Cine este Papa Ioan Paul al II-lea? (IV)

Teme: Personalităţi.
Etichete: .
Publicat la 30 aprilie 2014.
Partea 4 din 7 din seria Cine este Papa Ioan Paul al II-lea?.
Print Friendly

Autor: Ecaterina Hanganu

Papa Ioan Paul al II-lea

Papa Ioan Paul al II-lea

Liniile generale ale învăţăturii Papei Ioan Paul al II-lea

Învăţătura Papei Ioan Paul al II-lea, ca şi întreaga sa viaţă, are forma crucii, unind iubirea de Dumnezeu cu iubirea de aproapele, iar giuvaerul din centru, „loc al întâlnirii” este persoana umană.

1. Persoana umană

Cea mai nobilă preocupare a omului este omul însuşi. De-a lungul întregii sale vieţi, Karol Wojtyła a fost preocupat de misterul fiinţei şi existenţei umane, pe care a încercat s-o înţeleagă în globalitatea sa şi înţelegând-o, să o ajute în edificarea unei lumi mai drepte, mai bune, mai sfinte, în adevăr şi libertate. Întreaga sa învăţătură este centrată de problema omului, privit ca persoană unică şi irepetabilă, nu ca individ anonim, într-o masă amorfă denumită generic „omenire”.

Karol Wojtyła este reprezentantul personalismului creştin în sec. XX [86]. Între 1945-1960 s-a desfăşurat „ucenicia” sa filosofică, perioadă în care a avut contacte directe cu teologul filosof R. Garrigou-Lagrange (care avea să îl apropie de Toma de Aquino şi de Sf. Ioan al Crucii) şi cu fenomenologul R. Ingarden (care îl va face să cunoască opera lui Ed. Husserl, Max Scheller si Im. Kant), astfel încât Karol Wojtyła şi-a structurat un sistem filosofic original [87]. Karol Wojtyła, în calitate de teolog filosof, urmăreşte să înţeleagă omul în sine însuşi, „iar maturizarea modului său de gândire s-a produs în cadrul a trei domenii principale şi anume: reflecţia filosofică asupra persoanei; teatrul; Conciliul Vatican II, „rodul Duhului Sfânt”, domenii care formează o unitate organică, având în centru persoana umană în dimensiunea ei dramatică.” [88] A publicat numeroase lucrări pe aceasta temă. În 1960 a apărut „Iubire şi responsabilitate” în care autorul studiază natura iubirii umane şi a iubirii divine, afirmând că esenţa iubirii include atât dăruirea de sine (având ca model divin Preasfânta Trinitate), cât şi creativitatea (revărsarea a ceva nou din această comuniune, aşa cum revarsă creând, iubirea lui Dumnezeu în lume).

Punctul culminant al întregii sale creaţii filosofice este cartea „Persoană şi act” [89] (1969), unde tema principală este acţiunea umană. Persoana acţionează ca fiinţă integrată, unificată. Scopul cărţii este dezvăluirea persoanei prin act (actul fiind acţiunea specific umană). În opinia autorului, „actul are o semnificaţie morală” şi serveşte dezvăluirii persoanei umane prin analiza actului său, spre Bine sau Rău. Într-un fel, dictonul „operari sequitur esse” [90], este citit invers: acţiunea este cea care dezvăluie existenţa.

La un an după „Persoană şi act”, în 1970, Karol Wojtyła a început să lucreze la „Teologia trupului„, sub forma unui proiect de carte, dar care avea să se concretizeze sub forma unor discursuri (129 la numar), prezentate la Audienţele generale din zilele de miercuri, între septembrie 1979 şi noiembrie 1984 [91]. Modul de abordare de către Papa Ioan Paul al II-lea a problemei sexualităţii în condiţiile „revoluţiei sexuale”, este cu totul nou, fiindcă, fără să se abată cu nimic de la învăţătura Bisericii, Sfântul Părinte vorbeşte în „limbajul filosofic contemporan”, inductiv (pornind de la informaţii, experienţa pastorală, sensibilitatea umană şi formarea sa filosofică), ajungând apoi la concluzii. Întrucât prezentarea fragmentată şi scoasă din context a învăţăturilor sfinte pot duce la concluzii nefaste, Papa Ioan Paul al II-lea „readuce sexualitatea în contextul său relaţional, a raporturilor dintre persoane conştiente şi responsabile şi afirmă în mod destul de radical că trupurile persoanelor sunt mai curând relaţionale decât sexuale” [92]. George Weigel, autorul monumentalei biografii a Papei Ioan Paul al II-lea intitulata „Martor al Speranţei” [93], afirma despre „Teologia trupului” că este „o bombă teologică cu ceas care va exploda cu consecinţe dramatice cândva, în al treilea mileniu al Bisericii”. Într-adevăr, abia din 2013 bogata învăţătură a Papei Ioan Paul al II-lea începe să îşi facă loc în seminariile teologice, în cursurile universitare, în seminariile de specialitate şi în cateheze [94], tocmai pentru a contracara viziunea utilitaristă a persoanei umane, confruntările asupra celibatului şi înţelegerea greşită a căsătoriei în societatea contemporană.

Papa Ioan Paul al II-lea a susţinut şi apărat atitudinea tradiţională a Bisericii privind sexualitatea şi opoziţia faţă de „căsătoriile” homosexuale, dar în acelaşi timp a afirmat că persoanele cu înclinaţii homosexuale au aceleaşi drepturi inerente şi aceeaşi demnitate ca orice altă fiinţă umană. În aceeaşi linie se înscrie constituirea Conciliului Pontifical pentru Familie (la 9 mai 1981) [95], parte integrantă a Curiei Romane, care a înlocuit Comitetul pentru Familie instituit de Papa Paul al VI-lea în 1973 şi instituirea Întâlnirii Mondiale a Famililor, în 1994 [96] (a VIII-a ediţie va avea loc la Philadelphia între 22-27 septembrie 2015). De fapt, întreg programul pontificatului său, aşa cum apare expus în linii mari în prima sa enciclică, Redemptor Hominis, promulgată la cinci luni după alegerea sa, are în centru persoana umană. Obiectivele sale majore sunt: a-i conduce pe toţi la Cristos; ecumenismul; nevoia de a consolida aspectul moral al progresului; apărarea drepturilor omului.

Iar totul este sub semnul iubirii. Nu al unei declaraţii intelectuale, reci şi raţionale, ci sub semnul iubirii nesfârşite a lui Dumnezeu, care este nesfârşit de bun fiindcă ne iubeşte infinit – dincolo de timp, de spaţii şi de orice imaginaţie umană. Dumnezeu este iubire. Şi fiindcă drumul fiecărei persoane umane este protejat, susţinut şi condus de iubirea Sa, viaţa în Domnul este o chemare la sfinţenie. Şi tocmai pentru a sublinia faptul că fiecare persoană umană aude chemarea Domnului la sfinţenie şi se poate supune acestui îndemn, Papa Ioan Paul al II-lea a beatificat 1.340 de persoane şi a canonizat 483, mai mult decât toţi predecesorii săi în ultimele cinci secole. A acordat Sfintei Tereza a Pruncului Isus şi a Sfintei Feţe (Thérèse de Lisieux) titlul de Doctor al Bisericii. Dar toate acestea nu sunt decât expresia ideii noi pe care Papa Ioan Paul al II-lea a adus-o la altar: sfinţii se găsesc aici, pe pământ şi trăiesc printre noi. Ei sunt „sarea pământului”, trăind nevăzuţi, dar conservând (ca sarea) tradiţia creştină, purificând lumea (aşa cum sarea curăţă apele) şi oferind gustul cerului vieţii de zi cu zi; iar recunoaşterea ca sfinţi nu face decât „să scoată lumina lor de sub obroc”. El a beatificat, de exemplu, un ţigan umil, pe nume Ceferin, un sărman spaniol analfabet, care mergea prin târguri şi iarmaroace să vândă cai, dar care recita tot timpul Rozariul şi îi făcea pe cei din jur să afle importanţa acestei rugăciuni. A fost dus într-un cimitir şi împuşcat în războiul civil din 1936, de „roşii” care nu suportau religia, rugăciunile şi mai ales laudele aduse Maicii Domnului [101].

„Eliberaţi-vă de îndoială şi teamă şi lăsaţi îndurarea lui Dumnezeu să vă atragă la inima lui. Deschideţi uşile inimilor voastre lui Dumnezeu, care este bogat în îndurare. ‘Vedeţi ce fel de iubire ne-a dăruit nouă Tatăl, ca să ne numim copiii lui Dumnezeu, şi suntem!’ (1In 3.1)”. Şi fiindcă nimic nu înjoseşte mai mult persoana umană decât frica, Papa Ioan Paul al II-lea repeta mereu, tuturor şi mai ales tinerilor, „non abbiate paura!” [102], cuvinte repetate de 365 de ori în Biblie – o dată pentru fiecare zi a anului. Să nu ne fie teamă fiindcă „aceştia suntem, astăzi şi întotdeauna: fiii unui Dumnezeu care ne iubeşte!” [103]

În calitate de fii ai lui Dumnezeu, viaţa care ne-a fost dăruită trebuie respectată, preţuită şi apărată de la început până la sfârşitul ei natural. În enciclica Evangelium Vitae, promulgată la 25 martie 1995, Papa Ioan Paul al II-lea trasează liniile directoare ale culturii vieţii afirmând că „Nici o lege omenească nu poate avea pretenţia să legitimeze avortul şi euthanasia”; „uciderea directă şi voluntară a unei fiinţe umane inocente este dintotdeauna profund imorală (§.57) „Avortul direct, adică dorit, constituie o gravă abatere morală” (§62) iar „eutanasia reprezintă o gravă violare a legii divine” (§65). În acelaşi sens, militează împotriva pedepsei cu moartea, care este încă în vigoare în SUA. La liturghia celebrată în St. Louis, Missouri (SUA), afirmă că „un semn de speranţă este recunoaşterea demnităţii vieţii omeneşti, care nu poate fi niciodată luată, sub nici un motiv, chiar în cazul în care s-a înfăptuit cel mai mare rău. Societatea modernă are suficiente mijloace să se protejeze, fără să refuze criminalilor şansa să se îndrepte. Reînnoiesc apelul la a pune capăt odată pentru totdeauna pedepsei cu moartea, care este şi crudă, şi inutilă” [104].

Dacă ar fi să încercăm să sintetizăm în câteva cuvinte învăţătura Papei Ioan Paul al II-lea despre persoana umană, am putea spune: în calitate de fiu de Dumnezeu, omul înseamnă viaţă-adevăr-iubire înaintând pe calea sfinţeniei.

2. Dimensiunea verticală: iubirea de Dumnezeu

Credinţa: iubire, curaj, statornicie şi adevăr.

Omul, ca persoană, are nevoie „mai mult ca niciodată de noutatea Evangheliei, pentru a nu se sufoca în conformismul covârşitor al civilizaţiei de masă” [105]. În condiţiile materialismului şi permisivităţii morale este dificil de creat un ambient social în care omul să îl cunoască pe Dumnezeu şi cunoscându-l să creadă, dar toate eforturile trebuie îndreptate spre aceasta, fiindcă „drama ateismului”, afirma Papa Ioan Paul al II-lea „este că edifică, mai devreme sau mai târziu, o lume împotriva omului” [106]. Curentele moderne şi contemporane de gândire, absolutizând raţiunea şi opunând-o credinţei, pun în faţa omului perspectiva dintotdeauna a ispititorului: „veţi fi ca Dumnezeu”. Cristos nu se opune raţiunii, odată ce El însuşi a dăruit-o omului, ci doar acelei înşelătorii. De fapt, „ştiinţa şi credinţa sunt, amândouă, daruri ale lui Dumnezeu”. Dar a nu recunoaşte limitele raţiunii, a confunda dezvoltarea potenţialităţilor omului cu „a lua locul lui Dumnezeu”, împotriva lui Dumnezeu sau fără Dumnezeu, „înseamnă a întoarce spatele singurului Adevăr suprem şi fundamental”. Aceasta se întâmplă relativ uşor, fiindcă prea ades minciuna ia înfăţişarea adevărului, pe care fie nu putem, fie nu dorim să îl recunoaştem. Discernământul este pe cât de preţios, pe atât de rar. „Tragedia lui Pilat a fost că adevărul era acolo, în faţa lui, în persoana lui Isus Cristos, dar el nu a fost în stare să îl recunoască” [107]. Discernământul poate fi educat prin formare integrală şi integrantă – culturală, profesională, spirituală, apostolică. „Creştinismul nu îl mortifică pe om, ci îi înalţă capacităţile sale cele mai nobile, punându-le în slujba adevăratului progres al individului şi al comunităţii. În Cristos, Dumnezeu adevărat, dar şi om adevărat, putem descoperi adevărul deplin despre noi înşine şi despre destinul nostru”. [108] Duşmanul autentic al credinţei este ignoranţa – de aceea formarea continuă şi spiritualitatea sunt cele două aripi ale vieţii creştine. Credinţa este constantă, ea nu este o ştire de tabloid sau ceva care se foloseşte doar la nevoie şi se adaptează momentului şi nici nu e invenţia cuiva. „Credinţa este marele dar dumnezeiesc pe care Isus l-a făcut Bisericii, dar în condiţiile civilizaţiei actuale înseamnă ‘a merge împotriva curentului’, alegere care cere forţă şi curaj” [109].

Biserica: Adevărul revelat, invincibil şi infailibil

Locul prezenţei vii a lui Dumnezeu între oameni este Biserica. „Unicul mijlocitor, Cristos, a constituit pe acest pământ Biserica Sa sfântă, comunitate de credinţă, de speranţă şi de dragoste, ca organism vizibil; El o susţine fără încetare şi revarsă prin ea, asupra tuturor, harul şi adevărul”, se afirmă în Lumen gentium (Constituţia dogmatică despre Biserică a Conciliului Vatican II) [110]. Subliniind că este nevoie să se reînsufleţească între catolici iubirea faţă de Biserică, Ioan Paul al II-lea afirmă încă o dată că Biserica nu este o asociaţie, ci o comuniune autentică, atât pe verticală (cu cele trei persoane ale Sfintei Treimi), cât şi pe orizontală (a unora cu alţii, în Trupul lui Cristos), ceea ce implică o relaţie profundă de cunoaştere şi de iubire [111]. Atunci când Isus afirmă: „Pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui” (Mt, 16:18), el defineşte relaţia Cristos-Petru, care se reflectă in relaţia Petru-Biserică, iar puterea de a „lega şi dezlega”, relevând puterea spirituală în totalitatea sa, este în primul rând puterea de a deschide porţile Împărăţiei cereşti [112]. Acesta este de fapt ţelul slujirii petrine.

Referindu-se la slujirea sacerdotală, Papa Ioan Paul al II-lea afirma că preotul „trebuie să arate, înainte de toate, ca om al credinţei, pentru că el, în virtutea misiunii sale, trebuie să o comunice prin vestirea Cuvântului”, om al sacrului, care este văzut şi simţit rugându-se, om al comuniunii, care adună poporul lui Dumnezeu şi-i întăreşte pe membrii săi prin Euharistie [113]. Prin celibatul său, preotul devine „om pentru ceilalţi” într-un fel propriu, dedicat Împărăţiei cereşti, având nenumăraţi copii ai spiritului său – pe cei încredinţaţi lui de Bunul Păstor. Dar nu numai preoţii şi persoanele consacrate sunt „chemaţi ca lucrători în via Domnului”, ci şi laicii. „Chemarea laicilor comportă participarea lor la viaţa Bisericii şi ca urmare, o împărtăşire intimă din viaţa însăşi a lui Cristos” [114], iar gradul de sfinţenie nu depinde de poziţia socială şi nici de locul ocupat în ierarhia bisericească, ci numai de iubirea trăită (1Cor 13). Întregul popor al Domnului este chemat la sfinţenie şi să-şi exercite întreita demnitate primită prin botez: rege (împreună moştenitor cu Isus al Împărăţiei cereşti), preot (prin credinţă) şi profet (vestind cuvântul Domnului) – apostolatul laicilor.

Referindu-se la Conciliul Vatican II, Sfântul Părinte recomandă în mod deosebit grijii păstorilor Bisericii două grupări: prima este reprezentată de cei care consideră în mod fals că documentele Conciliului Vatican II nu sunt compatibile cu normele Bisericii înseşi – acestora, păstorii Bisericii trebuie să le arate că fidelitatea faţă de misiunea Bisericii şi apropierea de om cu toate problemele şi experienţele lui merg împreună şi nu separat; a doua grupare este reprezentată de cei care, din cauza unor „concluzii neconforme sau prea nesăbuite nu se mai simt primiţi în Biserica de astăzi sau chiar au intenţia să se desprindă de ea”. Lor le trebuie transmis, „cu cea mai mare hotărâre, dar şi cu toata prudenţa, că Biserica Conciliului Vatican II este aceeaşi cu a Conciliului Vatican I, a Tridentinului şi a celorlalte Concilii.” [115] Pe de altă parte, societatea secularizată, ideologia materialistă, progresul tehnic determină la tineri „neîncrederea profundă în instituţie, norme şi reglementări. Biserica, prin constituţia ei ierarhică, cu liturghia bine orânduită, cu dogmele şi normele ei, este considerată ca fiind în opoziţie cu spiritul lui Isus. Dar spiritul are el însuşi nevoie de elemente ferme de bază, care să îl păstreze şi să îl transmită. Cristos este originea oricărei misiuni şi a oricărui mandat al Bisericii.” [116]

În legătură cu rolul femeii în Biserică, Papa Ioan Paul al II-lea afirma că „desăvârşirea, pentru femeie, nu înseamnă a fi ca bărbatul, a se masculiniza până la a-şi pierde calităţile specific de femeie – desăvârşirea ei – care este şi un secret al afirmării şi al relative ei autonomii – este de a fi femeie, egală cu bărbatul, dar diferită” [117]. Valoarea atribuită de Dumnezeu femeii, persoanei şi misiunii sale, se relevă pe deplin în Fecioara Maria, care este ferită de păcatul originar; ea este „cea plină de har”, prin care harul dumnezeiesc s-a revărsat asupra condiţiei femeii înseşi, excluzând orice inferioritate [118]; ea a determinat, prin mijlocirea sa, începutul minunilor lui Isus [119]; ea este aceea care a contribuit la transformarea totală a destinului uman şi a cooperat cu Isus la mântuirea lumii [120]. „Lumina Mariei se poate răspândi şi astăzi asupra lumii feminine, îmbrăţişând vechile şi noile probleme ale femeii, ajutându-i pe toţi să îi înţeleagă demnitatea şi să îi recunoască drepturile.”[121] Referindu-se, ca şi în cazul celibatului preoţilor, la tradiţia creştină provenind de la Isus, Papa Ioan Paul al II-lea declara, în Scrisoarea Apostolică Ordinatio Sacerdotalis (din 22 mai 1994) că „Biserica nu are în nici un fel facultatea de a conferi femeilor hirotonirea preoţească, iar această hotărâre trebuie respectată în mod definitiv de toţi credincioşii Bisericii” (§4). Iar atunci când vorbim de puterea de a conferi sacramentele, „ne situăm în domeniul funcţiei, nu al demnităţii sau al sfinţeniei” [122].

Biserica este locul de cateheză, la fel ca şi familia, şi îşi demonstrează vitalitatea prin forţa iubirii şi a promovării demnităţii umane bazată pe libertate, a cărei condiţie esenţială este adevărul [123].

Referindu-se la problema răului – care este o absurditate pentru ateu şi un mister pentru creştin, Sfântul Părinte atrage atenţia că există pericolul unei grave crize spirituale, a unei „eclipse a conştiinţei”, caracterizată prin negarea păcatului. Restabilirea adecvată a simţului păcatului [124], curăţirea inimii prin Sacramentul Spovezii şi harul lui Dumnezeu sunt elementele care „vindecă dezbinările produse de păcat în inima omului” [125] şi nu autojustificările, autoiertarea şi diferite modele terapeutice.

Papa Ioan Paul al II-lea subliniază că Biserica îşi iubeşte toţi fiii, deopotrivă, dar în mod deosebit săracilor le oferă Vestea cea Bună a demnităţii umane şi supranaturale a omului [126]. „Noua Evanghelizare” nu înseamnă o Evanghelie nouă, adică excluderea a ceea ce este greu de asimilat pentru mentalitatea noastră sau ceva care ar decurge din cultura noastră, fiindcă aceasta nu ar fi decât o creaţie omenească. „Noua Evanghelizare” înseamnă vestirea Cuvântului cu o înnoită râvnă, cu entuziasm, cu har, cu iubire [127]. Mesajul creştin este purtătorul unei Veşti Bune pentru toţi: chiar şi pentru lumea politică, economică şi juridică. Atât statul, cât şi Biserica, fiecare în domeniul propriu şi cu mijloace proprii, sunt în serviciul vocaţiei personale şi sociale a omului, de unde şi deschiderea amplă pentru dialog şi pentru diferite forme de cooperare. Biserica, însă, nu se confundă în nici un fel cu comunitatea politică şi nu este legată de nici un sistem politic (Gaudium et spes, §76) [128].

Cultura ocupă un loc central în viaţa omului şi a Bisericii. În Discursul ţinut la UNESCO [129], Papa Ioan Paul al II-lea afirma: „pentru a crea cultură, omul trebuie luat în considerare integral, până la ultimele consecinţe, ca valoare autonomă şi deosebită, subiect purtător al transcendenţei persoanei. Omul trebuie afirmat pentru sine însuşi, şi nu din alte motive sau raţiuni: numai pentru sine însuşi! Mai mult, omul trebuie iubit pentru că e om, trebuie revendicată iubirea faţă de om pentru demnitatea deosebită pe care o are”. „Cultura trebuie să fie locul şi instrumentul pentru a face viaţa umană mai umană.” [130]

Papa Ioan Paul al II-lea afirmă şi recunoaşte greşelile făcute în istorie împotriva poruncii iubirii, dar, mărturisindu-le cu smerenie şi căinţă, şi cerând iertare pentru ele, Biserica nu încetează să creadă în iubire.

Rugăciunea: dialog al încrederii şi iubirii

Omul, recunoscându-şi limitele, recunoaşte infinitul şi ordinea universului, iar ordinea izvorăşte dintr-o Inteligenţă supremă şi conştientă [131]. Indiferent de religie [132], omul se raportează la Fiinţa supremă în rugăciune. Pentru creştini însă, rugăciunea dobândeşte un caracter specific, care îi schimbă total natura şi valoarea intimă [133]: creştinul se roagă prin Cristos, cu Cristos şi în Cristos, iar cea mai mare rugăciune este Sfânta Liturghie. Euharistia este în centrul vieţii creştine [134]. Cristos este rugăciunea noastră. Modelul concret şi universal de rugăciune creat de Isus este „Tatăl nostru”. Papa afirma: „Tot ceea ce se poate spune şi trebuie spus Tatălui este cuprins în cele şapte cereri (…). În ele se află atâta simplitate, încât chiar şi un copil le învaţă, dar, în acelaşi timp, atâta profunzime, încât se poate petrece o viaţă întreagă meditându-le sensul.” [135]

Răspunzând întrebării „de ce ne rugăm”, Papa Ioan Paul al II-lea afirma: „Trebuie să ne rugăm fiindcă suntem fragili şi vinovaţi. Rugăciunea dă omului putere, curaj, lumină pentru a privi şi a vedea evenimentele propriei vieţi şi ale propriei istorii în perspectiva aducătoare de mântuire a lui Dumnezeu şi a veşniciei”. Rugăciunea trebuie să fie stăruitoare: „nu încetaţi să vă rugaţi! Rugăciunea este cheia vitalităţii voastre în Cristos!” Lipsa rugăciunii, afirma Papa, „nu se justifică prin lipsa de timp. Ceea ce lipseşte este iubirea” [136]. Referindu-se la rugăciunea sa preferată, Rozariul, care este „minunată în simplitatea şi profunzimea ei”, Papa Ioan Paul al II-lea afirma că aceasta poate fi considerată, într-un anume fel, un „comentariu-rugăciune la ultimul capitol din Lumen gentium [137], capitol care se referă la prezenţa Sfintei Fecioare în misterul lui Cristos şi al Bisericii. Şi ca o încununare a acestui rol, Papa Ioan Paul al II-lea a adăugat încă cinci mistere Rozariului („misterele de lumină”), act unic în istoria Bisericii.

Papa Ioan Paul al II-lea acorda o preţuire deosebită devoţiunii populare, care este „o adevărată comoară a Poporului lui Dumnezeu”, dar atrage atenţia asupra pericolului introducerii elementelor necreştine sau chiar anticreştine. De aceea, subliniază Papa, „pietatea populară trebuie să ne ducă mereu la pietatea liturgică, cu participarea conştientă şi activă la rugăciunea comună a Bisericii” [138]. Rugăciunea, ca dialog cu Dumnezeu, trebuie efectuată în condiţiile „copilăriei spirituale”, care nu este expresia infantilismului,a ignoranţei, automulţumirii şi indiferenţei, ci dimpotrivă, a unei superioare maturităţi spirituale. Aceasta se caracterizează prin smerenie, umilinţă, nevinovăţie, prin credinţă şi încredere în Dumnezeu, prin bucuria dobândită din lucruri mărunte, din îndatoririle şi munca zilnică împlinită în ascultare şi care devine astfel „o capodoperă de iubire şi desăvârşire” [139].

Teologia suferinţei

Nu împlinise încă nouă ani când mama lui a murit; trei ani mai târziu avea să moară fratele său mai mare, Edmund, în vârstă de 26 ani, pe tatăl său avea să îl găsească mort pe duşumeaua apartamentului când s-a întors seara târziu, de la muncă; şi-a văzut prietenii aruncaţi în lagărele de concentrare sau asasinaţi pentru crima de a fi învăţat ca să devină preoţi; apoi cizma nemţească avea să fie înlocuită de ciubotele lui Stalin, un regim opresiv înlocuind un altul; el însuşi avea să fie accidentat grav de un camion, avea să fie supravegheat fără încetare în calitate de preot de serviciile secrete comuniste; ales Papă, a suferit tentative de asasinat; pe măsura înaintării în vârstă, s-a instalat boala Parkinson, care l-a slăbit, i-a distorsionat chipul frumos şi inteligent, l-a imobilizat şi în cele din urmă i-a luat capacitatea de a vorbi. Într-adevăr, „Papa Ioan Paul al II-lea ştia ce înseamnă suferinţa. Şi totuşi, era plin de bucurie. Trăise experienţa suferinţei şi a mâhnirii, aşa ca fiecare om, dar descoperise şi semnificaţia sa profundă. Găsise răspunsul la problema durerii” [140].

„Noi, creştinii, instruiţi în credinţă, ştim că suferinţa se poate transforma – dacă o oferim lui Dumnezeu – într-un instrument al mântuirii şi în cale a sfinţeniei, care ne ajută să ajungem la cer” [141]. Suferinţa face parte inextricabilă din viaţa omului – şi fiecare persoană suferă fizic, psihic, social, spiritual, dar orice suferinţă are semnificaţie şi rod: caritatea – uneori suferinţa face posibilă apariţia unui mare bine [142]; umilinţa [143], fiindcă numai în slăbiciune ne apropiem de Dumnezeu şi îl recunoaştem nu cu mintea, ci în inimă; transformarea (istoria cunoaşte numeroşi sfinţi care au devenit astfel prin suferinţă, descoperind o nouă dimensiune a vieţii şi adevărata lor vocaţie – de ex., Sf. Ignaţiu de Loyola), pedeapsa – dar nu orice suferinţă este consecinţa unei greşeli, nu orice suferinţă este o pedeapsă [144]. Suferinţa nu înseamnă pasivitate sau resemnare, ci participare activă: oferind-o lui Dumnezeu, „completăm ceea ce lipseşte din suferinţa Crucii”. Suferinţa prin ea însăşi oferă un motiv de a trăi şi a trăi în bucurie, împlinind viaţa ca un dar pentru întreaga omenire. De aceea, repeta Sfântul Părinte, „Biserica se sprijină pe bolnavi, are nevoie de sprijinul lor.”

În acest spirit, a instituit la 13 mai 1992 Ziua Mondială a Bolnavului [145], care, începând din 1993, se celebrează în fiecare an la 11 februarie [146], ca „un timp special de rugăciune şi comuniune, de oferire a propriei suferinţe lui Dumnezeu” [147], în lumina teologiei durerii a Sf. Paul. „Dacă, în lumina Evangheliei, boala poate fi un timp de har, un timp în care iubirea dumnezeiască pătrunde mai adânc în cei care suferă, (…) prin ofranda lor, bolnavii şi infirmii se sfinţesc pe ei înşişi şi contribuie la sfinţirea celorlalţi. (…) Iar slujirea celor bolnavi este o cale de sfinţire ca şi boala însăşi.” [148]

Moartea nu este sfârşitul, ci trecerea spre viaţa cea nouă. Iar el însuşi, marcat de suferinţă, a lăsat o profeţie de speranţă pentru noul secol: „Când noaptea ne învăluie, trebuie să ne gândim la aurora care va veni” [149] a spus în Franţa, la Reims, iar în Portugalia, la Fátima, la locul viziunilor presupus cataclismice, a continuat: „Nu vă temeţi, dragi fii, aceasta nu este o lume bătrână care se încheie, ci o lume nouă care începe”.

Note:
[86] Personalismul este un curent filosofic care relevă unicitatea persoanei umane în natură, în special în raport cu animalele. Principiile personalismului sunt: 1.-persoanele au o valoare unică şi 2.-numai persoanele au liber arbitru, la care idealismul adaugă încă un principiu: numai persoanele sunt reale (în sens ontologic). Reprezentanţii de seamă ai personalismului sunt: Socrate, Platon, Aristotel, Anaxagora, Boetius, Grigore de Nyssa, Sf. Augustin, Avicenna, Toma de Aquino, Descartes, Kant etc. Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Personalism#Notable_Personalists
[87] Pr. dr. Tadeusz Rostworowski SJ: Din gândirea filosofică a Papei Ioan Paul al II-lea. Problema gnoseologică in lucrarea Persoană şi act de Karol Wojtyła. Prefaţă şi traducere de Christian Tămaş. Ed. Ars Longa, Iaşi, 1994 ISBN 973-96681-0-0 p.XVIII-XIX.
[88] Pr. dr.Tadeusz Rostworowski SJ: Din gândirea filosofică a Papei Ioan Paul al II-lea. Problema gnoseologică in lucrarea Persoană şi act de Karol Wojtyła. Prefaţă şi traducere de Christian Tămaş. Ed. Ars Longa, Iaşi, 1994 ISBN 973-96681-0-0 p.144
[89] „Osoba i czyn„- titlul în limba polonă este mai sugestiv, fiindcă substantivul „czyn” se referă numai la acţiunea întreprinsă de o fiinţă umană.
[90] „Acţiunea urmează existenţei”.
[91] Au existat însă unele întreruperi, ca de exemplu în 1983, în Anul Sfânt al Mântuirii, când audienţele Papale din zilele de miercuri s-au referit la alte teme.
[92] pr. Anthony Percy: Teologia trupului în cuvinte simple. Trad. Pr. Mihai Patrascu Cf. http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=20070157
[93] George Weigel, Martor al Speranţei. Biografia Papei Ioan Paul al II-lea (1920-2005). Ed. Galaxia Gutenberg, Tg. Lăpuş, trad. Radu Vasile, ISBN 978-973-141-006-7 p.975-976.
[94] http://lumea.catholica.ro/2013/02/tripticul-papei-ioan-paul-al-ii-lea-despre-persoana-umana-i/
[95] prin al sau motu proprio: Familia a Deo Instituta.
[100] La cea mai recenta ediţie (din 2012), desfăşurată la Milano, au participat peste 350,000 de persoane, iar la Sfânta Liturghie celebrată de Papa Benedict XVI au asistat peste un million de participanţi. Cf. http://www.worldmeeting2015.org/
[101] Domenico del Rio Karol cel Mare. Istoria Papei Ioan Paul al II-lea. Trad. Pr. Ioan Sociu. Ed. Pauline, Bucuresti, 2005, ISBN 973-8380-47-2 pag.270
[102] „Nu vă temeţi”!
[103] Scrisoare apostolică adresată tinerilor lumii cu ocazia Anului internaţional al tineretului, 31 mai 1985
[104] http://en.wikipedia.org/wiki/Pope_John_Paul_II#Teachings
[105] Discurs la Sanctuarul Sfintei Fecioare Maria a Harurilor, Benvenuto, 2 iulie 1990
[106] Discurs către oamenii de stiinţă şi studenţi, Köln, 15 noiembrie 1980
[107] Papa Ioan Paul al II-lea: Planul lui Dumnezeu. Decalog pentru mileniul III. Prezentare de Card. Paul Poupard. trad. de Willi Tauwinkl. Ed. Enciclopedică Bucureşti, 1999. ISBN 973-45-0276-X p. 22
[108] Redemptor hominis, §10.
[109] Omilie în faţa catedralei din Münster, 1 mai 1987
[110] Conciliul Ecumenic Vatican II. Constituţii, decrete, declaraţii. Ed. revizuită. ARCB 2000, ISBN 973-9386-16-4 pag.64
[111] Papa Ioan Paul al II-lea: Planul lui Dumnezeu. Decalog pentru mileniul III. Prezentare de Card. Paul Poupard. Trad.de Willi Tauwinkl. Ed.Enciclopedică Bucureşti, 1999. ISBN 973-45-0276-X p. 34-35
[112] Audienţa generală, 25 noiembrie1992
[113] Întâlnire cu clerul, călugării şi seminariştii. Sarh (Ciad), 31 ianuarie 1991
[114] Christifideles laici, exortaţia apostolică post-sinodală, promulgată la 30 decembrie 1988
[115] Discurs către Episcopatul german, Fulda, 17 noiembrie 1980
[116] Discurs către seminarişti, Philadelphia, 3 octombrie 1979
[117] Audienţa generală, 22 iunie 1994
[118] Enciclica Redemptoris Mater, §7-11
[119] Constituţia dogmatică despre Biserică (Lumen gentium) a Conciliului Vatican II, §58
[120] Scrisoarea apostolică Mulieris dignitatem, § 3-5
[121] Ioan Paul al II-lea: Planul lui Dumnezeu. Decalog pentru mileniul III. Prezentare de Card. Paul Poupard. Trad.de Willi Tauwinkl. Ed.Enciclopedică Bucureşti, 1999. ISBN 973-45-0276-X p. 77
[122] Papa Ioan Paul al II-lea, Exortaţia apostolică post-sinodală Christifideles Laici (30 decembrie 1988), 51: AAS 81 (1989), 413.
[123] Omilie, Trivandrum, India, 2 februarie 1986
[124] exortaţia apostolică post-sinodală Reconciliatio et paenitentia, promulgată la 2 decembrie 1984
[125] Papa Ioan Paul al II-lea: Planul lui Dumnezeu. Decalog pentru mileniul III. Prezentare de Card. Paul Poupard. Trad.de Willi Tauwinkl. Ed.Enciclopedică Bucureşti, 1999. ISBN 973-45-0276-X p. 134
[126] Discurs cu ocazia vizitei la Hogar de Cristo, Santiago de Chile, 3 aprilie 1987.
[127] Discurs la cea de a IV-a Conferinţă generală a Episcopatului Latino-American, 12 octombrie 1992
[128] Conciliul Ecumenic Vatican II. Constituţii, decrete, declaraţii. Ed. revizuită. ARCB 2000, ISBN 973-9386-16-4 Constitutia pastorala privind Biserica in lumea contemporana (Gaudium et spes) pag.421
[129] la 2 iunie 1980; §10
[130] Enciclica Redemptor hominis,§ 14
[131] A se vedea Peter Kreeft Twenty arguments for the existence of God. Cf. http://www.peterkreeft.com/topics-more/20_arguments-gods-existence.htm
[132] inclusiv ateii, fiindcă nu poţi fi fără „ceva”, în speţă „fără Dumnezeu”, decât dacă recunoşti implicit existenţa acelui „ceva” pe care îl negi.
[133] Audienţa cu tinerii, 14 martie 1979
[134] Omilie, Milano, 14 noiembrie 1981
[135] Audienţa cu tinerii, 14 martie 1979
[136] Audienţa cu tinerii, 14 martie 1979
[137] Constituţia dogmatică despre Biserică a Conciliului Vatican II.
[138] Omilie, Chile, 5 aprilie 1987
[139]Către călugăriţele Clarisse bazilitane. Albano, 14 august 1979
[140] Christopher Kaczor A Pope’s Answer to the Problem of Pain Cf.
http://www.catholic.com/magazine/articles/a-pope%E2%80%99s-answer-to-the-problem-of-pain
[141] Discurs către bolnavi în Catedrala din Córdoba, 8 aprilie 1987
[142] „Lumea suferinţei umane cheamă, ca să spunem aşa, o altă lume, aceea a iubirii umane; într-un anume sens, omul datorează suferinţei acea iubire necondiţionată care pune în mişcare inima şi o îndeamnă la acţiune” Scrisoarea Apostolica Salvifici Doloris, 11 februarie 1984, §29.
[143] „A suferi înseamnă a deveni (…) cu totul deschis puterilor salvifice ale lui Dumnezeu, oferite lumii prin Cristos. În el, Dumnezeu a confirmat dorinţa sa de a lucra prin intermediul suferinţei, care înseamnă slabiciunea şi golirea de sine a omului; el vrea să-şi facă cunoscută puterea tocmai în această slăbiciune şi golire de sine” Salvifici Doloris,§23.
[144 ]”Chipul dreptului Iov din Vechiul Testament stă mărturie”-Salvifici Doloris, §11
[145] La 13 mai se celebrează prima apariţie a Maicii Domnului la Fátima, Portugalia (13 mai 1917); apariţiile au avut loc timp de şase luni consecutiv, la aceeaşi dată.
[146] Ziua apariţiei Maicii Domnului la Lourdes, Franţa.
[147] Mesajul Papei Ioan Paul al II-lea la Ziua Mondiala a Bolnavului, 1993.
[148] Audienţa generală, 15 iunie 1994.
[149] Cf. Ioan Paul al II-lea: Planul lui Dumnezeu. Decalog pentru mileniul III. Prezentare de Card. Paul Poupard. Trad.de Willi Tauwinkl. Ed.Enciclopedică Bucureşti, 1999. ISBN 973-45-0276-X p. 375



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *