zilnic: să dedic cel puţin un sfert de oră de rugăciune la trezire; să dedic un sfert de oră unor lecturi spirituale; înainte de masa de seară să examinez căile de eliminare a viciilor sau căderilor, înlocuindu-le cu virtuţi; să citesc atent şi să meditez un capitol întreg din Imitatio Christi de Thomas A. Kempis;

Săptămânal: spovadă; să postesc vinerea şi sâmbăta; în aceste zile să dedic un sfert de oră în plus pentru rugăciune sau lectură spirituală, dacă este posibil în liniştea unei biserici; să mă întâlnesc cu directorul spiritual pentru discuţii;

Lunar: să rog pe unul dintre cei mai „exemplari şi zeloşi” prieteni ai mei să fie atent la comportamentul meu, ca să-mi identifice şi să-mi spună greşelile cu sinceritate, dar plin de iubire; să discut cu directorul spiritual despre greşelile identificate şi care este modul cel mai bun de a le corecta;

Anual: să efectuez exerciţiile spirituale ale Sf. Ignaţiu de Loyola; înainte de a merge în vacanţa anuală, să cer sfatul directorului spiritual despre felul în care îmi pot petrece timpul pentru maximum de profit spiritual”. [18]

În 1896, la 15 ani, a fost admis în Ordinul Franciscan Secular de directorul spiritual al seminarului din Bergamo, pr. Luigi Isacchi şi a depus profesiunea de viaţă în acest ordin la 23 mai 1897 [19].

Preoţia

La 13 iulie 1904, la vârsta de 22 ani, şi-a susţinut teza de doctorat în teologie, primind aprecierile unanime ale comisiei. La 10 august acelaşi an, în biserica Santa Maria in Monte Santo din Roma a fost hirotonit preot, iar a doua zi a celebrat prima sa Sfântă Liturghie în Bazilica San Pietro. După un scurt popas în satul său natal, unde a celebrat Liturghia în sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, a revenit la Roma începând studiile de drept canonic, pe care însă le-a întrerupt în 1905, când a fost ales secretar al noului Episcop de Bergamo, Mons. Giacomo Radini-Tedeschi.

Au urmat zece ani de muncă intensă sub conducerea acestui foarte activ şi întreprinzător Episcop, timp în care Dieceza de Bergamo a devenit un model pentru întreaga Italie. La un an după alegerea sa ca secretar, Angelo Giuseppe Roncalli a început şi activitatea de cadru didactic la seminarul din Bergamo: a predat istoria Bisericii, patrologia şi apologetica, iar din 1910 şi teologia fundamentală, activitate pe care a continuat-o, cu câteva întreruperi, până în 1914. Studiul istoriei i-a permis să scrie o serie de articole asupra istoriei locale, printre care şi „Actele Vizitei Apostolice a Sf. Carol [20] în Bergamo(1575)”, lucrare pe care a continuat-o decenii de-a rândul, până aproape de sfârşitul vieţii. Angelo Giuseppe Roncalli a fost de asemenea editor şef la periodicul La Vita Diocesana, iar din 1910 – consilier la „Uniunea Femeilor Catolice” [21]. În calitate de secretar, l-a însoţit pe Episcopul Giacomo Radini-Tedeschi în vizitele sale pastorale şi a colaborat la numeroasele sale activităţi [22]: sinod, pelerinaje, opera sociale, publicistică.

Moartea neaşteptată a Episcopului Radini, printr-un proces proliferativ cu evoluţie rapidă, a pus capăt acestei excepţionale experienţe pastorale. Ultimele cuvinte ale Episcopului au fost: „Angelo, roagă-te pentru pace”. Era în 1914. În timpul primului război mondial, Angelo Giuseppe Roncalli a asigurat pastoraţia în diferite spitale militare din Bergamo (capelan cu rang de sergent). În iulie 1918 s-a oferit voluntar şi a efectuat pastoraţia soldaţilor cu tuberculoză, deşi cunoştea riscul la care se expunea.

După ce a fost eliberat din armată, la sfârşitul războiului, a fost numit director spiritual al seminarului din Bergamo (1919) perioadă în care a înfiinţat „Casa Studentului”, o pensiune-colegiu pentru adăpost şi pentru nevoile spirituale ale tinerilor. Doi ani mai târziu, în 1921, Papa Benedict al XV-lea [23], l-a chemat la Roma numindu-l preşedintele Societăţii Italiene De Propaganda Fide. După multe ezitări, a acceptat. Începând să lucreze cu mult tact, urmărind să stabilească relaţii cu – şi să centralizeze la Roma – organizaţiile misionare deja existente, a întreprins lungi călătorii în Italia, explicând rolul Societăţii al cărui preşedinte era şi strângând fonduri pentru activităţile misionare.

Note:

[1] Din cauze naturale: insuficienţă cardiacă acută secundară unui infarct miocardic. Dar medicul său, Gaspanini, afirma că „Sfântul Părinte nu a murit din cauza unei anumite boli. El era pur şi simplu complet epuizat. Muncise dincolo de orice limită. Inima lui era sănătoasă, plămânii buni – ar mai fi putut trăi încă 20 de ani, dacă s-ar fi cruţat”. Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Pope_Pius_XII
[2] Cf. http://www.catholicireland.net/the-unlikely-election-of-john-xxiii/
[3] Papa Francisc, alocuţiune cu ocazia celebrării a 50 de ani de la naşterea pentru cer a Papei Ioan al XXIII-lea, la 3 iunie 2013.
[4] Se numea Giovanni Battista Roncalli (1854-1935)
[5] În felul acesta, Angelo Giuseppe Roncalli afirma încă o data statutul antipapal al lui Baldasare Cosa. O altă problemă legată de nume se referea la faptul că Papii care au purtat în vremurile cele mai recente acest nume au fost Ioan XXII (1316-1334) şi Ioan XXI (1276-1277), dar nu este menţionat nici un Papă Ioan XX. Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Pope_John_XXIII
[6] „Vă anunţ o mare bucurie: avem Papă! Preaeminentul şi preaveneratul Angelo Giuseppe Cardinal Roncalli al Sfintei Biserici Romane, care şi-a luat numele de Ioan al XXIII-lea”. Menţionăm că în limba română s-a renunţat în textele bisericeşti la apelativul „domn”, care este rezervat numai lui Dumnezeu.
[7] Pe care avea să îl creeze Cardinal la 15 decembrie 1958.
[8] Cf. http://www.vatican.va/holy_father/john_xxiii/biography/documents/hf_j-xxiii_bio_16071997_biography_en.html
[9] Cf. Victor M. Parachin John XXIII — Mystic Pope. Biography of Blessed Pope John XXIII. The Priest. Cf. https://www.osv.com/MyFaith/DeathandGrieving/Article/TabId/741/ArtMID/13720/ArticleID/4860/John-XXIII–Mystic-Pope.aspx
[10] Victor M. Parachin John XXIII — Mystic Pope. Biography of Blessed Pope John XXIII. The Priest. Cf.
[11] Victor M. Parachin John XXIII — Mystic Pope. Biography of Blessed Pope John XXIII. The Priest. Cf.
[12] Cunoscută marcă de whisky scotian. Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Pope_John_XXIII si http://en.wikipedia.org/wiki/Johnnie_Walker
[13] Victor M. Parachin John XXIII — Mystic Pope. Biography of Blessed Pope John XXIII. The Priest. Cf.
[14] Ceilalţi copii au fost: Alfredo (1889-1972), Maria Caterina care a murit la cinci ani (1877-83), Teresa (1879-1954), Ancilla (1880 -11 noiembrie 1953), Domenico Giuseppe care a murit la vârsta de o lună (22 February – 14 March 1888), Francesco Zaverio (1883-1976), Maria Elisa (1884-1955), Assunta Casilda (1886-??), Giovanni Francesco (1891-1956), Enrica (1893-1918), Giuseppe Luigi (1894-??) şi Luigi, care a murit la vârsta de trei ani (1896-98).Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Pope_John_XXIII
[15] „Nobiltà nera” sau „Aristocrazia nera”, demult asociată prin funcţii importante, papalităţii.
[16] Cf. http://www.saintanthonyofpadua.net/messaggero/pagina_stampa.asp?R=&ID=80
[17] Introduction, p.XVII. Don Loris Capovilla. Journal of a Soul. Autobiography of Pope John XXIII. 1980 Geoffrey Chapman, Cassell Ltd. USA. ISBN 0-385-49754-7 Cf. http://www.amazon.com/Journal-Soul-Autobiography-Pope-XXIII/dp/0385497547#reader_0385497547
[18] Victor M. Parachin John XXIII — Mystic Pope. Biography of Blessed Pope John XXIII. The Priest. Cf.
[19] Cf. http://www.vatican.va/news_services/liturgy/saints/ns_lit_doc_20000903_john-xxiii_en.html
[20] Sfântul Carol Borromeu (1538-1584), episcop de Milano
[21] Cf. http://www.comune.sottoilmontegiovannixxiii.bg.it/en/in-angelo_giuseppe_roncalli_figure.aspx
[22] Mons. Giacomo Radini-Tedeschi (1857-1914) este recunoscut astăzi pentru implicarea sa intensă şi impulsionarea activităţilor sociale ale Bisericii.
[23] Papa Benedict XV (1854-1922) a avut un pontificat scurt (1914-1922), dar remarcabil. A fost un lider de profundă spiritualitate, despre care Angelo Giuseppe Roncalli spunea că „nu a văzut un Papă mai înţelegător şi mai bun decât el”. Numit „bunul samaritean al lumii”, este cunoscut în special pentru păstrarea unei stricte neutralităţi în timpul războiului şi pentru eforturile sale de mediere şi menţinere a păcii.



Posted in Personalităţi and tagged .

One Comment

  1. Cred ca Fericitul Papa Ioan al XXIII-lea a fost un Om absolut minunat si sunt sigura ca Dumnezeu il iubeste foarte mult. Ma impresioneaza deosebit de mult bunatatea sa adanca si spontana. Asa ar trebui sa fie toti oamenii si atunci cu siguranta n-ar fi atatea suferinte pe acest Pamant…

    Sunt adanc multumita ca va fi declarat Sfant alaturi de Fericitul Papa Ioan Paul al II-lea si simt ca prin interventia lor Bunul Dumnezeu va revarsa multe si nesperate haruri asupra copiilor Sai de pe pamant…

    E v v i v a…!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *