Doi Papi, o unică sfinţenie

Teme: Personalităţi.
Etichete: , .
Publicat la 24 aprilie 2014.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Arhiepiscopul Vincenzo Bertolone
Sursa: L'Osservatore Romano, 22-23 aprilie 2014

În discuţia despre notele Bisericii (via notarum) – inaugurată în Evul Mediu de Iacob de Viterbo şi continuată în perioada modernă de Robert Bellarmin – cea a sfinţeniei vine imediat după nota unităţii. Aşa cum ne aminteşte Conciliul al II-lea din Vatican în constituţia dogmatică Lumen gentium (nr. 41), „În diferitele feluri de viaţă şi în diferitele ocupaţii, o unică sfinţenie este trăită de toţi aceia care, mânaţi de Duhul lui Dumnezeu în spirit şi adevăr, îl urmează pe Cristos cel sărac, smerit şi cu Crucea pe umeri, pentru a se învrednici să fie părtaşi de mărirea lui”.

Ori, sfinţenia Bisericii se manifestă în doi pontifi, care ajung împreună la canonizare. Stau bine împreună aceşti doi sfinţi deja prin numele Ioan, care ne aminteşte de înainte-mergător, cel care pregăteşte calea pentru Domnul. Ioan al XXIII-lea este înainte-mergător pentru a că pregătit pentru Domnul calea unei ecologizări a Bisericii catolice. A făcut asta convocând un conciliu într-un moment în care „în timp ce omenirea era la cotitura unei ere noi, misiuni de o gravitate şi mărime imensă aşteaptă Biserica, precum în cele mai tragice epoci ale istoriei”, se citeşte în constituţia apostolică Humanae salutis, cu care convoca Vatican II.

Obiectivul declarat era acela de a pune energiile dătătoare de viaţă ale Evangheliei în dialog cu lumea modernă caracterizată mai ales de progresul ştiinţei şi al tehnicii şi, mai ales, de a face asta preferând în locul glasurilor „profeţilor de nenorocire” care văd totul negru o atitudine şi un limbaj simpatetici cu lumea, pentru că „lumea are nevoie de Cristos: este Biserica este cea care trebuie să-l ducă pe Cristos lumii”, a spus Papa în radio-mesajul din 11 septembrie 1962.

Mergând pe aceeaşi linie, Ioan Paul al II-lea – care a adăugat la numele înainte-mergătorului pe cel al crainicului Evangheliei, sfântul Paul – a trebuit să gestioneze şi schimbări sociale şi politice într-adevăr revoluţionare. Benedict al XVI-lea, în ziua înmormântării acestui papă, în omilie a spus că a simţit „plutind parfumul sfinţeniei sale şi Poporul lui Dumnezeu a manifestat în multe moduri veneraţia sa faţă de el”. Papa polonez între altele a pregătit în manieră inedită calea pentru Domnul, strigând la cele patru puncte cardinale bucuria de a redescoperi rădăcinile creştine ale culturii. Un strigăt pozitiv, care ajunge deosebit de profetic într-o Europă care avea să asiste la dizolvarea comunismului real şi la căderea zidului din Berlin, ultima emblemă a diviziunilor şi războaielor care, de două ori, în decursul secolului al XX-lea, au sfâşiat nu numai Europa, ci o bună parte din lume.

În discursul adresat adunării plenare a Consiliului Pontifical al Culturii (12 ianuarie 1990), Ioan Paul al II-lea a spus printre altele: „Un mesianism pământesc s-a prăbuşit şi apare în lume setea după o nouă dreptate”. Însă nu uita să avertizeze că „nu lipsesc noi riscuri de iluzie şi de dezamăgire. Etica laică a experimentat limitele sale şi se descoperă neputincioasă în faţa experimentelor teribile care se efectuează asupra fiinţelor umane considerate ca simple obiecte de laborator”. Eram atunci în preludiul a ceea ce avea să devină noua frontieră a bioeticii. În omilia de la liturghia celebrată în sanctuarul de la Velehrad la 22 aprilie 1990, aproape făcându-se precursor al temelor „noii evanghelizări”, Pontiful deschidea însă inimile la speranţă: „Noaptea a trecut, a sosit din nou ziua. Pelerinajul vostru spre libertate trebuie să continue. Umblaţi ca fii ai luminii (cf. Ef 5,8). Continuaţi să mergeţi spre libertatea deplină”.

Noii sfinţi stau bine împreună şi pentru că, în afară de faptul că amândoi au realizat în grad eroic cele trei virtuţi teologale, în mod minunat le-au practicat, le-au ilustrat, le-au descris şi învăţat întregului popor al lui Dumnezeu, care încă mai scoate învăţătură din asta. Şi printre multele posibilităţi oferite de magisteriul lui Ioan al XXIII-lea trebuie amintită speciala sa „teorie a unei credinţe angajate social” pe care a propus-o în enciclica socială Mater et magistra (15 mai 1961), fiind un preludiu la deschiderile conciliare din Gaudium et spes.

Enciclica este promulgată pentru a menţine vie flacăra socială aprinsă de predecesorii săi, primul dintre toţi Leon al XIII-lea, Pontiful doctrinei sociale a Bisericii. Trebuie îndemnaţi toţi, repetă Papa Roncalli, să nu închidă credinţa în sfera privată, ci să scoată din doctrina credinţei creştine „impuls şi orientare pentru soluţionarea problemei sociale în formă mai adecvată timpurilor noastre” (nr. 38). Referitor la teorii noi, care în acei ani teoretizau o cetate secularizată, sau un progres social şi cultural considerat posibil chiar şi făcând abstracţie de Dumnezeu, Ioan al XXIII-lea le amintea tuturor, în contratendinţă încrezătoare: „S-a afirmat că în era triumfurilor ştiinţei şi tehnicii oamenii pot construi civilizaţia lor, făcând abstracţie de Dumnezeu. În schimb adevărul este că înşişi progresele ştiinţifico-tehnice pun probleme umane la dimensiuni mondiale care se pot rezolva numai în lumina unei credinţe sincere şi active în Dumnezeu, început şi sfârşit al omului şi al lumii” (nr. 194).

Era un stimulent educativ şi profetic pentru familii şi mai ales pentru părinţi pe care Papa Roncalli îi chema „la o viaţă de credinţă şi la o profundă încredere în Providenţa divină pentru ca să fie gata să înfrunte trude şi sacrificii în îndeplinirea unei misiuni atât de nobile şi adesea dificile cum este aceea de a colabora cu Dumnezeu în transmiterea vieţii umane şi în educaţia copiilor” (nr. 182).

În continuitate faţă de o altă enciclică – Aeterni patris cu care în 1879 Leon al XIII-lea cerea renaşterea filozofiei creştine – s-a mişcat apoi Ioan Paul al II-lea cu un text în care corelaţia, şi nu antiteza, devine calea maestră a credinţei şi a raţiunii care devenise, faţă de anii lui Ioan al XXIII-lea, o raţiune şi mai ştiinţifică şi tehnologică avansată. Fides et ratio (1998) foloseşte metafora aripilor şi a zborului: cele două motoare, date de Dumnezeu fiinţei umane pentru ca să meargă spre adevărul raţional, adevărul ştiinţific şi adevărul revelat: „Credinţa şi raţiunea sunt ca cele două aripi cu care spiritul uman se înalţă spre contemplarea adevărului. Dumnezeu e cel care a pus în inima omului dorinţa de a cunoaşte adevărul şi, în definitiv, de a-l cunoaşte pe El pentru ca, el cunoscându-l şi iubindu-l, să poată ajunge şi la adevărul deplin despre sine însuşi”, se citeşte la începutul enciclicei. De aceea credinţa nu poate decât să aprecieze „angajarea raţiunii pentru obţinerea de obiective care să facă existenţa personală tot mai demnă” (nr. 5). Dar în acelaşi timp nu poate să nu amintească raţiunii corecte că vine şi momentul de a se înclina în faţa misterului.

Traducere preluată de pe Ercis.ro.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *