Era cu ei şi Iuda, trădătorul

Teme: Spiritualitate.
Etichete: .
Publicat la 19 aprilie 2014.
Print Friendly

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: pr. Mihai Pătraşcu

Trădarea

Trădarea

În istoria divino-umană a pătimirii lui Isus există atâtea mici istorii de bărbaţi şi de femei intraţi în raza luminii sale sau a umbrei sale. Cea mai tragică dintre ele este aceea a lui Iuda Iscarioteanul. Este unul dintre puţinele fapte atestate, cu importanţă egală, de toate cele patru evanghelii şi de restul Noului Testament. Comunitatea creştină primară a reflectat mult asupra evenimentului şi noi am face rău să nu procedăm la fel. Ea are atâtea să ne spună.

Iuda a fost ales încă de la prima oră pentru a fi unul dintre cei doisprezece. Inserând numele său în lista apostolilor, evanghelistul Luca scrie „Iuda Iscarioteanul care a devenit (egeneto) trădătorul” (Lc6,16). Aşadar, Iuda nu era născut trădător şi nu era trădător în momentul în care a fost ales de Isus; a devenit trădător! Suntem în faţa uneia dintre dramele cele mai întunecate ale libertăţii umane.

De ce a devenit trădător? În anii nu prea îndepărtaţi, când era la modă teza despre Isus „revoluţionarul”, s-a încercat să se dea gestului său motivaţii ideale. Unii au văzut în supranumele său de „Iscarioteanul” o deformare a lui „sicariot”, adică aparţinând grupului de zeloţi extremişti care acţionau ca „sicari” („ucigaşi”) împotriva romanilor; alţii s-au gândit că Iuda a fost dezamăgit de modul în care Isus ducea înainte ideea sa despre „împărăţia lui Dumnezeu” şi că voia să-i forţeze mâna să acţioneze şi pe planul politic împotriva păgânilor. Este acel Iuda din celebrul musical „Jesus Christ Superstar” şi din alte spectacole şi romane recente. Un Iuda care se apropie de un alt celebru trădător al propriului binefăcător: Brutus, care l-a ucis pe Iulius Cezar pentru a salva Republica!

Sunt reconstruiri care trebuie respectate atunci când îmbracă vreo demnitate literară sau artistică, dar n-au niciun fundament istoric. Evangheliile – singurele izvoare credibile pe care le avem despre personaj – vorbesc despre un motiv mult mai pământesc: banul. Lui Iuda îi fusese încredinţată punga comună a grupului; cu ocazia ungerii din Betania, protestase împotriva irosirii parfumului preţios vărsat de Maria pe picioarele lui Isus, nu pentru că îi păsa de săraci, notează Ioan, ci pentru că „era un hoţ şi, cum el ţinea punga, lua din ceea ce se punea în ea” (In 12,6). Propunerea sa făcută conducătorilor preoţilor este explicită: „Ce-mi daţi ca eu să-l dau pe mâna voastră? Ei au fixat pentru el treizeci de arginţi” (Mt 26,15).

* * *

Dar de ce să ne uimim de această explicaţie şi s-o considerăm prea banală? Oare n-a fost aproape mereu aşa în istorie şi oare nu este şi astăzi aşa? Mamona, banul, nu este unul dintre atâţia idoli; este idolul prin excelenţă; literalmente „idolul din metal topit” (cf. Ex 34,17). Şi se înţelege de ce. Cine este, obiectiv, dacă nu subiectiv (adică în fapte, nu în intenţii), adevăratul duşman, concurentul lui Dumnezeu, în această lume? Satana? Dar niciun om nu decide să-l slujească pe Satana fără motiv. Dacă face asta, este deoarece crede că obţine de la el vreo putere sau vreun beneficiu temporal. Cine este, în fapte, celălalt stăpân, anti-Dumnezeul, ne-o spune clar Isus: „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni: nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi Mamonei” (Mt 6,24). Banul este „dumnezeul vizibil” [1], spre deosebire de Dumnezeul adevărat care este invizibil.

Mamona este anti-dumnezeul deoarece creează un univers spiritual alternativ, obiect de schimb pentru virtuţile teologale. Credinţa, speranţa şi caritatea nu mai sunt puse în Dumnezeu, ci în ban. Se realizează o sinistră inversare a tuturor valorilor. „Toate sunt cu putinţă pentru cel care crede”, spune Scriptura (Mc 9,23); însă lumea spune: „Totul este posibil pentru cel care are bani”. Şi, la un anumit nivel, toate faptele par să-i dea dreptate.

„Alipirea de bani – spune Scriptura – este rădăcina tuturor relelor” (1Tim 6,10). În spatele oricărui rău al societăţii noastre este banul, sau cel puţin este şi banul. El este acel Moloch de biblică amintire, căruia îi erau jertfiţi tineri şi tinere (cf. Ier 32,35), sau zeul Aztec, căruia trebuia să se ofere zilnic un anumit număr de inimi umane. Ce este în spatele comerţului cu droguri care distrug atâtea vieţi umane, exploatarea prostituţiei, fenomenul diferitelor mafii, corupţia politică, fabricarea şi comerţul armelor şi chiar – lucru oribil de spus – vinderea de organe umane luate de la copii? Şi criza financiară pe care lumea a străbătut-o şi pe care această ţară încă o străbate, nu este datorată în bună parte „execrabilei dorinţe după bani”, auri sacra fames [2], din partea câtorva puţini? Iuda a început prin a sustrage ceva bani din punga comună. Nu spune nimic acest lucru anumitor administratori ai banului public?

Dar fără a ne gândi la aceste moduri criminale de a aduna bani, nu este deja scandalos că unii percep salarii sau pensii de o sută de ori mai mari decât cele ale aceluia care lucrează ca salariaţi ai lor şi că îşi ridică glasul imediat ce se profilează eventualitatea de a trebui să renunţe la ceva, în vederea unei dreptăţi sociale mai mari?

În anii ’70 şi ’80, în Italia, pentru a explica răsturnările politice neaşteptate, jocurile oculte de putere, terorismul şi misterele de orice gen de care era lovită convieţuirea civilă, s-a ajuns să se afirme ideea, aproape mitică, a existenţei unui „mare Bătrân”: un personaj foarte perspicace şi puternic care din spatele cortinei mişca firele la orice, pentru scopuri cunoscute numai de el. Acest „mare Bătrân” există cu adevărat, nu este un mit; se numeşte ban!

Ca toţi idolii, banul este „fals şi mincinos”: promite siguranţa şi în schimb o ia; promite libertate şi în schimb o distruge. Sfântul Francisc din Assisi descrie, cu o severitate neobişnuită, sfârşitul unei persoane care a trăit numai pentru a-şi mări „capitalul”. Se apropie moartea; cheamă să vină preotul. Acesta îl întreabă pe muribund: „Vrei iertarea tuturor păcatelor tale?”, şi el răspunde că da. Şi preotul: „Eşti gata să repari greşelile comise, restituind lucrurile pe care le-ai furat de la alţii?”. Şi el: „Nu pot”. „De ce nu poţi?”. „Pentru că am lăsat deja totul în mâinile rudelor şi prietenilor mei”. Şi astfel el moare necăit şi imediat ce a murit, rudele şi prietenii îşi spun între ei: „Blestemat să fie sufletul său! Putea să câştige mai mult şi să ne lase nouă şi n-a făcut asta” [3].

De câte ori, în aceste timpuri, a trebuit să ne gândim din nou la acel strigăt adresat de Isus bogatului din parabolă care adunase bunuri fără sfârşit şi se simţea în siguranţă pentru restul vieţii: „Nebunule, chiar în noaptea aceasta ţi se va cere sufletul; iar cele pe care le-ai pregătit ale cui vor fi?” (Lc 12,20)! Oameni puşi în locuri de responsabilitate care nu mai ştiau în care bancă sau paradis fiscal să adune sumele corupţiei lor au ajuns pe banca acuzaţilor sau în celula unei închisori, chiar atunci când urmau să-şi spună: „Acum bucură-te, suflete al meu”. Pentru cine au făcut asta? Merita? Au făcut într-adevăr binele copiilor şi al familiei sau al partidului; dacă este, asta e ce căutau? Sau mai degrabă nu s-au ruinat pe ei înşişi şi pe alţii? Zeul ban se ocupă să-i pedepsească el însuşi pe adoratorii săi.

* * *

Trădarea lui Iuda continuă în istorie şi trădatul este mereu el, Isus. Iuda a vândut capul, urmaşii săi vând trupul său, pentru că săracii sunt mădularele lui Cristos. „Tot ceea ce aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai mei mai mici, mie mi-aţi făcut” (Mt 25,40). Însă trădarea lui Iuda nu continuă numai în cazurile răsunătoare pe care le-am evocat. Ar fi comod pentru noi să credem aşa, dar nu este aşa. A rămas vestită omilia pe care a ţinut-o într-o zi de Joia Sfântă părintele Primo Mazzolari despre „fratele nostru Iuda”. „Lăsaţi, le spunea puţinilor enoriaşi pe care-i avea în faţă, ca eu să mă gândesc pentru un moment la Iuda pe care-l am înlăuntrul meu, la Iuda pe care poate că şi voi îl aveţi înăuntru”.

Se poate trăda Isus şi pentru alte genuri de răsplată care să nu fie cei treizeci de dinari. Îl trădează pe Cristos cel care îşi trădează propria soţie sau propriul soţ. Îl trădează pe Isus slujitorul lui Dumnezeu infidel faţă de starea sa sau care în loc să pască turma se paşte pe el însuşi. Îl trădează pe Isus oricine trădează propria conştiinţă. Pot să-l trădez şi eu, în acest moment – şi acest lucru mă face să tremur – dacă în timp ce predic despre Iuda mă preocup de aprobarea auditorului mai mult decât de a participa la imensa suferinţă a Mântuitorului. Iuda avea o atenuantă pe care noi n-o avem. El nu ştia cine era Isus, îl considera numai „un om drept”; nu ştia că era Fiul lui Dumnezeu, noi, da.

Ca în fiecare an, în iminenţa Paştelui, am voit să reascult „Pătimirea după sfântul Matei” de Bach. Există un detaliu care de fiecare dată mă face să tresar. La anunţarea trădării lui Iuda, acolo toţi apostolii îl întreabă pe Isus: „Oare eu sunt, Doamne?” „Herr, bin ich’s?”. Însă, înainte de a ne face să ascultăm răspunsul lui Cristos, anulând orice distanţă între eveniment şi comemorarea sa, compozitorul inserează o corală care începe aşa: „Eu sunt, eu sunt trădătorul! Eu trebuie să fac pocăinţă”. „Ich bin’s, ich sollte büßen” [4]. Ca toate coralele din acea operă, ea exprimă sentimentele poporului care ascultă; este o invitaţie să facem şi noi mărturisirea noastră de păcat.

* * *

Evanghelia descrie sfârşitul oribil al lui Iuda: „Atunci Iuda, cel care l-a trădat, văzând că el fusese condamnat, cuprins de remuşcare, a adus înapoi arhiereilor şi bătrânilor cei treizeci de arginţi, spunând: «Am păcătuit vânzând sânge nevinovat». Dar ei i-au zis: «Ce ne priveşte? Tu vei vedea!» Şi, aruncând arginţii în templu, a plecat şi s-a spânzurat” (Mt 27,3-5). Dar să nu facem o judecată grăbită. Isus nu l-a abandonat niciodată pe Iuda şi nimeni nu ştie unde a căzut el în momentul în care s-a aruncat din copac cu funia la gât: dacă în mâinile Satanei sau în cele ale lui Dumnezeu. Cine poate spune ce a trecut în sufletul său în acele ultime clipe? „Prietene”, a fost ultimul cuvânt adresat lui de Isus în grădină şi el nu se poate să-l fi uitat, aşa cum n-a putut să uite privirea sa.

Este adevărat că, vorbind Tatălui despre discipolii săi, Isus spusese despre Iuda: „Niciunul nu s-a pierdut, în afară de fiul pierzării” (In 17,12), dar aici, ca în atâtea alte cazuri, el vorbeşte în perspectiva timpului nu a veşniciei. Şi celălalt cuvânt teribil spus despre Iuda: „Mai bine i-ar fi fost acelui om dacă nu s-ar fi născut” (Mc 14,21) se explică prin enormitatea faptului, fără a fi nevoie să ne gândim la un eşec veşnic. Destinul veşnic al creaturii este un secret inviolabil al lui Dumnezeu. Biserica ne asigură că un bărbat sau o femeie proclamaţi sfinţi sunt în fericirea veşnică; dar despre niciunul ea însăşi nu ştie că este cu siguranţă în iad.

Dante Alighieri, care, în Divina Comedie, îl situează pe Iuda în adâncul iadului, relatează despre convertirea în ultima clipă a lui Manfredi, fiul lui Friedrich al II-lea şi rege de Sicilia, pe care toţi în timpul său îl considerau osândit pentru că a murit excomunicat. Rănit mortal în bătălie, el destăinuieşte poetului că, în ultima clipă de viaţă, s-a oprit plângând la cel „care cu bucurie iartă” şi din purgator trimite pe pământ acest mesaj care este valabil şi pentru noi: „Oribile au fost păcatele mele; / însă bunătatea infinită are braţe aşa de mari, / încât îl ia pe cel care se adresează ei” [5].

* * *

Iată la ce trebuie să ne conducă istoria fratelui nostru Iuda: să ne oprim la cel care cu bucurie iartă, să ne aruncăm şi noi în braţele deschise ale răstignitului. Lucrul cel mai mare în viaţa lui Iuda nu este trădarea sa, ci răspunsul pe care Isus îl dă acesteia. El ştia bine ce se forma în inima discipolului său; dar nu-l expune, vrea să-i dea posibilitatea până în ultimul moment să se întoarcă înapoi, aproape că îl protejează. Ştie pentru ce a venit, dar nu refuză, în Grădina Măslinilor, sărutul său de gheaţă şi chiar îl numeşte prieten (Mt 26,50). Aşa cum a căutat faţa lui Petru după tăgăduire pentru a-i da iertarea sa, cine ştie cum va fi căutat şi faţa lui Iuda în vreo cotitură din via crucis! Când de pe cruce se roagă: „Tată, iartă-i pentru că nu ştiu ce fac” (Lc 23,34), nu-l exclude cu siguranţă dintre ei pe Iuda.

Aşadar, ce vom face noi? Pe cine vom urma, pe Iuda sau pe Petru? Petru a avut remuşcare pentru ceea ce a făcut, dar şi Iuda a avut remuşcare, aşa încât a strigat: „Am vândut sânge nevinovat!” şi a restituit cei treizeci de dinari. Deci unde este diferenţa? Într-un singur lucru: Petru a avut încredere în milostivirea lui Cristos, Iuda, nu! Cel mai mare păcat al lui Iuda nu a fost că l-a trădat pe Isus, ci pentru că s-a îndoit de milostivirea sa.

Dacă l-am imitat, unul mai mult, altul mai puţin, în trădare, să nu-l imităm în această lipsă de încredere în iertare. Există un sacrament în care este posibil să avem o experienţă sigură a milostivirii lui Cristos: sacramentul reconcilierii. Cât de frumos este acest sacrament! Este dulce să-l experimentăm pe Isus ca învăţător, ca Domn, dar este şi mai dulce să-l experimentăm ca Răscumpărător: ca acela care te scoate din prăpastie, ca pe Petru din mare, care te atinge, aşa cum a făcut cu leprosul, şi îţi spune: „Vreau, fii vindecat!” (Mt 8,3).

Spovada ne permite să experimentăm asupra noastră ceea ce Biserica spune despre păcatul lui Adam în Exultet pascal: „Fericită vină, pentru că ai avut parte de un Răscumpărător atât de mare!”. Isus ştie să facă din toate păcatele umane, odată ce ne-am căit, nişte „fericite vine”, nişte vine care nu se mai amintesc decât prin experienţa de milostivire şi de duioşie divină pentru care au fost ocazie!

Am o urare de făcut mie şi vouă tuturor, venerabili părinţi, fraţi şi surori: ca în dimineaţa de Paşte să ne putem trezi şi să auzim răsunând în inima noastră cuvintele unui mare convertit din timpul nostru, poetul şi dramaturgul Paul Claudel:

„Dumnezeul meu, am înviat şi încă sunt cu tine!
Dormeam şi eram întins ca un mort în noapte.
Ai spus: «Să fie lumină!» Şi eu m-am trezit cum se aruncă un strigăt! […] /
Tatăl meu, care m-ai născut înainte de auroră, sunt în prezenţa ta.
Inima mea este liberă şi gura curăţată, trupul şi spiritul postesc.
Sunt dezlegat de toate păcatele, pe care le-am mărturisit unul câte unul.
Inelul nupţial este pe degetul meu şi faţa mea este curăţată.
Sunt ca o fiinţă nevinovată în harul pe care mi l-ai dat” [6].

Asta poate să facă din noi Paştele lui Cristos.

Note

1. W. Shakespeare, Timon din Atena, act IV, sc. 3.
2. Virgiliu, Eneida, 3. 56-57.
3. Cf. Sfântul Francisc, Scrisoare către toţi credincioşii 12 (Fonti Francescane, 205).
4. „Ich bin’s, ich sollte büßen, / An Händen und an Füßen / Gebunden in der Höll. / Die Geißeln und die Banden / Und was du ausgestanden, / Das hat verdienet meine Seel”.
5. Purgatorul, III, 118-123.
6. P. Claudel, Priere pour le dimanche matin, in Ouvres poétiques , Gallimard, Paris, 1967, pag. 377 :
„Mon Dieu, je suis ressuscité et je suis encore avec Toi !
Je dormais et j’étais couché ainsi qu’un mort dans la nuit.
Dieu dit : Que la lumiere soit ! Et je me suis réveillé comme on pousse un cri ! […]
Mon pere qui m’avez engendré avant l’Aurore, je me place dans Votre Présence.
Mon cour est libre et ma bouche est nette, mon corps et mon esprit sont a jeun.
Je suis absous de tous mes péchés que j’ai confessés un par un.
L’anneau nuptial est a mon doigt et ma face est nettoyée.
Je suis comme un etre innocent dans la grâce que Vous m’avez octroyée”.
C’est cela que la Pâque du Christ peut faire de nous.

Traducere preluată de pe Ercis.ro.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *