Învierea lui Isus pe marile ecrane

Teme: Media.
.
Publicat la 22 aprilie 2014.
Print Friendly

Autor: Anca Mărtinaş
Sursa: Actualitatea creştină, aprilie 2004

Isus Cristos în filme

Isus Cristos în filme

Reprezentarea filmică a Învierii este cea mai mare provocare pentru regizorul unui film despre Isus, Învierea fiind episodul crucial ce trebuie să înfăţişeze cutremurătorul mister al victoriei lui Dumnezeu – în Isus – asupra păcatului şi a morţii. Minunile de vindecare, Schimbarea la faţă, Învierea şi Înălţarea sunt, însă, manifestări ale transcendenţei, ale divinităţii lui Cristos şi ale Misterului Sacru, care, prin definiţie, exclud o reprezentare concretă şi materială, punând astfel mari probleme oamenilor de film.

Odată cu înalta dimensiune tehnologică la care a ajuns cea de-a şaptea artă, mulţi cineaşti au considerat rezolvată problema reprezentării Învierii, socotind că electronica digitală şi tehnicile realităţilor virtuale pot recrea pe ecran, în termenii cei mai concreţi, materiali şi realistici, Învierea şi alte elemente transcendente din experienţa lui Isus. Teologia vorbeşte, însă, despre Înviere ca despre un eveniment meta-istoric, o realitate care transcende tradiţionalele categorii materiale, filosofice şi psihologice, neputând fi reprezentată materialiceşte. Cum au rezolvat cineaştii această problemă? Fără a putea lua în discuţie cele peste o sută cincisprezece filme despre Isus, realizate în cei peste o sută de ani de cinema, voi încerca o privire asupra câtorva pelicule mai mult sau mai puţin cunoscute publicului.

În 1927, regizorul Cecil B, DeMille realiza filmul mut The King of Kings (Regele Regilor), o peliculă alb-negru, cu o surprinzătoare trecere la culoare în scena Învierii, prin utilizarea unor filtre colorate, realizând astfel o inovaţie pentru timpul său. DeMille nu a reuşit, însă, punerea în evidenţă, prin culoare, a identităţii divine şi a misiunii salvifice a lui Isus.

În 1961, Nicholas Ray realiza un film cu acelaşi titlu – King of Kings – alegând o manieră inadecvată pentru scena Învierii: lângă mormânt, o întâlnire mult prea umană dintre Isus şi Maria Magdalena, apoi o misterioasă scenă pe lacul Tiberiadei, în care Isus nu apare direct, dar i se aude vocea amplificată printr-un efect de ecou lipsit de naturaleţe, la care se adaugă stratagema teatrală şi convenţională a umbrei uriaşe a lui Isus, toate pe fondul sonor al unui paradiziac Alleluia.

Nici George Stevens, autorul peliculei The Greatest Story Ever Told (Cea mai măreaţă istorie povestită vreodată), din 1965, nu a găsit creativitatea, delicateţea şi rafinamentul necesare reprezentării Învierii, limitându-se la simple trucuri cinematografice, cum ar fi apariţia graduală a imaginii protagonistului, transportată din absida unei biserici până în nori, creând astfel imaginea lui Isus Pantocrator.

În Isus din Nazaretde Franco Zeffirelli (1977), aflăm despre Învierea lui Isus în mod indirect, prin intermediul Mariei Magdalena care le povesteşte apostolilor despre cele întâmplate la mormânt, în prima zi a săptămânii. Scena abundă de zoom, tehnică cinematografică de schimbare a distanţei focale a obiectivului, prin care Zeffirelli creează o serie de prim-planuri ale protagoniştilor, în momentul de maximă intensitate a mărturiei Învierii.

În The Passion of the Christ, Mel Gibson ne face pe noi, spectatorii, martori ai Învierii, apelând la un prim plan al interiorului mormântului, tehnică prin care suntem noi cei care vedem giulgiurile şi, alături, pe Isus cel Înviat, într-o lumină specială, curăţat de sânge şi răni, dar purtând urmele cuielor. O imagine şi o mărturie convingătoare a Învierii, dar nu egală ca forţă cu vestirea pătimirii şi a morţii, asupra cărora insistă cel mai recent film despre Isus.

O valoare şi o forţă aparte are scena Învierii din filmul Il Vangello secondo Matteo (Evanghelia după Matei, 1964) de Pier Paolo Pasolini. Episodul este atât de poetic, pozitiv şi energic, încât, pe bună dreptate, a fost considerat de unii critici ca fiind cea mai frumoasă scenă a Învierii proiectată vreodată pe marile ecrane. Gloria, abia perceptibilă în momentul depunerii trupului în mormânt, explodează magnific la pronunţarea cuvântului „Amin”, când se deschide mormântul, prefigurând astfel glorioasa victorie asupra morţii. Totul se întâmplă într-un ritm rapid, ce indică urgenţa vieţii celei noi: femeile ajung la mormântul care este deschis şi ele descoperă că este gol, apare îngerul cu ale sale cuvinte de speranţă, apoi explozia imnului Gloriadin liturghia Lubacongoleză, cu tobele ritmate şi vocile pline de bucurie. Discipolii lui Isus şi alţi oameni, cu copii şi unelte pe umeri, aleargă pe o colină pentru a-L întâlni pe Isus cel Înviat, care le spune: „Aşadar, mergeţi, şi faceţi ucenici din toate naţiunile (…) Şi iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii” (Mt 28, 19-20). O scenă fidelă Evangheliei după Matei şi care merită pe deplin atenţia dumneavoastră. Aşadar, pe când un cine-forum în parohii, cu (ne)uitatul film Evanghelia după Matei?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *