Euharistia în Istoria Mântuirii (II)

Teme: Teologie.
Etichete: .
Publicat la 11 aprilie 2014.
Print Friendly

Autor: pr. Veniamin Aenăşoae
Sursa: Actualitatea creştină, aprilie 2005

Euharistia

Euharistia

Euharistia – sacrament

Ne referim acum la Euharistie în cea de-a treia etapă a istoriei mântuirii, timpul Bisericii, în care noi înşine trăim. În acest timp, ea este prezentă ca sacrament în semnul pâinii şi al vinului, instituită de Isus la ultima cină, cu cuvintele: «Faceţi aceasta în amintirea mea!».

Este important să înţelegem bine deosebirea dintre Evenimentul euharistic – pe care l-am descris în articolul precedent – şi sacramentul Euharistiei, dar şi diferenţa dintre istorie şi liturgie. În acest sens, ne ajută Sf. Augustin. Noi – spune doctorul sfânt – ştim şi credem, cu o credinţă absolut sigură, că Isus a murit o singură dată pentru noi, El cel drept, pentru noi păcătoşii, el Domnul, pentru noi servitorii. Ştim cu siguranţă că acest lucru s-a întâmplat o singură dată; şi, cu toate acestea, sacramentul Euharistiei repetă, în mod periodic, ca şi cum s-ar repeta de mai multe ori, acel eveniment pe care istoria îl relatează şi care a avut loc o singură dată. Evenimentul şi sacramentul nu sunt în contrast, astfel încât să credem că sacramentul este un fals şi numai evenimentul este real. Într-adevăr, ceea ce istoria afirmă că s-a întâmplat în realitate o singură dată, sacramentul reînnoieşte adesea prin celebrare în inimile credincioşilor. Istoria dezvăluie ceea ce s-a întâmplat o singură dată, şi cum s-a întâmplat. Liturgia face în aşa fel ca trecutul să nu fie uitat; nu în sensul că îl face să se întâmple din nou, ci în sensul că-l celebrează. (Cf Augustin, Predica220; PL 38, 1089).

Augustin foloseşte, după cum am văzut, două verbe: reînnoire şi celebrare, care sunt foarte corecte, cu condiţia să fie înţelese unul în lumina celuilalt: Sf. Liturghie reînnoieşte evenimentul crucii celebrându-l (nu repetându-l!) şi îl celebrează reînnoindu-l (nu doar amintindu-l!). Din punct de vedere istoric, a fost, deci, o singură Euharistie, aceea realizată de Isus cu viaţa şi moartea sa; din punct de vedere liturgic, însă, adică graţie sacramentului instituit de Isus la ultima cină, sunt atâtea Euharistii câte s-au celebrat şi se vor celebra până la sfârşitul lumii.

Datorită sacramentului Euharistiei, noi devenim, în mod misterios, contemporani evenimentului; evenimentul se face prezent în acest „astăzi” al nostru, iar noi suntem prezenţi în acel „atunci” al evenimentului. În liturgia nopţii de Paşti, evreii din timpul lui Isus spuneau: «În toate generaţiile, fiecare trebuie să se considere pe sine însuşi, ca şi cum el în persoană ar fi ieşit în acea noapte din Egipt». (Pesachim, X, 5). Aplicându-l la noi creştinii, acest text ne spune că în toate generaţiile, fiecare trebuie să se considere pe sine însuşi, ca şi cum el în persoană ar fi fost, în acea după-amiază, sub crucea lui Isus, împreună cu Maria şi cu Ioan. Da, noi eram acolo: «toţi ne-am născut acolo».

Duhul Sfânt şi Euharistia

Dacă ne întrebăm, cum se face că evenimentul crucii nu s-a sfârşit şi nu s-a încheiat în el însuşi, ca oricare alt fapt din istorie, ci continuă să fie actual, răspunsul ultim este: datorită Duhului Sfânt! Reluând un cuvânt al Sf. Vasile, în enciclica despre Duhul Sfânt, Papa Leon al XIII-lea spune că «Cristos a împlinit fiecare lucrare a sa, şi în mod deosebit sacrificiul său, prin intervenţia Duhului Sfânt». Acest lucru se bazează pe cuvântul Scripturii, care spune că Isus, «prin Duhul veşnic s-a oferit pe sine fără prihană lui Dumnezeu» (Ev9,14). Aceste cuvinte iluminează evenimentul crucii cu o lumină nouă; el apare ca un eveniment «spiritual», în sensul că a fost operat în Duhul Sfânt. Duhul Sfânt, care este iubire, a fost acela care a suscitat în profunzimea umană a sufletului lui Cristos acea mişcare, care l-a făcut să îmbrăţişeze crucea, dăruindu-se pe sine Tatălui, pentru noi.

S-a spus, în pasajul citat, că Duhul Sfânt este Duhul «veşnic»: aici, veşnic înseamnă că nu este destinat să înceteze, aşa cum au încetat sacrificiile Vechiului Testament, ci că durează pentru totdeauna, până la sfârşitul veacurilor. Datorită Duhului «veşnic», Isus ne-a obţinut o răscumpărare «veşnică» (cf Ev9,12). În sine, sacrificiul crucii s-a sfârşit în momentul în care Isus, plecându-şi capul, şi-a dat duhul. Însă, în el era ceva ca o flacără ascunsă, care odată aprinsă, nu putea să mai fie stinsă, nici chiar de moarte. Isus din Nazaret, ca atare, nu rămâne cu noi «pentru totdeauna», ci se întoarce la Tatăl; în schimb, Duhul său rămâne cu noi «veşnic». O spune însuşi Isus Iudeilor care-i obiectau: «Noi am auzit din lege că Cristos rămâne în veci. Cum poţi tu să spui că Fiul Omului trebuie să fie înălţat?» (In12,34), indirect, puţin mai târziu, când spune: «Eu îl voi ruga pe Tatăl, iar el vă va da un alt Mângâietor ca să fie cu voi pentru totdeauna» (In14,16). Cristos rămâne în veci, dăruindu-le discipolilor pe Duhul său, care rămâne pentru totdeauna cu ei. Acest lucru ne face să înţelegem de ce sacrificiul crucii poate, într-un oarecare sens, să dureze încă (în continuare). Isus, ca şi întreaga sa viaţă, s-a sfârşit (încheiat) şi nu s-a sfârşit (încheiat); s-a sfârşit, din punct de vedere istoric şi încă mai durează, din punct de vedere al Duhului. Sacramentele Bisericii, şi în mod cu totul special Euharistia, sunt făcute posibile de Duhul lui Isus, care trăieşte în Biserică. Din acest fundament teologic izvorăşte importanţa epiclezei, adică a invocării Duhului Sfânt, în Liturghie, în momentul consacrării darurilor.

Pe cruce, Isus, plecându-şi capul «muri-respiră», adică îşi «dădu sufletul» (cf In19,30); la fiecare Liturghie este ca şi cum acea ultimă respirare a lui Isus, niciodată stinsă, s-ar întoarce să plutească peste noi şi mişcând, pentru a spune astfel, aerul, umple adunarea credincioşilor de prezenţa Sa. Dacă vom celebra şi noi Liturghia noastră – aşa cum a făcut-o Isus pe cruce – «în compania Duhului Sfânt», el va dărui un spirit nou şi o lumină nouă celebrărilor noastre. Va face, cu adevărat, din noi «un sacrificiu veşnic, plăcut lui Dumnezeu» – aşa cum o cerem în canonul de la Liturghie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *