Despre moarte şi înviere, fără ocolişuri

Teme: Familie, Spiritualitate.
Etichete: .
Publicat la 19 aprilie 2014.
Print Friendly

Autor: Maria Goţia
Sursa: Familia creştină, nr. 2/2004

Vorbind despre moarte

Vorbind despre moarte

Întrebări grele

„Când şi cum să le vorbim copiilor despre moarte?”, se întreabă din când în când părinţii, educatoarea sau învaţătoarea, preoţii.

O primă „citire” a întrebării ne spune din start ceva despre nesiguranţa, stânjeneala şi teama adulţilor. Copiii, în nevinovăţia lor, sunt mult mai receptivi decât noi la realităţile spirituale, nevăzute. Sunt tulburaţi mai ales de tulburarea noastră: nu-i sperie într-atât să vadă trupul bunicului, nemişcat în sicriu, cât se înspăimânta de manifestarile noastre. S-ar putea să ne întrebe ei de astă dată: „De ce plângi, dacă bunicul e la Isus?”

Neliniştea care produce teama de a vorbi cu copiii despre moarte exprimă neliniştea în faţa realităţii înseşi. Trăim de atâta vreme conectaţi la lumea paralelă a vip-urilor care ne fascinează cu banii, cu succesul, cu iubirile lor sau prinşi în lupta frenetică a realizării în carieră; sau, uitând de toate, izolaţi în cubul de argint al televizorului, privind anesteziaţi la lumea în care munca e uşoară, vacanţele şi distracţiile nu se mai sfârşesc, maşinile strălucesc, îmbrăcămintea este elegantă, interioarele luxoase, corpul sănătos, armonios şi bronzat, boala este doar schiţată şi atent cosmetizată, iar dramele, furtuni într-un pahar cu apă; violenţa ne dă iluzia acţiunii, cruzimea ne împietreşte; ştirile despre războaie sau atentate nu ne mai impresionează, nu ne revoltă, nu ne cutremură, fiindcă am învăţat de la televizor că viaţa umană este ieftină şi nesemnificativă, iar moartea banală. Când personal suntem confruntaţi cu o astfel de problemă, neliniştea ne spune că avem nevoie de adevăr, că nu putem să nu ne întrebăm despre sensul vieţii şi al morţii: adevărul ne defineşte. Fără adevăr, ne veştejim ca oameni, decădem. Este substratul adânc al aceleiaşi întrebări.

Ca de atâtea ori, cei mici sunt cei care ne pun pe gânduri şi ne îndrumă spre esenţial. Chiar Isus ne spune că numai cine va primi Împărăţia lui Dumnezeu ca un copil va intra în ea (Mc 10,15). Copiii au încredere totală, nu în ei înşişi, cum cer sloganurile la modă, ci în oamenii mari, iar copiii creştini, de asemenea în Dumnezeu. Cu încredere totală, deci, să căutăm să aflăm care a fost atitudinea lui Isus faţă de moarte şi să primim de la El răspunsul.

 

Isus vorbeşte despre moarte fără ocolişuri

Ne amintim fiecare din Evanghelii că Isus şi-a anunţat de repetate ori pătimirea şi moartea şi, de fiecare dată, şi învierea. Apostolii, zguduiţi de arestarea Lui, de scandalul Crucii, de durerea despărţirii, au rămas copleşiţi de moartea Învăţătorului şi nu şi-au mai amintit de această promisiune, decât după Înviere. Prea des, la rândul nostru, fie nu reuşim să ne mai smulgem din contemplarea Răstignirii, uitând să jubilăm pentru triumful biruinţei lui Isus asupra morţii şi să ne bucurăm în fiecare zi, fie sărim cu prea mare grabă peste Vinerea Mare, din neplăcerea de a zăbovi în preajma suferinţei şi a morţii.

Iată-L, deci, conştient de ceea ce se petrece, de urzelile mai marilor poporului, dar mai ales fidel în îndeplinirea planului Său de viaţă: scoaterea omenirii de sub puterea celui rău, eliberarea ei din robia păcatului şi împăcarea omului cu Dumnezeu, iar pentru aceasta, este hotărât să ia toată vina asupra Lui şi să plătească cea mai scumpă răscumpărare. „De aceea Mă iubeşte Tatăl, deoarece Eu Îmi dau viaţa, pentru a o relua. Nimeni nu Mi-o ia, ci Eu o dau, de la Mine Insumi. Am putere să o dau şi am putere să o iau dau din nou. Aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl Meu.” (In 10,17-18).

E important pentru noi să ştim şi că, înaintea Pătimirii, Isus este tulburat, întristat (In 12,2; Mt 26,38), întocmai ca noi. Deşi Dumnezeu, a rămas om până la capăt. Ca om nu poţi să nu fii descumpănit în faţa nimicirii trupului, să nu te înfiori. „Acum sufletul Meu este tulburat, dar ce să zic? Scapă-Mă, Tată, de acest ceas?” (In 12,27). Dar El nu rămâne prizonierul tulburării. Ce-L smulge din frică, De unde Îşi ia curajul? Nu dintr-o înzestrare supranaturală, inaccesibilă nouă. Se încrede în dragostea Tatălui, iar dragostea pentru noi nu-L lasă să zăbovească, ci Îl împinge spre împlinirea grabnică a Mântuirii: „Tocmai pentru aceasta doar am ajuns la ceasul de faţă. Tată. Preamăreşte Numele Tău!” (In 12,28) Se încrede şi iubeşte şi de aceea, Se dăruieşte. Dăruirea de Sine din iubire este adevărata realizare, împlinirea supremă: „A venit ceasul să fie preamărit Fiul omului. Dacă bobul de grâu ce cade în pământ nu moare, rămâne singur. Dar dacă moare, aduce rod mult. Cine ţine la viaţa sa, o pierde, pe când cine nu pune preţ pe viaţa sa în lumea aceasta, o va păstra pentru viaţa veşnică. Cine Mă serveşte, să Mă urmeze, iar unde sunt Eu, va fi şi servitorul Meu” (In 12,23-26). Iată, ne deschide şi nouă calea, să-L putem urma pe drumul iubirii, care înseamnă şi Cruce, şi Înviere: „Eu, când voi fi înălţat de la pământ, îi voi trage la Mine pe toţi”(In 12,33).

Vorbeşte deschis despre moarte, dar mesajul cel mai puternic este că ne iubeşte şi, pentru că nu vrea să rămână singur, ci pe toţi ne vrea cu El, urmează să moară; rodul sacrificiului Său este mult: viaţa noastră cu Dumnezeu, care a început deja, la Botez.

Curajul nostru în faţa morţii se înrădăcinează în dragostea de Dumnezeu şi în dorinţa de a fi cu El, în credinţa vie în Învierea lui Isus şi în speranţa în învierea noastră la sfârşitul timpului, după promisiunea lui Isus. De aici se naşte şi dorinţa de a împărtăşi şi altora dragostea, credinţa şi speranţa noastră.

 

Vestitori astăzi ai Învierii lui Isus

Meditarea, rugăciunea şi celebrarea acestui mister ne este îmbiată de Biserică, de-a lungul perioadei Postului şi de pomenirea morţilor, de vizitarea mormintelor şi de multe obiceiuri pline de miez. Cu blândeţe, bobul din colivă ne vorbeşte, nouă şi alor noştri, despre Bobul de grâu căzut în pământ pentru a rodi viaţă veşnică, iar dulceaţa şi aroma, despre bunătatea lui Dumnezeu; în timp ce grâul semănat din timp, pentru a răsări verde şi proaspăt, plin de viaţă, la Paşti şi a împodobi biserica şi casa, ne încurajează să ne gândim la moartea şi îngroparea lui Isus şi ne sporeşte nerăbdarea de a ne bucura de Înviere.

Avem prilejul să privim cu ochi noi, purificaţi şi crucile de la morminte: Isus a învins cu moartea Sa moartea, ultimul duşman al omului şi rodul păcatului, ne spun ele. Însemnează locul unde a fost sădită sămânţa trupului pieritor, pentru a răsări îmbrăcată în nemurire la sfârşitul timpului, vorbind speranţei noastre.

Mai mult, atâtea şi atâtea întâmplări de-a lungul zilei ne oferă ocazia să conştientizăm câtă nevoie avem fiecare şi împreună de Crucea Mântuitorului şi să o vestim: înainte de culcare, semnul Crucii mărturiseşte cu Isus: „Tată, în mâinile Tale îmi încredinţez sufletul!”; pe pâinea pe care urmează să o aşezăm pe masă, mulţumita şi recunoştinţa că Dumnezeu ne hrăneşte trupurile şi sufletele. Înainte de începutul şi încheierea oricărui lucru, ne aduce aminte să-l oferim cu dragoste şi din dragoste; în momentele de cumpănă sau la începutul călătoriei, Crucea ne va îndemna să avem încredere şi să îndrăznim, căci Cristos a biruit lumea, iar semnul Crucii pe fruntea celor dragi sau crucea purtată pe piept ne va spune: „Iată, Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor!”

Va fi mai ales o Cruce purtată în inimă, primită în suflet, dar va radia şi va lumina în afară, dacă vom fi uniţi cu Cristos. Dacă vom purta amprenta Crucii şi a Învierii, adică a dragostei Sale, chiar dacă vreodată se va întâmpla să fie interzisă crucea sau haina preoţească, după cum s-a mai întâmplat în vremuri de prigoană şi după cum se încearcă iarăşi, în unele ţări apusene, ea va vorbi prin vieţile creştinilor, va străluci prin bucuria lor de a fi mântuiţi şi va birui.

„Cine ne va despărţi de dragoste lui Cristos? Apăsarea, strâmtorarea sau prigoana sau foamea sau goliciunea sau sabia? (…). Dar din toate acestea ieşim mai mult decât biruitori, Datorită Aceluia care ne-a iubit. Da, eu sunt încredinţat, nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici domniile, nici timpul de faţă, nici viitorul, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul, nici vreo altă făptură nu ne va putea despărţi de dragostea lui Dumnezeu, care este în Cristos Isus, Domnul nostru” (Rom 8,35-39).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *