În faţa mormântului gol: Nu este aici! A înviat!

Teme: Spiritualitate.
Etichete: .
Publicat la 21 aprilie 2014.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Inos Biffi
Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: L'Osservatore Romano, 20 aprilie 2014

Mormântul gol

Mormântul gol

Atracţia mai întâi este iarăşi mormântul lui Isus, de acum viu numai în amintire şi în afect; aşa învaţă experienţa, care nu permite să ne gândim la o victorie asupra morţii. Şi de fapt, încă învăluită în întuneric, „sub stimulentul afectului care arde în ea” (Toma de Aquino), luminată de luminile carităţii, Maria Magdalena merge să ţină companie trupului Domnului. Piatra dată la o parte şi lipsa cadavrului dorit nu ştie să trezească altă convingere decât aceea că „au luat trupul Domnului” (In 20,13), într-un loc care nu se cunoaşte, dar tot într-un loc de pe pământ.

Cine ar putea să-şi imagineze că el a înviat şi este glorios la dreapta Tatălui? În locul care revine numai trupului Fiului lui Dumnezeu? Experienţa oferea, aşadar, aceste lucruri evidente şi crea aceste certitudini; cât priveşte Scripturile, rămâneau închise şi neînţelese. Credinţa în înviere se naşte şi se înrădăcinează cu multă greutate. Simon Petru vede semnele absenţei: fâşiile de pânză pe pământ şi ştergarul, simbolul morţii, împăturit deoparte, dar nu merge mai departe: probabil este asaltat de întrebare, este neliniştit şi perplex, dar nu se spune că ar fi depăşit datele reale şi că ar fi crezut. În schimb, reuşeşte să facă asta celălalt discipol – „cel pe care-l iubea Isus” (In 19,26) – care „a văzut şi a crezut” (In 20,8). El interpretează şi conectează sensul acelor fâşii de pânză pe pământ şi al acelui ştergar pus deoparte: de la absenţă ajunge la prezenţă. Trupul lui Isus n-a fost luat: a înviat şi este viu.

Cu apariţiile şi conversaţia prelungită credinţa în Cel Înviat se va răspândi şi va constitui „martorii aleşi de mai înainte de Dumnezeu”, care o vor vesti lumii, nu ca sugestie sau satisfacere a unei necesităţi sau a unei dorinţe, ci ca adevăr absolut, din care derivă şi depinde totul.

Biserica s-a născut ca mărturie că Isus, atârnat pe o cruce, „este judecătorul celor vii şi al celor morţi” şi că orice om şi orice generaţie îl regăseşte, nu în amintirea care încearcă să răscumpere timpul şi să reevoce pe cel care a trecut şi numai continuă în urmele sale, ci în realitatea celui care este „Domnul vieţii”, victorios în „duelul minunat” împotriva morţii (Secvenţa Victimae paschali). Învierea Domnului este eveniment pentru omenire: este vocaţie şi angajare pentru fiecare. Cel care a primit harul de a crede în ea, este chemat să-şi lase transformată existenţa de ea. Petru prezintă această transformare ca iertare a păcatelor, deci eliberare şi prietenie cu Dumnezeu. „Cristos cel nevinovat i-a împăcat cu Tatăl pe cei păcătoşi” (ibidem): învierea este dezlegare. Dar trebuie să aderăm şi să ne încredem; trebuie să ne lăsăm iertaţi. Triduum-ul sacru a desfăşurat istoria lui Dumnezeu – în umilire şi în iubire – „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire”. Concluzia acestei istorii este prezenţa Celui Înviat care, tocmai pentru că este la dreapta Tatălui, este acum în apropierea cea mai intimă şi în compania cea mai apropiată pentru orice om care recunoaşte: „Cristos, speranţa mea, a înviat” (ibidem).

Un creştin deja a făcut trecerea esenţială la viaţă, este deja un renăscut, în care mortalitatea a fost depăşită. O evaluare care se opreşte la aparenţe nu găseşte în univers semne imediate ale gloriei lui Isus: totul la suprafaţă pare să curgă ca înainte. Chiar şi viaţa noastră continuă treburile sale pământeşti, solidarităţile sale zilnice, din ale căror desfăşurare nu se filtrează gloria. Şi totuşi aparenţa, dacă nu este înşelătoare, este parţială: ştie asta cel care are cu adevărat credinţă; şi îşi poate da seama de asta cel care este dispus să adune indiciile vieţii reînnoite care se află în credincioşii autentici. Dar aceştia cine sunt? Conform lui Paul sunt cei a căror viaţă adevărată „este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu” (Col 3,3). Conţinutul identităţii creştine rămâne ascuns deocamdată înşişi ochilor noştri, şi totuşi ştie să însufleţească totul; ştie să unifice intenţiile, să determine alegerile, să sugereze iniţiativele, să dea substanţă aspiraţiilor, să fixeze termenii căutării. Un „înviat cu Cristos” – aşa îl defineşte Paul pe creştin – caută „lucrurile de sus, unde se află Cristos”, se gândeşte „la cele de sus, nu la cele de pe pământ” (Col 3,1-2).

Aşadar un creştin trăieşte ca într-o stare de „înstrăinare”: desigur, nu abandonează pământul, nu-l dispreţuieşte, nu-l locuieşte cu dezgust şi nepăsare, şi pe de altă parte se află deja dincolo – chiar dacă nu local nici cronologic. Locul şi timpul nu sunt absoluturi; valorează dacă în ele creştinul trăieşte învierea şi îşi maturizează libertatea în comuniune cu Isus glorificat. El este cuprins de pasiunea de „a trece dincolo”. Dacă în oarecare măsură noi suntem definiţi şi conotaţi de dorinţa noastră, ei bine: „Dorinţa noastră trebuie să fie îndreptată spre Cristos” (Toma de Aquino, Super Ad Colossenses reportatio): în existenţa de aici de pe pământ găsim „golul” imprimat de învierea lui Isus şi de împreună-învierea noastră, pe care neîncetat aspirăm să-l umplem. Niciun accident nu va fi de acum de aşa gravitate, pentru cel care are credinţă (dar credinţa este analogă cu pătimirea Răstignitului în Vinerea Sfântă), încât să compromită esenţialul garantat de legătura ultrapământească a celui care stă la dreapta Tatălui, acolo unde nu suntem pur şi simplu absenţi, deşi nu suntem încă perfect prezenţi. Se gândeşte „la cele de sus”, are gustul lor – scrie Doctorul Angelic, comentând aceste cuvinte ale lui Paul – cel care îşi stabileşte viaţa pornind de la motivele învierii şi evaluează şi judecă totul după înţelepciunea Celui Înviat. Biserica a petrecut timp lung în aceste zile în celebrare, în vârful căreia se află intensa şi angajanta veghe pascală. Paul avertiza să nu se celebreze sărbătoarea fiind încă în corupţia veche a păcatului, a răutăţii şi a perversităţi: ar însemna că Cristos a înviat numai pentru sine, dar nu în noi. Sărbătoarea trebuie celebrată în sinceritate şi în adevăr (1Cor 5,8): atunci ritul devine realitate, trecând de la „joc” la aplicaţie, iar Paştele, din mâncare pur sacramentală, devine asumare a stilului şi a comportamentului nou. Biserica – spune rugăciunea la încheierea adunării de Paşte – este „reînnoită de sacramentele pascale” şi atinsă de „forţa inepuizabilă a iubirii Tatălui”; deci poate să ajungă „la gloria învierii”, dar cu acţiunile concrete cotidiene care o apropie de ea.

Traducere preluată de pe Ercis.ro.

One Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *