Credeau primii creştini în existenţa mormântului gol?

Teme: Apologetică.
.
Publicat la 15 aprilie 2014.
Print Friendly

Autor: Jimmy Akin
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: National Catholic Register, 8 aprilie 2014

Mormântul gol

Mormântul gol

Toate cele patru Evanghelii vorbesc despre mormântul gol al lui Cristos, care a devenit un pilon principal în apologetica modernă. Sunt însă unii care susţin că ideea mormântului gol a apărut mai târziu în creştinismul primar – şi anume la câteva decenii după Răstignire, iar primii creştini credeau că Isus a înviat „spiritual” şi nu ad litteram din morţi. Numai odată cu trecerea timpului învierea spirituală ar fi fost interpretată în sens literal, ducând la ideea mormântului gol. În sprijinul acestei concepţii, cei care o susţin se întreabă de ce primele documente ale Noului Testament nu menţionează mormântul gol. Cel puţin aşa se întreabă Philip Jenkins…

Jenkins despre mormântul gol

Iată ce scrie dr. Jenkins pe blogul său:

„Daţi-mi voie să pun astfel problema: începând cu Evanghelia Sf. Marcu, în jurul anului 70 dC, mormântul gol a devenit punctul central al relatării despre Înviere, atât de central încât evreii dezvoltă diverse povestiri ‘rivale’, care să explice absenţa trupului lui Isus (Matei 28,11-15). Cazul s-a transformat, evident, într-o polemică religioasă. În următorii aproximativ treizeci de ani, relatarea a fost repetată sub diferite forme în celelalte trei Evanghelii. Cu toate acestea, chiar şi Luca evanghelistul, care cunoştea relatarea, nu a redat-o în Faptele Apostolilor. Mai mult, înainte de anii 90 dC (adică perioada lui Matei şi Luca), relatarea pe care o avem despre mormântul gol nu vorbeşte despre vederea lui Isus înviat în trup la sau lângă mormânt.

Aşadar, unde este relatarea despre mormântul gol înainte de 70 dC?

Să presupunem că aş avea de a face cu un critic ateu, care îmi prezintă următorul argument. Da, spune el, primii creştini credeau că l-au întâlnit pe Isus înviat şi că au avut diverse viziuni, dar aceste viziuni nu corespund unei realităţi obiective, ci pur şi simplu s-au născut din speranţele şi aşteptările unor discipoli superstiţioşi. Chiar şi în această situaţie, creştinii vedeau Învierea sub aspect spiritual. Numai după o perioadă îndelungată, de fapt după vreo patruzeci de ani, Biserica a inventat relatări care să confere o bază materială, trupească, acestui fenomen, iar mormântul gol este cel mai cunoscut exemplu.

Cum i-aş putea răspunde oare? Vă rog, ajutaţi-mă.”

Unii i-au răspuns deja în comentariile la articolul său, dar aş dori să îi ofer un răspuns mai amplu. Să vedem.

Datarea scrierii Evangheliilor

Primul meu răspuns pentru criticul ateu ar fi că eu nu accept una dintre premizele lui – şi anume că Evangheliile au fost scrise atât de târziu. Relatarea Faptelor Apostolilor se opreşte brusc, fără să amintească procesul Sf. Paul şi întemniţarea lui, în anul 60 dC. Indiferent dacă Sf. Paul ar fi fost exonerat sau, dimpotrivă, executat, ambele situaţii ar fi reprezentat un final adecvat al cărţii respective. Cel mai bun motiv pentru care Luca nu a mai scris sfârşitul istorisirii, este că evenimentele respective pur şi simplu încă nu avuseseră loc. Altfel spus, Faptele Apostolilor au fost scrise înainte de 60 dC.

Întrucât Faptele Apostolilor reprezintă continuarea Evangheliei Sf. Luca, înseamnă că Sf. Luca nu a scris Evanghelia sa după anul 60 dC, ci probabil ceva mai devreme. În funcţie de teoria pe care o aveţi despre ordinea în care au fost scrise Evangheliile, fie Matei, fie Marcu (sau ambii) au scris înainte de Luca, ceea ce înseamnă cel puţin în anii 50 dC, adică în aceeaşi perioadă în care au fost scrise cea mai mare parte a Epistolelor Sf. Paul.

Într-adevăr, în 2Corinteni 8,18, care a fost scrisă pe la mijlocul anilor 50 dC, Paul le spune cititorilor săi că l-a trimis „pe fratele care, pentru Evanghelie, este renumit în toate Bisericile”, ceea ce poate însemna o referire fie la Marcu, fie la Luca, ambii fiind tovarăşi de călătorie ai Sf. Paul şi amândoi autori ai unei Evanghelii.

Chiar şi în Evanghelia Sf. Ioan se găsesc date care arată că a fost scrisă în anii 60 dC. El se referă la locuri şi construcţii care se aflau încă în Ierusalim, or acesta avea să fie distrus în anul 70 dC (vezi Ioan 5,2), iar în greaca literară din Ioan 21,19 se vorbeşte despre moartea Sf. Petru – care a avut loc în anul 67 dC – ca urmând să se întâmple în viitor („Aceasta a spus-o, arătând cu ce moarte îl va preamări [Petru] pe Dumnezeu” – folosind viitorul în limba greacă). (În plus, Ioan menţionează în mod expres că Evanghelia a fost scrisă de cel care a văzut cu propriii săi ochi mormântul gol). Aşadar, în pofida datelor atribuite în mod obişnuit Evangheliilor, faptele arată că au fost scrise mai devreme, într-o perioadă care se suprapune peste aceea în care au fost compuse Epistolele.

Mormântul gol în Faptele Apostolilor

Oare Faptele Apostolilor chiar nu se referă la mormântul gol? Se pare că o face în pasajul în care Petru predică în ziua de Rusalii:

„Fraţilor, să-mi fie permis să vorbesc cu îndrăzneală despre patriarhul David: el a murit şi a fost îngropat şi mormântul lui este printre noi până în ziua de azi. Dar, întrucât era profet şi ştia că Dumnezeu îi făcuse jurământ să aşeze pe tronul său un descendent al lui, el a văzut dinainte şi a vorbit despre învierea lui Cristos: El nu a fost lăsat în locuinţa morţilor şi nici trupul Lui nu a văzut putrezirea. Pe acest Isus Dumnezeu l-a înviat şi noi toţi suntem martori ai acestui fapt.” (Fapte 2,29-32)

Este important de remarcat contrastul între David şi Isus. David a murit şi a fost îngropat într-un mormânt. Isus a murit şi se presupune că şi El a fost îngropat într-un mormânt, deşi textul nu este explicit în acest sens. În schimb, textul este foarte explicit în privinţa la ceea ce a urmat: mormântul lui David se află printre noi „până în ziua de azi”. El se află încă înmormântat acolo. Dar Isus a trăit Învierea, El „nu a fost lăsat în locuinţa morţilor şi nici trupul Lui nu a văzut putrezirea”. El a fost „înviat şi noi toţi suntem martori ai acestui fapt”.

Chiar dacă am interpreta „învierea” şi faptul că „noi toţi suntem martori” ca un fel de experienţă vizionară, spirituală, aceasta nu ar explica afirmaţia că „trupul Lui nu a văzut putrezirea”. Dacă Isus ar fi fost încă în mormânt – adică dacă mormântul Lui nu ar fi fost gol – atunci trupul Lui ar fi văzut putrezirea. Şi ar fi văzut-o chiar în acele câteva săptămâni care trecuseră de la Răstignire. În ansamblu, acest pasaj arată clar contrastul între mormântul lui David, care nu este gol, şi mormântul lui Isus, care este gol.

Înviere vs. viziune

Vine apoi afirmaţia că apostolii, sau ascultătorii lor, ar fi înţeles Învierea lui Isus ca un fel de experienţă vizionară sau spirituală. Categoric, nu! În primul secol, evreii erau familiarizaţi cu viziuni şi apariţii ale spiritelor imateriale, după moarte, dar nu identificau nici una dintre aceste situaţii cu Învierea, care era înţeleasă ca un fenomen trupesc. Aşadar, tot ceea ce se spune despre Învierea lui Isus în Noul Testament implică existenţa mormântului gol.

Mormântul gol şi apologetica

Faptul că mormântul lui Isus era gol are într-adevăr semnificaţie apologetică, fiindcă ne face să ne gândim la ce anume s-a întâmplat cu trupul lui Isus, dar nu întotdeauna a jucat acelaşi rol important pe care îl are în vremurile noastre. Apologetica a îmbrăcat forme diferite în epoci diferite. În vremurile noastre sceptice, ostile oricăror viziuni şi miracole, faptul că mormântul este gol are o importanţă deosebită.

Înseamnă că s-a întâmplat ceva cu trupul – dar ce oare? Dacă mormântul a fost gol, putem să explicăm aceasta fie prin cauze naturale, fie supranaturale. Dar în primul secol, care nu era absolut deloc ostil viziunilor şi miracolelor, mormântul gol era mai puţin important pentru discuţiile apologetice. Oamenii – asemenea Sf. Paul – puteau fi convinşi de Înviere dacă aveau o viziune cu Cristos înviat. Cei care fuseseră martori ai lui Cristos înviat puteau aşadar să îi convingă pe alţii prin puterea mărturiei lor sau făcând apel la profeţiile din Vechiul Testament, sau săvârşind vindecări miraculoase şi exorcisme.

Într-adevăr, în Noul Testament se relatează că primii evanghelizatori convingeau oamenii prin toate aceste mijloace. Ei aveau aşadar în „cutia lor cu instrumente” o serie de „unelte” apologetice pe care noi, cei din scepticul secol XXI, le considerăm mai puţin convingătoare. Aceasta ne face să ne focalizăm atenţia asupra mormântului gol, lucru care nu era necesar pentru evanghelizatorii din primul secol. Astfel, nu trebuie să ne aşteptăm ca ei să fi acordat tot atât de multă atenţie mormântului gol cât am face-o noi. Aceasta duce la o altă întrebare…

De ce totuşi îl menţionează?

Dacă trecem în revistă momentele în care existenţa mormântului gol este clar şi explicit menţionată (eliminând astfel referirile din Faptele Apostolilor şi din alte surse cu privire la Înviere), avem referirile din cele patru Evanghelii. De ce oare au menţionat totuşi acestea mormântul gol? Fiindcă Evangheliile relatează istoria lui Isus, iar mormântul gol face parte din această istorie. Faptele Apostolilor nu reprezintă istoria lui Isus, ci se referă la ceea ce s-a petrecut după activitatea publică a lui Isus, astfel încât nu ne putem aştepta să relateze cum anume s-a produs Învierea aşa cum o face evanghelistul Luca sau ceilalţi evanghelişti.

La fel, nici Epistolele nu sunt lucrări narative. Ele sunt fie încurajatoare (ca Scrisoarea Sf. Apostol Iacob), fie polemice (ca Scrisorile către Galateni şi către Evrei), pastorale (ca Epistolele 1 şi 2 către Corinteni) sau profetice (ca Apocalipsul). Dar nici una nu este narativă şi cu atât mai puţin narativă cu privire la viaţa lui Cristos. Aşadar, nu ne putem aştepta să găsim decât referiri făcute în trecere cu privire la viaţa lui Isus. De asemenea, nici una dintre acestea nu este lucrare catehetică sau apologetică. Şi nici nu erau destinate să fie citite de persoane din afară, pentru a le introduce în credinţa creştină şi a le demonstra de ce Isus este Mesia sau că a înviat din morţi.

În schimb, discursurile din Faptele Apostolilor sunt un astfel de material şi, aşa cum am văzut mai sus, unul dintre acestea indică existenţa mormântului gol într-un fel care depăşeşte modalitatea uzuală de referire la Învierea lui Cristos. Scrierile cele mai direct catehetice/apologetice/evanghelizatoare din Noul Testament – acelea în care ne-am aştepta să menţioneze cel mai explicit mormântului gol – sunt Evangheliile, şi tocmai acestea descriu în detaliu cum anume apostolii şi cei din jurul lor au aflat prima dată despre Înviere.

O precizare în plus pentru Faptele Apostolilor

S-a remarcat o progresie în discursurile din Faptele Apostolilor, astfel încât ele nu acoperă toate acelaşi subiect – dacă ar face-o, ar fi o repetiţie! Astfel, este suficient dacă s-a menţionat o singură dată existenţa mormântului gol. Indiferent dacă cineva este dispus sau nu să vadă că Faptele Apostolilor 2,29-32 se referă la mormântul gol, faptul că subiectul nu este prezentat la fel de explicit ca în Evanghelia Sf. Luca arată tocmai relevanţa genului literar pentru menţionarea sau nu a mormântului gol. Relatarea din Faptele Apostolilor nu este atât de explicită ca în Evanghelia Sf. Luca fiindcă Faptele reprezintă continuarea acestei Evanghelii, şi se presupune că cititorul a parcurs-o deja.

În acelaşi fel, şi celelalte cărţi ale Noului Testament sunt pentru „uz intern”, presupunându-se că audienţa cunoaşte deja istoria lui Isus, astfel încât nu are nevoie de argumente apologetice bazate pe existenţa mormântului gol. Pe scurt, acestea nu reprezintă acel tip de scrieri în care ne-am aştepta să fie menţionat mormântul gol. Iar cărţile care sunt scrise în aşa fel încât te-ai aştepta într-adevăr să pună în lumină existenţa mormântului gol – Evangheliile – chiar îl menţionează.

Dacă mormântul nu ar fi fost gol

Potrivit datelor obiective pe care le avem, mişcarea creştină a rămas centrată pe Ierusalim pentru un timp. Abia spre anii 60 dC populaţia creştină, aparent în număr mare, a părăsit Ierusalimul, din cauza ameninţării războiului. Aceasta înseamnă că au locuit chiar acolo, chiar lângă mormântul lui Isus, în toţi acei ani.

Întrucât evreii – nu numai creştinii – înţelegeau învierea ca fiind un fenomen corporal, atunci, dacă mormântul lui Isus nu ar fi fost gol, oponenţii l-ar fi arătat. Şi încă în repetate rânduri. Or aceasta i-ar fi determinat pe liderii creştini să răspundă, explicând că ei credeau doar într-o înviere „spirituală”. „Da, ştim că trupul lui Isus putrezeşte în mormânt, dar El a înviat spiritual din morţi”, ar fi trebuit să spună ei.

Afirmaţia aceasta nu ar fi putut fi înţeleasă de evreii din primul secol, dar este genul de explicaţie care ar fi fost forţaţi să o dea, ca să explice şi să se apere – mereu şi mereu – în decursul deceniilor de formare a Bisericii la Ierusalim, chiar acolo unde se afla mormântul lui Isus.

Şi s-ar fi răspândit atât vestea despre mormântul lui Isus care nu ar fi fost gol, cât şi răspunsul respectiv, în comunităţile evreieşti şi creştine din jurul Mediteranei şi din Orientul Apropiat (care erau destul de legate de Ierusalim, aşa cum o dovedeşte mulţimea care se strânsese acolo în ziua de Rusalii, cf. Fapte 2). Dar nu găsim nimic din toate acestea, nici în Noul Testament, nici în scrierile Părinţilor Bisericii sau în alte scrieri timpurii.

Într-adevăr, nu avem nici o dovadă că mormântul lui Isus nu ar fi fost gol. În schimb, există un consens general că mormântul Lui a fost gol, după cum citim în Evanghelia Sf. Matei, când relatează că soldaţii au fost instruiţi să spună că „Discipolii au venit noaptea şi au furat trupul”, iar „zvonul acesta s-a răspândit la iudei până în ziua de azi” (Matei 28,13-15). Indiferent dacă „ziua de azi” erau anii 50 dC sau 90 dC, expresia indică o poveste alternativă care circula înainte de anii respectivi şi care era răspândită atât printre evrei, cât şi printre creştini, şi astfel indică şi consensul general că mormântul era într-adevăr gol.

Controversa lasă urme

Ambele aceste date se încadrează în decursul unei vieţi de om de la momentul Răstignirii, şi dacă povestea originală nu ar fi fost decât despre o Înviere „spirituală”, ar fi fost creştini în viaţă care şi-ar fi amintit-o şi ar fi obiectat la o schimbare. Lucrurile s-ar fi petrecut ca atunci când creştinii, care înţelegeau creştinismul ca un fenomen evreiesc, au protestat când neamurile au fost primite în comunitatea creştină.

Cum aceasta a lăsat o urmă importantă în literatura creştină din primele secole, ne-am aştepta cu atât mai mult ca acelaşi lucru să se întâmple dacă ar fi avut loc o atât de importantă schimbare de opinie, de la învierea spirituală la cea trupească. În plus, faptul că primii creştini ar fi schimbat istoria lui Isus, ar fi oferit încă un punct de atac împotriva lor. Dar nu avem nici o dovadă că ar fi existat asemenea controverse. Dimpotrivă, dovezile arată în mod consecvent existenţa mormântului gol.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *