Cine este Papa Ioan Paul al II-lea? (II)

Teme: Personalităţi.
Etichete: .
Publicat la 27 aprilie 2014.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Ecaterina Hanganu

Principalele acţiuni întreprinse în timpul pontificatului

Papa Ioan Paul al II-lea

Papa Ioan Paul al II-lea

Este dificil de apreciat impactul întregii sale slujiri petrine. Unele rezultate sunt imediat vizibile, altele vor apărea mai târziu, eventual peste câteva generaţii. În momentul de faţă, trei pot fi considerate efectele majore ale pontificatului său: căderea dictaturilor şi prăbuşirea comunismului; ameliorarea relaţiilor cu celelalte confesiuni şi religii; valorizarea tineretului, ca singura forţă capabilă să edifice un viitor de pace în lumina credinţei.

Rolul Papei Ioan Paul al II-lea în căderea dictaturilor

Papa Ioan Paul al II-lea a inspirat lupta pentru libertate şi pentru apărarea drepturilor omului pretutindeni în lume şi a făcut uz de influenţa sa morală şi spirituală pentru a impulsiona schimbări politice [22], ceea ce i-a adus apelativul de „avocatul drepturilor omului”. El a influenţat în mod direct căderea dictaturilor în Chile, Haiti, Paraguay, Filipine.

Chile

Papa Ioan Paul al II-lea a criticat în termeni duri regimul instaurat de Augusto Pinochet în Chile [23], numindu-l „dictatorial”, chiar înainte de a întreprinde vizita în America Latină(1987). El a îndemnat Biserica nu numai să se roage, dar şi să lupte activ pentru instaurarea democraţiei în ţară [24], lucru pe care l-a cerut şi în cadrul întâlnirii directe cu cei 31 de Episcopi chilieni. La întrevederea pe care a avut-o cu Augusto Pinochet, i-a cerut să demisioneze şi să transfere puterea autorităţilor civile [25]. Cuvintele Papei au avut un impact profund asupra dictatorului. Mai târziu, Papa avea să mărturisească unui prieten: „Am primit o scrisoare de la Pinochet în care îmi spune că, în calitate de catolic, a ascultat şi a acceptat ceea ce i-am spus şi că va începe procesul de schimbare a conducerii ţării” [26]. În cursul vizitei sale în Chile, Papa şi-a manifestat susţinerea faţă de „Vicariatul Solidarităţii”, organizaţie pro-democraţie şi anti-Pinochet, condusă de Biserică, subliniind faptul că „Evanghelia îndeamnă fără preget la respectarea drepturilor omului” [27]. De asemenea, a susţinut deschis protestele anti-Pinochet: de ex.,în public a mers şi a îmbrăţişat-o pe Carmen Gloria Quintana, simbol al luptei eroice pentru democraţie [28], căreia i-a spus: „Trebuie să ne rugăm pentru pace şi dreptate în Chile”; s-a întâlnit cu mai multe grupări din opoziţie, inclusiv cu acelea scoase în afara legii de Pinochet.

Episcopul Carlos Camus, unul din cei mai înverşunaţi critici ai dictaturii Pinochet, a spus: „Sunt profund emoţionat că păstorul nostru ne susţine în totalitate. Niciodată, nimeni nu va mai îndrăzni să spună că ne amestecăm în politică atât timp cât apărăm demnitatea umană”. Şi a mai adăugat: „Nici o ţară pe care a vizitat-o Papa nu mai rămâne aceeaşi la plecarea lui. Vizita Papei este o misiune, un catehism social extraordinar, iar prezenţa lui aici rămâne un punct de cotitură în istoria chiliană” [29]. Regimul dictatorial al lui Augusto Pinochet a căzut în urma unui referendum national organizat în 1988, la un an după vizita Papei.

Haiti

În luna martie 1983 (2-10 martie), Papa Ioan Paul al II-lea a întreprins cea de a 17-a vizită apostolică la Lisabona (Portugalia) şi în America Centrală (Costa Rica, Nicaragua, Panama, El Salvador, Guatemala, Honduras, Belize şi Haiti). În Haiti a ajuns la 9 martie 1983. Ţara era condusă de Jean-Claude „Baby Doc” Duvalier [30]. Criticând în termeni duri în discursul său sărăcia ţării, Papa s-a adresat direct dictatorului şi soţiei sale, Michèle Bennett, în faţa unei mari mulţimi, spunând: „Ţara Dvs. este frumoasă, bogată în resurse umane, dar creştinii nu pot să rămână indiferenţi în faţa nedreptăţii, excesivei inegalităţi, a degradării calităţii vieţii, a mizeriei, foamei şi fricii în care trăiesc majoritatea celor de aici.” [31]

Papa s-a adresat în limba franceză şi ocazional în creolă, accentuând în predica sa asupra drepturilor omului, de care sunt lipsiţi majoritatea celor din Haiti: „posibilitatea de a mânca suficient, de a fi îngrijiţi în caz de boală, de a găsi o locuinţă, de a studia, de a depăşi analfabetismul, de a găsi un loc de muncă în raport cu pregătirea fiecăruia şi plătit adecvat – iată ce înseamnă o viaţă omenească adevărată pentru bărbaţi şi femei, pentru tineri şi bătrâni”. Chiar înainte de a pleca din Haiti, Papa a spus: „Ridicaţi-vă fruntea, fiţi conştienţi de demnitatea voastră de oameni, creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu…” [32]. După vizita Papei, aceste fragmente din discursul său au fost citate frecvent de opoziţie. Vizita sa a inspirat proteste vehemente în Haiti împotriva dictaturii Duvalier. Un număr de 860 de preoţi catolici şi lucrători ai Bisericii au semnat o declaraţie susţinând implicarea Bisericii în activităţi în folosul săracilor. La trei ani după vizita Papei, în 1986, dictatorul Duvalier a fost răsturnat de la putere în urma unei revolte populare.

Paraguay

Între 7-19 mai 1988, Papa a efectuat o vizită pastorală în Uruguay, Bolivia, Paraguay şi Peru. Căderea dictaturii generalului Alfredo Stroessner [33] din Paraguay s-a produs la un an după această vizită. În cursul întâlnirii private cu dictatorul, Papa Ioan Paul al II-lea i-a spus: „Politica are o dimensiune etică fundamentală, fiindcă mai înainte de toate reprezintă un serviciu adus omului. Biserica poate şi trebuie să reamintească tuturor oamenilor – şi în special celor aflaţi la guvernare – de îndatoririle pe care le au pentru binele întregii societăţi. Biserica nu poate fi izolată în templu, aşa cum nici conştiinţa omului nu poate fi izolată de Dumnezeu.” La mitingul desfăşurat pe stadionul de la Asunción, Papa a fost întâmpinat cu strigătul: „Oamenii sunt oprimaţi!” Ulterior, în timpul Liturghiei, Papa a criticat regimul pentru aducerea în stare de sărăcie a agricultorilor şi creşterea şomajului.

Papa a canonizat trei misionari iezuiţi, exact în ziua în care poliţia arestase un preot american iezuit, Pr. Donald Ballinger, SJ, care luase parte la greva foamei alăturându-se ţăranilor care protestau împotriva violării drepturilor omului [34]. Papa s-a întâlnit, de asemenea, cu reprezentanţii opoziţiei, deşi Alfredo Stroessner a încercat să îl împiedice. În faţa diplomaţilor străini acreditaţi la Asunción, Papa Ioan Paul al II-lea s-a adresat preşedintelui, spunând: ”Respectul pentru drepturile omului, aşa cum se ştie, nu reprezintă o problemă de convenienţă politică, ci derivă din demnitatea persoanei în virtutea condiţiei sale de creatură a Domnului chemată pentru un destin transcendent” [35]. Vizita Papei a avut loc în condiţiile în care SUA exercitau presiuni asupra generalului Stroessner pentru a începe tranziţia spre democraţie şi a întreprinde măsuri energice împotriva traficanţilor de cocaină, care acţionau cu sprijinul oficialităţilor din guvernul paraguayan. Un an mai târziu, în 1989, Alfredo Stroessner a fost destituit în urma unei lovituri de stat.

Filipine

Ţară insulară în Asia de Sud-Est cuprinzând arhipelagul cu acelaşi nume din Oceanul Pacific, este o republică unitară prezidenţială constituţională, cu o populaţie de aprox. 98,5 mil. de locuitori, dintre care 90% sunt creştini (80% catolici, 10% protestanţi) [36]. Papa Ioan Paul al II-lea a vizitat de două ori ţara, în 1981 şi 1995. Cu un an înainte de vizita Papei, dictatorul Ferdinand Marcos, încercând să confere o aparenţă democratică regimului său, a abolit legea marţială, dar a continuat politica de asasinate, răpiri şi arestări împotriva opozanţilor politici (de altfel, primul asasinat cunoscut îl comisese la vârsta de 20 ani, împotriva unui adversar politic al tatălui său, pe care l-a ucis în propria casă), iar corupţia, mita, furtul din tezaurul ţării au adus dictaturii sale supranumele de „kleptocraţie”. Concomitent, s-a adâncit sărăcia şi s-a escaladat violenţa [37]. Papa l-a beatificat pe Lorenzo Ruiz de Manila (martir, torturat şi ucis în Japonia din ură faţă de credinţă în 1637) şi alţi martiri la 18 februarie 1981, iar la 21 februarie a vizitat lagărul de refugiaţi instituit în urma conflictului din Indo-China, unde a celebrat Sfânta Liturghie accentuând asupra respectării drepturilor omului [38]. La cinci ani după vizita Papei, dictatorul Ferdinand Marcos a fost înlăturat de la putere.

Rolul Papei Ioan Paul al II-lea în prăbuşirea comunismului

Există o întrebare care nu se pune niciodată, indiferent de circumstanţe, fiindcă răspunsul, oricât ar fi de amplu, nu poate cuprinde toate faţetele realităţii care conduc la un anumit rezultat: „de ce?” Şi totuşi… de ce Papa Ioan Paul al II-lea este cel căruia i se datorează destrămarea comunismului în Europa Centrală şi de Est? Care sunt premisele şi cum s-a realizat aceasta?

Mai întâi, premisele: Karol Wojtyła abia împlinise 19 ani când atât naziştii, cât şi ruşii au invadat Polonia (trupele germane la 1 septembrie 1939, ruşii la 17 septembrie, iar dinspre sud, noul stat Slovac). Rezistenţa îndârjită a armatei şi a cetăţenilor a reuşit să ţină piept cotropitorilor singură, fără nici un sprijin din afară, timp de zece zile (până la 27 septembrie), iar ulterior polonezii au continuat prin acţiuni clandestine mişcarea de eliberare (însuşi comandantul şef al armatei poloneze, mareşalul Edward Rydz-Śmigły, avea să se întoarcă în Polonia ilegal şi, sub pseudonimul Adam Zawisza, a continuat să lupte ca simplu soldat, până la moarte). Dezmembrarea Poloniei (52 % din teritoriu a fost ocupat şi anexat de ruşi, 48% de nazişti) s-a produs conform pactului germano-sovietic la 28 septembrie 1939. Intenţia naziştilor nu era numai anexarea teritoriilor, ci „purificarea etnică”, iar sovieticii recurgeau la „asimilare”, sub sloganul luptei de clasa, al sovietizării, stalinizării şi deportărilor masive. Şi la nazişti, şi la ruşi, scopul manifest era acelaşi: distrugerea totală a culturii şi naţiunii poloneze.

Ca toţi polonezii, Karol Wojtyła a refuzat să se supună ocupanţilor. Lucrând iniţial ca muncitor manual într-o carieră de piatră, apoi într-o uzină chimică, a intrat în rândurile mişcării de rezistenţă UNIA, care încerca să apere fiinţa naţională şi să salveze evreii de la deportare, iar cursurile seminarului clandestin, pe care îl urma sub îndrumarea „prinţului de neînfrânt”, cum era numit Cardinalul Adam Stepan Sapieha, Arhiepiscopul de Cracovia, au fost în acelaşi timp o şcoală despre demnitatea şi libertatea omului garantată de Creator. „Eliberarea” Poloniei de către trupele sovietice a însemnat, evident, doar schimbarea măştii, cu extinderea ocupaţiei de la 52% la 100% din teritoriu şi continuarea rezistenţei în clandestinitate. Lupta se ducea în acest moment în special pentru apărarea şi promovarea valorilor spirituale naţionale, fiindcă, aşa cum sublinia mareşalul Edward Rydz-Śmigły, „cu naziştii ne pierdem libertatea, cu sovieticii – şi sufletul” [39]. Comunismul nega dreptul la proprietate privată şi la gândire proprie, deţinând majoritatea proprietăţilor fizice – fabrici, ferme, instituţii, case – şi monopolul vieţii intelectuale, axată pe ideea că ştergerea istoriei va însemna dispariţia identităţii naţionale. Pentru următorii 33 de ani, Karol Wojtyła a promovat valorile creştinismului, libertatea religioasă şi cultul istoriei, al tradiţiei în primul rând creştine, sub ameninţarea regimului totalitarist, care urmărea să zdrobească orice formă de protest.

Numit Arhiepiscop de Cracovia în 1964, şi creat Cardinal în 1967, evitând cu subtilitate orice formă de împotrivire directă, a efectuat evanghelizarea „din casă în casă”, de la om la om. Într-un raport al poliţiei secrete, din 1967, se afirma: „S-ar putea spune că Wojtyła este unul din puţinii intelectuali din episcopatul polonez. El împacă – spre deosebire de Wyszyński – religiozitatea populară tradiţională cu catolicismul intelectual… şi până acum nu s-a angajat deschis în activităţi anti-statale. Se pare că politica e partea lui slabă; este prea intelectual… Îi lipseşte capacitatea organizatorică şi calitatea de lider şi aceasta constituie punctul slab faţă de Wyszyński.” [40] Dar prin cursuri, predici şi opere literare, Karol Wojyła a promovat ideea umanismului creştin, pentru subminarea ideologiei marxiste. Limbajul dublu, esopian, funcţiona: când el vorbea despre „Isus răstignit”, oamenii ştiau că este vorba despre Polonia şi polonezi; când vorbea despre „libertatea în Dumnezeu”, înţelegeau libertatea şi eliberarea lor; când se referea la „adevărul lui Cristos”, însemna că acesta este singurul adevăr – restul era minciuna comunistă. Ca urmare, s-a aflat sub supravegherea continuă a securităţii, i s-a interzis crearea a 11 noi parohii şi chiar procesiunea tradiţională din sărbătoarea Corpus Christi [41]. Biserica Catolică era forţa potrivnică sistemului comunist. Era interzisă construirea de biserici. Polonezii însă, transformau peste noapte un hambar sau un hangar sau o magazie în biserică; preoţii erau arestaţi, dar biserica rămânea, fiindcă, înainte de toate, exista în inima oamenilor.

Spre sfârşitul anilor ’70, au avut loc ciocniri violente între muncitori şi forţele de ordine, declanşate aparent de creşterea preţurilor la alimente. Cinci preoţi au fost „daţi dispăruţi”, iar un lider foarte popular al studenţilor a fost ucis de poliţie. Arhiepiscopul Karol Wojtyła s-a ridicat cerând „dreptul la libertate… libertate adevărată, neîngrădită şi lipsită de ameninţări; o atmosferă de libertate interioară, de libertate şi de eliberare de frica de ce mi s-ar putea întâmpla dacă procedez în felul acesta sau merg în locul acela” [42]. Aşa cum aminteşte pr. Zieba, care la acel timp era student şi făcea parte din mişcarea de opoziţie, „Karol Wojtyła a păşit în faţă, ieşind din umbra protectoare a primatului Stefan Wyszyński şi a început să facă primele sale declaraţii oficiale. Predicile din această perioadă erau atât de frumoase, atât de impresionante, încât le copiam şi le transmiteam mai departe”.

Emblematică pentru conflictul între Biserica Catolică şi comunism în Polonia din perioada postbelică este construirea bisericii din Nova Huta – un oraş muncitoresc construit după principii comuniste şi unde, evident, muncitorii trebuiau să fie atei – dar ei au cerut să aibă biserică şi bineînţeles că solicitarea a fost respinsă. Oraşul se afla sub jurisdicţia lui Karol Wojtyła, care an de an a celebrat sărbătorile împreuna cu muncitorii, pe locul unde ar fi trebuit să fie biserica şi doar harul de lider al Arhiepiscopului a împiedicat vărsări de sânge în cursul conflictelor cu reprezentanţii puterii. În luna mai 1977, la aproximativ douăzeci de ani după ce solicitarea fusese respinsă, şi cu un an înainte ca Wojtyła să fie ales Papă, autorităţile comuniste au aprobat construirea bisericii. Crucifixul imens din spatele altarului este făcut în întregime din gloanţele şi schijele scoase din corpul soldaţilor polonezi, combatanţi în cel de al doilea război mondial, adunate de pretutindeni din ţară, de la familiile celor care le păstraseră ca relicve sfinte. Dintre toate conflictele dintre Karol Wojtyła şi comunişti, acesta „exprimă cel mai bine evoluţia sa ca lider politic.(…), relevând omul, preotul, liderul care înţelege importanţa tenacităţii şi a compromisului” [43], omul capabil să comunice cu toţi ceilalţi şi care este perfect conştient de momentul istoriei.

Evoluţia

Alegerea sa ca Papă a stârnit uimire în rândul tuturor, speranţă în rândul celor mulţi şi îngrijorare la CC al PCUS [44]. André Frossard, un ziarist francez convertit de la ateism, rezuma astfel contextul istoric în care Duhul Sfânt l-a ales în Scaunul Pontifical pe Karol Wojtyła: „umanitatea a trecut printr-o remarcabil de fluidă perioadă a istoriei, una lipsită de orice bază solidă, raţională şi morală, o perioadă a prăbuşirii valorilor şi ideologiilor, în care cel care doreşte să meargă înainte, nu are decât o opţiune: să meargă pe apă”. Şi simţind puterea Duhului Sfânt în cel care a fost ales, continuă: „Acesta nu este un Papă venit din Polonia, este un Papă venit din Galileea” [45]. Eric Margolis, reporter canadian, relatează: „Am fost primul jurnalist din Vest acreditat în sediul central al KGB în 1990. Generalii mi-au spus că Vaticanul şi în special Papa sunt duşmanul lor nr. 1 şi cel mai periculos pe care îl au din întreaga lume”. Ţările comuniste şi oameni de toate naţionalităţile, conducători de state şi disidenţi, catolici şi non-catolici au sesizat faptul că vârfurile de lance ale comunismului erau lipsite de putere în faţa Papei venit din Polonia. „Papa Ioan Paul al II-lea intimidase puterea Sovietelor” [46].

La 2 iunie 1979, când avionul în care călătorea Papa, a aterizat pe aeroportul Okęcie (Varşovia), au început să tragă clopotele în întreaga ţară. Era ora 10:07. Papa a coborât cu pas viguros treptele avionului Alitalia 727, a sărutat pământul sfânt al Poloniei, şi după ce a audiat scurtele alocuţiuni rostite de preşedintele Poloniei, Henryk Jabloński şi Primatul Poloniei, Cardinalul Stefan Wyszyński, a răspuns, subliniind în mod deliberat programul vizitei sale: a revenit acasă pentru a reda poporului polonez autenticitatea culturii şi istoriei sale [47]. La liturghia din Piaţa Victoriei, la care a asistat întregul corp diplomatic acreditat la Varşovia, reprezentanţii Bisericilor protestante şi ortodoxă, precum şi – de la o fereastră a hotelului, liderul comunist al Poloniei, Edward Gierek, au participat peste 300.000 de persoane, la care s-au adăugat alte 700.000 pe străzile din apropiere. Fiind în ajunul Rusaliilor, Papa a terminat predica invocându-l, aşa cum se obişnuieşte, de trei ori, pe Sfântul Duh, adăugând după inima sa: „Să coboare Duhul Sfânt şi să schimbe faţa pământului – faţa acestui pământ!” Mulţimea a răspuns, scandând: „Îl vrem pe Dumnezeu, îl vrem pe Dumnezeu, îl vrem pe Dumnezeu în familie, îl vrem pe Dumnezeu în şcoli, îl vrem pe Dumnezeu în cărţi, îl vrem pe Dumnezeu, îl vrem pe Dumnezeu…”

Pelerinajul său de nouă zile în Polonia, în cursul căruia a ţinut 32 de predici, a fost, asa cum remarca George Weigel, „o lecţie de demnitate, un referendum naţional, un al doilea botez al Poloniei” [48]. Şi dacă pretutindeni fuseseră plantate pancarte pe care scria: „Partidul este cu poporul”, alături se adăugase: „…dar poporul este cu Papa!” În pelerinajul său de nouă zile, Papa Ioan Paul al II-lea a atras atenţia reprezentanţilor puterii comuniste că Vaticanul îi va supraveghea îndeaproape şi că au o răspundere covârşitoare „în faţa istoriei şi a propriei lor conştiinţe”. Václav Havel, care avea să devină primul preşedinte al Cehiei după „Revoluţia de catifea”, numea acest pelerinaj al Papei în Polonia drept „un miracol” şi îl considera mult mai important decât orice altă vizită a vreunui conducător al URSS sau al SUA pentru evoluţia ulterioară a evenimentelor [49].

În 1980, la un an după vizita Papei Ioan Paul al II-lea, un electrician şomer, Lech Wałęsa, a înfiinţat primul sindicat liber din blocul sovietic, „Solidaritatea”, la şantierele navale „Lenin” din Gdańsk. Temându-se, pe bună dreptate, că sindicatul liber „Solidaritatea” avea să submineze puterea comunistă, Uniunea Sovietică – prin Pactul de la Varşovia – a intenţionat să invadeze Polonia şi să îi aresteze pe liderii sindicatului. Papa Ioan Paul al II-lea i-a scris personal preşedintelui URSS, Leonid Brejnev, manifestându-şi susţinerea faţă de „Solidaritatea” şi atrăgându-i atenţia asupra consecinţelor eventualei invazii. Leonid Brejnev a renunţat la idee, dispunând însă măsuri drastice de opresiune în interior, iar în primele luni ale anului 1980 s-a instituit legea marţială. Cu toate acestea, în interval de numai 1 an (până în septembrie 1981), numărul membrilor „Solidarităţii” a ajuns la 9,5 milioane, ceea ce însemna aprox. 1/3 din populaţia aptă de muncă a Poloniei. Guvernul a fost în cele din urmă nevoit să negocieze cu sindicatul; discuţiile purtate au avut ca rezultat alegeri semi-libere în 1989; la sfârşitul lunii august 1989 s-a format un guvern de coaliţie condus de membrii „Solidarităţii”, iar în decembrie 1990, Lech Wałęsa a fost ales preşedintele Poloniei.

În acelaşi timp, atitudinea Papei l-a făcut şi pe Cardinalul ceh Frantisek Tomasek să îşi manifeste deschis opoziţia faţă de comunism. După ce „Primăvara de la Praga”(1968) fusese înăbuşită în sânge de ţările Pactului de la Varşovia care atacaseră Cerhoslovacia (cu opoziţia curajoasă a României, care a refuzat să participe), protestele au continuat în ilegalitate. În 1977, un grup de intelectuali a semnat manifestul intitulat „Scrisoarea celor 77”, prin care îşi exprimau deschis dezacordul cu regimul comunist. La 17 noiembrie 1989,după ce poliţia a atacat studenţii care manifestau împotriva regimului comunist, a fost creat Frontul Civic, condus de dramaturgul Václav Havel, în timp ce în interiorul partidului comunist se duceau lupte pentru putere între conservatori şi reformişti. După greva generală din 27 noiembrie 1989 şi în lipsa sprijinului aliatului sovietic, partidul comunist cehoslovac a abandonat puterea.

După un scurt mandat al comunistului Gustáv Husák, la mai puţin de 1 an, Václav Havel ajunge preşedintele Statului iar Alexander Dubček (de numele căruia se leagă „Primăvara de la Praga”) – preşedintele Parlamentului. „Această ‘Revoluţie de catifea’, cum avea să fie numită, a dus în iunie anul următor (1990) la primele alegeri democratice. După o puternică mişcare naţionalistă secesionistă în 1993, a urmat separarea Republicii Cehe şi Slovaciei. Václav Havel a devenit primul preşedinte al Cehiei iar Václav Klaus a preluat funcţia de premier, în timp ce în Slovacia, Vladimir Mečiar a devenit noul şef al Statului. Republica Cehă şi Slovacia au devenit ulterior membri ai Alianţei Nord-Atlantice şi în mai 2004 au aderat împreună la Uniunea Europeană [50].

În contextul mişcărilor de eliberare de sub dominaţia comunismului în Europa şi a politicii duse de preşedintele URSS, Mihail Gorbaciov [51], la 9 noiembrie 1989 are loc căderea Zidului Berlinului [52] şi unificarea celor două Germanii.

Discuţii şi aprecieri

Varşovia, Moscova, Praga, Berlin, Budapesta, Sofia, Bucureşti – sunt tot atâtea etape în drumul lung spre libertate. Important este că în toate aceste evenimente, ceea ce s-a manifestat a fost voinţa comună de libertate a tuturor oamenilor. Generalul Jaruzelski, fost prim secretar al Partidului Comunist Polonez, avea să spună, râzând cu amărăciune, că una din cele mai mari ironii ale regimului comunist pe care l-a slujit, a fost că l-a subestimat pe Wojtyła: „Colegii mei comunişti, văzând lista celor propuşi spre a fi Episcopi, l-au împins în faţă pe Karol Wojtyła, fiindcă ceilalţi erau periculoşi pentru siguranţa statului [53]. Misterioase sunt căile în care lucrează Sfântul Duh!” [54]

Cu ceva timp înainte, preşedintele URSS, Mihail Gorbaciov, spusese: „Căderea Cortinei de Fier ar fi fost imposibilă fără Papa Ioan Paul al II-lea”. La 1 decembrie 1989, Mihail Gorbaciov, arhitectul politicii de transparenţă şi reconstrucţie a Uniunii Sovietice („glasnosti” şi „perestroika”), în urma căreia s-a ajuns la dezmembrarea URSS, a făcut o vizită la Vatican. Prezentând-o pe soţia sa Papei Ioan Paul al II-lea, s-a întors apoi spre ea, a luat-o de mana şi i-a spus: „Raisa Maximovna, am onoarea să îţi prezint pe cea mai înaltă autoritate morală de pe pământ”. Şi glumind, a adăugat: „Şi este slav, ca şi noi”. Vizita lui Mihail Gorbaciov la Vatican a pus capăt ostilităţilor între Roma şi Moscova şi a marcat triumful creştinismului asupra comunismului [55].

Preşedintele Ronald Reagan a subliniat, în corespondenţa sa, eforturile Papei de consolidare a relaţiilor Vaticanului cu SUA. Preşedintele George W. Bush i-a oferit Medalia Prezidenţială pentru Libertate, cea mai mare distincţie civilă a SUA, în cadrul unei ceremonii care a avut loc la 4 iunie 2004 la Palatul Apostolic. În alocuţiunea sa, G.W. Bush a spus: „acest fiu al Poloniei, ale cărui principii despre pace şi libertate au inspirat milioane de oameni, a ajutat să răstoarne comunismul şi tirania” [56], iar Papa Ioan Paul al II-lea a răspuns: „Fie ca dorinţa de libertate, de pace, dorinţa pentru o lume mai umană simbolizată de această medalie să inspire oamenii de bunăvoinţă de pretutindeni, întotdeauna”.

Dar Papa Ioan Paul al II-lea ştia clar şi ce înseamnă capitalismul: „eu nu ţin partea nici unui sistem politic”, a spus într-o discuţie avută cu Mihail Gorbaciov. „Caut să fac cam aceleaşi lucruri pe care încerci tu să le faci cu perestroika”, a spus Papa în continuare, referindu-se la eforturile depuse pentru încetarea Războiului rece. „Nu voi uita niciodată cuvintele Papei cu privire la Europa: ‘Europa – a spus el – trebuie să respire cu ambii plămâni'” [57].

Concluzii

„Când, în 1979, Papa a sărutat pământul Varşoviei, la aeroport, a început procesul destrămării comunismului în Polonia şi în cele din urmă, în întreaga Europă”, scria John Lewis Gaddis, cunoscutul istoric al Războiului Rece [58]. Iar Joaquín Navarro-Valls, secretarul de presă al Suveranului Pontif, afirma: „simplul fapt că a fost ales Papă, a schimbat totul. Şi totul a pornit din Polonia. Nu din Germania şi nici din Cehoslovacia. De aici, din Polonia, s-a răspândit totul. De ce în 1980, în Gdansk s-a deschis calea? De ce s-au hotărât: acum, ori niciodată?! Numai fiindcă Papa era polonez. Apoi a mers în Chile şi Pinochet a căzut. A fost în Haiti şi Duvalier a fost înlăturat. A fost în Filipine şi Marcos a căzut. Şi de fiecare dată, omenii au venit la Vatican să îi mulţumească Papei fiindcă a schimbat lucrurile” [59].

Istoricul englez, Timothy Garton Ash, care se recomandă drept un „liberal agnostic”, scria, la scurt timp după moartea Papei Ioan Paul al II-lea: „Nimeni nu poate aduce dovezi concludente că el a fost cauza primară a sfârşitului comunismului. Totuşi, personajele istorice importante de ambele părţi sunt de acord că el a determinat căderea comunismului: nu numai Lech Wałęsa, liderul sindicatului liber polonez Solidaritatea, dar şi cel mai puternic oponent al sau, generalul Wojciech Jaruzelski; nu numai fostul preşedinte american George W. Bush Senior, dar şi fostul preşedinte sovietic Mihail Gorbaciov, sunt de acord că într-adevăr, Papa Ioan Paul al II-lea a determinat căderea comunismului. Aş spune că, de fapt, acest proces constă din trei etape: fără acest Papă polonez, nu ar fi fost revoluţia Solidarităţii în 1980; fără Solidaritatea, nu ar fi avut loc schimbările dramatice în politica sovietică faţă de ţările din Estul Europei înfăptuite de Gorbaciov; fără aceste schimbări, nu s-ar fi înfăptuit nici una din revoluţiile din 1989” [60].

Note:

[22] http://www.biography.com/people/john-paul-ii-9355652?page=1
[23] După înlăturarea de la putere a lui Salvador Allende la 11 septembrie 1973 printr-o lovitura de stat, puterea a fost preluată de generalul Augusto Pinochet, al cărui regim s-a caracterizat prin suprimarea partidelor politice şi persecuţia fără precedent în istoria statului chilian a tuturor dizidenţilor. Este considerat exemplul tipic de stat poliţienesc. În urma plebiscitului efectuat în 1988, cf. prevederilor Constituţiei, prin care se supunea la vot prelungirea mandatului dictatorului cu încă opt ani, Augusto Pinochet a pierdut puterea (cu 55% din voturi împotrivă şi 43% pentru). Conform Constituţiei, a rămas la putere pentru încă un an, iar în decembrie 1989 s-au organizat alegeri prezidenţiale libere. Pinochet a transferat puterea lui Patricio Aylwin, preşedintele ales în mod democratic dar a rămas conducătorul suprem al armatei, cf. Constituţiei, până în 1998 şi senator pe viaţă, ceea ce a făcut dificilă urmărirea penală pentru crimele comise în timpul dictaturii sale. Guvernul chilian estimează că peste 3.000 de oameni au fost ucişi în intervalul de timp în care Pinochet s-a aflat la putere, printre aceştia numărându-se victime ale căror cadavre nu au fost găsite niciodată. Alte mii de oameni au fost torturaţi, arestaţi sau forţaţi să fugă în exil în timpul mandatului său.
Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Chile_under_Pinochet#Plebiscite_and_return_to_civilian_rule; http://ro.wikipedia.org/wiki/Augusto_Pinochet
[24] Pope, on Latin Trip, Attacks Pinochet Regime. New York Times, 1 April 1987
[25] Heraldo Munoz, The Dictator’s Shadow: Life under Augusto Pinochet, p. 183, Basic Books (2008), ISBN 978-0-465-00250-4
[26] Slawomir Oder, Why He Is a Saint: The Life and Faith of Pope John Paul II and the Case for Canonisation, p. 107-108, Rizzoli International Publications (2010), ISBN 978-0-8478-3631-4
[27] Timmerman, Jacobo Chile: Death in the South, p. 114, Alfred A. Knopf, Inc., 1987 ISBN 978-0-517-02902-2
[28] Carmen Gloria Quintana, născută în 1968, a participat împreună cu mai mulţi colegi la protestele de stradă din Satiango, la 2 iulie 1986. Au ridicat o baricadă pe Los Nogales, în districtul Estación Central din Santiago; aveau asupra lor cinci anvelope uzate de camion, cocktailuri Molotov şi un galon de petrol. La apropierea patrulei militare, ceilalţi au reuşit să fugă, dar nu şi Quintana şi tânărul fotograf Rodrigo Rojas DeNegri. Au fost bătuţi şi lăsaţi fără cunoştinţă, după care s-a turnat petrol asupra lor şi li s-a dat foc. Au fost înveliţi în pături, aruncaţi într-un canal de irigaţii la 20 Km distanţă şi lăsaţi să moară. I-au găsit nişte ţărani, care i-au dus la spital. Fotograful a murit după patru zile. Quintana a supravieţuit, deşi avea arsuri de grd.II şi III pe 62% din suprafaţa corporală. A rămas desfigurată, în pofida numeroaselor operaţii estetice efectuate. A continuat lupta pentru democraţie. În 2010 a emigrat în Canada, urmând să-şi ia doctoratul în psihologie la Universitatea din Montreal. Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Carmen_Gloria_Quintana
[29] Pionchet’s Foes Cheered by the Pope’s Presence. The New York Times, 3 April 1987
[30] Jean-Claude Duvalier, supranumit „Bébé Doc” sau „Baby Doc” (născut la 3 iulie 1951) a fost preşedintele statului Haiti din 1971 (urmând după moartea tatălui său, François „Papa Doc” Duvalier), până în 1986, când a fost dat jos de la putere în urma unei revolte populare. Deşi aparent a „cosmetizat” dictatura comparativ cu tatăl său, în timpul conducerii sale au fost torturaţi şi ucişi mii de haitieni şi alte sute de mii au plecat în exil. S-a implicat în traficul de droguri şi vânzări de organe. Autoexilat în Franţa în 1986, a revenit în Haiti la 16 ianuarie 2011; arestat de poliţia haitiană la 18 ianuarie 2011 pentru corupţie, furt şi proastă administrare a bugetului ţării, a pledat la 28 februarie 2013 nevinovat. Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Jean-Claude_Duvalier
[31] Riccardo Orizio, Talk of the Devil: Encounters with Seven Dictators, p. 131, Walker & Company (2003), ISBN 978-0-8027-1416-9
[32] James Ferguson, Papa Doc, Baby Doc: Haiti and the Duvaliers, p. 75-77, Basil Blackwell (1987), ISBN 978-0-631-16579-8
[33] Alfredo Stroessner Matiauda (n. 1912, Encarnación, Paraguay – d. 16 august 2006, Brasilia, Brazilia), al cărui nume prezintă următoarele variante de scriere: Stroessner, Strössner sau Strößner, general paraguayan de origine paraguayano-germană, a fost preşedinte al republicii Paraguay între anii 1954-1989, pe care a condus-o dictatorial după ce a preluat puterea printr-o lovitura de stat. A fost destituit în urma unei lovituri de stat în 1989. A instituit starea de asediu şi a reînnoit-o la fiecare 90 de zile, până în 1987. Guvernarea sa s-a caracterizat prin răpiri, torturi, asasinate. A oferit azil criminalilor nazişti. Descoperirea „Arhivelor terorii” în 1992 în Lambaré-Asunción, a confirmat crimele.
Cf. http://ro.wikipedia.org/wiki/Alfredo_Stroessner si http://en.wikipedia.org/wiki/Alfredo_Stroessner
[34] http://www.nytimes.com/1988/05/17/world/pope-lectures-paraguay-leader-on-human-rights.html
[35] http://www.nytimes.com/1988/05/17/world/pope-lectures-paraguay-leader-on-human-rights.html
[36] http://ro.wikipedia.org/wiki/Filipine
[37] http://www.ualberta.ca/~vmitchel/fw8.html
[38] http://pimephilippines.wordpress.com/2011/04/16/a-shrine-in-the-philippines-for-john-paul-ii/
[39] Boris Meissner The Baltic Question in World Politics, The Baltic States in Peace and War (The Pennsylvania State University Press, 1978), 139-148, cf. http://en.wikipedia.org/wiki/History_of_Poland_(1939%E2%80%9345)#cite_note-1
[40] Cf. Jane Barnes, Helen Whitney: John Paul II and the Fall of Communism. In FRONTLINE:”John Paul II: The Millenial Pope
[41] http://www.christianitytoday.com/ch/asktheexpert/nov7.html?start=1
[42] http://www.pbs.org/wgbh/pages/frontline/shows/pope/communism/
[43] http://www.pbs.org/wgbh/pages/frontline/shows/pope/communism/
[44] Comitetul Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice.
[45] George Weigel, Martor al Speranţei. Biografia Papei Ioan Paul al II-lea (1920-2005). Ed. Galaxia Gutenberg, Tg. Lăpuş, trad. Radu Vasile, ISBN 978-973-141-006-7 p.306-307
[46] http://www.christianitytoday.com/ch/asktheexpert/nov7.html
[47] George Weigel, Martor al Speranţei. Biografia Papei Ioan Paul al II-lea (1920-2005). Ed. Galaxia Gutenberg, Tg. Lăpuş, trad. Radu Vasile, ISBN 978-973-141-006-7 p.361
[48] George Weigel, Martor al Speranţei. Biografia Papei Ioan Paul al II-lea (1920-2005). Ed. Galaxia Gutenberg, Tg. Lăpuş, trad. Radu Vasile, ISBN 978-973-141-006-7 p.349
[49] Jane Barnes, Helen Whitney: John Paul II and the Fall of Communism. In FRONTLINE:”John Paul II: The Millenial Pope”.
[50] http://ro.wikipedia.org/wiki/Revolu%C8%9Bia_de_catifea
[51] A fost conducătorul Uniunii Sovietice din 1985 până în 1991. Încercările sale de reformă au dus la încheierea Războiului rece, la încetarea monopolului politic al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi la prăbuşirea Uniunii Sovietice. A primit Premiul Nobel pentru Pace în 1990. Cf. http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihail_Gorbaciov
[52] Elementul declanşator a fost clipa în care, un oficial german, după o îndelungată şi obositoare conferinţă de presă, fără să înţeleagă exact întrebarea reporterului („când se va deschide graniţa între cele două Germanii?”), a răspuns: „acum”. Mii de est- şi vest-germani au luat răspunsul ca atare şi s-au îndreptat spre punctele de trecere a frontierei, iar grănicerii, în baza acestui reportaj şi fără să existe vreun ordin scris, au deschis graniţa. http://adevarul.ro/cultura/istorie/9-noiembrie-caderea-zidului-berlinului-reunificarea-germaniei-1_527e0b47c7b855ff56d625a5/index.html
[53] Karol Wojtyła era al şaptelea pe lista respectivă.Cf. Jane Barnes, Helen Whitney: John Paul II and the Fall of Communism. In FRONTLINE:”John Paul II: The Millenial Pope”
[54] Cf. Jane Barnes, Helen Whitney: John Paul II and the Fall of Communism. In FRONTLINE:”John Paul II: The Millenial Pope”.
[55] http://www.christianitytoday.com/ch/asktheexpert/nov7.html
[56] The Associated Press (2012). „Poles worried, proud of Pope John Paul II 10/13/03”. web.archive.org. Archived from the original on 4 April 2004. Retrieved 28 January 2012. Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Pope_John_Paul_II
[57] Ryan Chilcote: Gorbachev:Pope was an exemple for all of us. CNN.com International 4 aprile 2005
[58] http://en.wikipedia.org/wiki/Pope_John_Paul_II
[59] Jonathan Kwitny, Man of the Century: The Life and Times of Pope John Paul II, p. 592, Henry Holt and Co. (1997), ISBN 978-0-8050-2688-7
[60] „The first world leader”. The Guardian. 4 April 2005. Retrieved 4 November 2013. Cf.http://en.wikipedia.org/wiki/Pope_John_Paul_II



2 Comments

  1. Dumnezeu lucreaza cu rabdare si cu hotarare. Sa fim tari si sa nu deznadajduim!

    Da, Sf. Papa Paul II a fost incontestabil motorul caderii comunismului in lume.

    Comunismul a dorit si nimicirea credintei …..si o doreste si astazi…

    Intrebarea fireasca este DE CE acum, in zilele noastre, Credinta din nou este persecutata… tendinta de marginalizare, instalarea pacatului atat de suparatoare cu consecinte adanci care macina si goleste atatea suflete gonindu-le spre haul nimicitor si nu spre Imparatia lui Dumnezeu, scopul vietii… si aceste lucruri se intampla in tari democrate europene si nu numai, din pacate…

    Sunt intrebari la care inca nu putem raspunde decat cu Credinta ferma in bunul Dumneze care nu ne-a abandonat inca niciodata si NICI NU NE VA ABANDONA, suntem FIII SAI, si ne-a spus raspicat acest lucru ISUS inainte de moartea SA pe cruce: „Iata fiii TAI, Iata mama TA!!!”

    E V V I V A ….!!!

  2. Asa e, draga mea Felicia. Dar un pic de timp mai trebuie sa treaca si se va arata Fiul Omului caci El nu ne abandoneaza niciodata.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *