Cine este Papa Ioan Paul al II-lea? (I)

Teme: Personalităţi.
Etichete: .
Publicat la 25 aprilie 2014.
Partea 1 din 7 din seria Cine este Papa Ioan Paul al II-lea?.
Print Friendly

Autor: Ecaterina Hanganu

Papa Ioan Paul al II-lea

Papa Ioan Paul al II-lea

„Viitorul începe azi, şi nu mâine”
Fer. Ioan Paul II

Providenţa divină decide fiinţarea fiecăreia din creaturile Sale. Dar uneori „semnele timpului” pe care le oferă sunt atât de clare, încât pot fi zărite şi de ochii oamenilor. Şi cei care văd cel mai bine, fiindcă privesc cu nesfârşită iubire, sunt întotdeauna ochii mamei. Aşa s-au petrecut lucrurile şi în familia ofiţerului Karol Wojtyła, din Wadowice, când soţia sa, Emilia (născută Kaczorowska), a rămas gravidă pentru a treia oară. Primul copil, Edmund, avea deja 13 ani, iar o soră mai mică, Olga, murise la scurt timp după naştere. În plus, era şi război, iar starea de sănătate a Emiliei era delicată, astfel încât medicul din localitate a sfătuit-o ferm să renunţe la copil, fiindcă îi poate opune în pericol viaţa şi oricum, copilul se va naşte mort sau va muri la scurt timp. Emilia însă, catolică ferventă, a refuzat. Şi se pare că avea încredere absolută în destinul plin de lumină al copilului pe care i-l dăruise Dumnezeu. Războiul polono-bolşevic încă nu se terminase. Armatele ruseşti, conduse de Stalin, Mihail Tuhacevski şi Semion Budionnîi înaintau victorioase, în ciuda eroismului trupelor poloneze, părând că drumul spre ocupaţia comunistă a Europei era larg deschis. Miracolul de pe Vistula [1] încă nu avusese loc. Copilul, care avea să primească numele de Karol Józef Wojtyła s-a născut la 18 mai 1920. Iar victoria naşterii prefigura victoria din august 1920 asupra bolşevicilor şi victoria sa de mai târziu, asupra comunismului.

Primii ani

Copilul a fost botezat la 20 iunie 1920, în biserica parohială din Wadowice, de pr. Franciszek Zak, a primit Prima Sfânta Împărtăşanie la vârsta de 9 ani şi Mirul la 18 ani. În timpul şcolii s-a bucurat de o sănătate perfectă, şi, ca toţi copiii, juca fotbal. Cum o parte din colegii de clasă erau evrei, formau adesea două echipe – a catolicilor şi a evreilor, iar Lolek, cum era alintat, juca de partea evreilor. Îi plăcea în special să fie portar. Cu unii dintre colegii de clasă sau dintre vecinii evrei a păstrat relaţii strânse de prietenie de-a lungul întregii sale vieţi. „Ceea ce m-a impresionat la unii dintre ei era patriotismul polonez”, avea să îşi amintească mai târziu.

În 1929, cu o lună înainte de a împlini nouă ani, mama sa moare, iar după patru ani, în 1932, moare şi fratele său, Edmund, faţă de care micul Karol, acum în vârstă de 13 ani, nutrea un respect şi o afecţiune cu totul deosebită. Edmund fusese un elev strălucit şi un atlet talentat, absolvise facultatea cu rezultate excelente şi acum era medic şef de secţie la Spitalul Municipal din Bielsko-Biała. A contractat scarlatină de la un pacient pe care îl îngrijea şi a murit patru zile mai târziu. Avea 26 ani. Papa Ioan Paul al II-lea avea să păstreze până la sfârşit, pe birou, stetoscopul fratelui său, Edmund.

Karol a absolvit cu rezultate bune liceul la Wadowice. În 1938 s-a mutat împreună cu tatăl la Cracovia şi s-a înscris la Universitatea Jagielloniană, unde a studiat literatura şi filosofia, lucrând în acelaşi timp ca bibliotecar voluntar. In această perioadă s-a remarcat prin talentul său deosebit ca actor şi vocalist, precum şi prin „darul limbilor”: a învăţat 12 limbi străine, dintre care 9 avea să le folosească în mod curent de-a lungul slujirii petrine [2]. A efectuat stagiul de pregătire militară obligatorie în Legiunea Academică, dar a refuzat să tragă cu arma.

Sub ocupaţia nazistă

În 1939, după ocuparea Poloniei, naziştii au închis facultatea, arestând 183 de profesori pe care i-au trimis în lagăre de concentrare şi au obligat la muncă forţată pe toţi bărbaţii apţi din punct de vedere fizic. În jurul unui mic nucleu de cadre didactice care scăpaseră ca prin minune arestării, s-au strâns câţiva studenţi, continuând clandestin procesul de învăţământ. Majoritatea bisericilor din Polonia fuseseră închise, iar preoţii şi persoanele consacrate au fost deportaţi în lagărele de concentrare. În cei cinci ani de ocupaţie nazistă au fost ucişi 1,932 preoţi, 850 călugări, 289 surori. Karol Wojtyła a lucrat într-un restaurant, apoi într-o carieră de piatră pentru uzina chimică Solvay, evitând astfel deportarea în Germania. În acest moment îl întâlneşte pe Jan Tyranowski, un croitor care locuia singur, un mare mistic şi ascet, căruia fraţii salezieni îi ceruseră să organizeze „rozariul viu”: grupuri de câte 15 tineri care meditau în fiecare zi unul din cele 15 mistere ale rozariului. El avea convingerea că „oricine poate deveni sfânt”. Karol Wojtyła este ales sa faca parte din „rozariul viu” şi găseşte în Jan Tyranowski un mare formator spiritual, blând, ferm şi tenace, care îl îndrumă să citească lucrări de teologie şi este o călăuză perfectă în aprofundarea scrierilor a doi mari mistici spanioli: Sf. Ioan al Crucii şi Sf. Tereza de Ávila. Karol Wojtyła avea să recunoască rolul deosebit pe care l-a ocupat Jan Tyranowski în pregătirea sa spirituală [3].

În 1941, la 18 februarie, seara, întorcându-se de la muncă, îl găseşte pe tatăl său pe podeaua apartamentului, zăcând fără suflare. Avea 61 ani. „Nu am fost de faţă la moartea mamei, nu am fost de faţă la moartea fratelui meu şi nici la moartea tatălui meu”, avea să spună patruzeci de ani mai târziu. „La 20 ani îi pierdusem deja pe toţi cei pe care îi iubeam” [4]. După moartea tatălui său, se înscrie la seminarul clandestin condus de Arhiepiscopul de Cracovia, Cardinalul Adam Sapieha. La 29 februarie 1944, Karol Wojtyła este lovit de un camion german, care îl aruncă într-un şanţ. O femeie, care văzuse ce s-a întâmplat, coboară din tramvai şi aleargă în faţa unei maşini, oprind-o. Împreună cu ofiţerul german din automobil, îl duc la spital, unde este internat şi tratat timp de două săptămâni, pentru contuzii severe la cap şi umăr. Karol avea să considere acest eveniment drept o confirmare în plus a vocaţiei sale sacerdotale. La 6 august 1944, în Sărbătoarea Schimbării la Faţă, naziştii au ridicat toţi tinerii din Cracovia, pentru a înnăbuşi o revoltă asemănătoare celei din Varşovia. Au fost arestaţi mai mult de opt mii de bărbaţi. Karol Wojtyła a scăpat, ascunzându-se în subsolul casei unchiului său din Str. Tyniecka 10, în timp ce soldaţii îl căutau în restul clădirii. Apoi a reuşit să ajungă în palatul arhiepiscopal, unde a rămas până la retragerea trupelor germane. În noaptea de 17 ianuarie 1945, naziştii s-au retras din oraş, iar tinerii au preluat seminarul, acum în ruine, pe care l-au făcut funcţional. Karol a luat parte activă la lucrări. În perioada ocupaţiei naziste şi-a riscat viaţa, ajutând copii evrei. În aprilie 2005, la scurt timp după moartea sa, guvernul israelian a instituit o comisie care să-l onoreze pe fostul Pontif, una din modalităţile de a-l onora fiind atribuirea medaliei Hasid Umot HaOlam („Drept între Popoare”) [5].

Drumul de credinţă

Preoţia

După absolvirea seminarului din Cracovia, Karol Wojtyła a fost hirotonit la 1 noiembrie 1946 de către Cardinalul Adam Sapieha şi trimis apoi la Ateneul Pontifical Internaţional Angelicum [6], unde a studiat cu pr. Reginald Garrigou-Lagrange, un celebru teolog dominican francez. La 14 iunie 1948 a sustinut teza Doctrina de fide apud S. Ioannem a Cruce (Doctrina Credintei la Sf. Ioan al Crucii), obţinând doctoratul în filosofie.

Părintele Karol Wojtyła a revenit în Polonia în vara anului 1948 şi a fost numit paroh la Niegowić (localitate aflata la 24 km de Cracovia), la biserica „Adormirea Maicii Domnului”; a ajuns în timpul secerişului – iarăşi Providenţa divină vorbind simbolic – iar aici, a îngenunchiat şi a sărutat pământul, gest pe care îl făcea şi Sf. Jean-Marie Baptiste Vianney şi care avea să devină „amprenta” călătoriilor sale apostolice. Dupa câteva luni, în martie 1949, a fost transferat la parohia Sf. Florian din Cracovia, urmând să predea în acelaşi timp etica la Universitatea Jegielloniana şi ulterior la Universitatea Catolică din Lublin. În 1954 a obţinut al doilea doctorat, în Teologie Sacră, („docenţa”) cu teza „O evaluare a posibilităţii de fundamentare a eticii catolice pe baza sistemului etic al lui Max Scheller” („Ocena możliwości zbudowania etyki chrześcijańskiej przy założeniach systemu Maksa Schelera„), dar întrucât autorităţile comuniste desfiinţaseră Facultatea de Teologie, titlul i-a fost conferit abia în 1957. În teza sa, Karol Wojtyła a prezentat o abordare teologică în care îmbină tomismul catolic cu ideile personalismului, curent filosofic derivând din fenomenologie.

În această perioadă colaborează la ziarul Tygodnik Powszechny, pentru problemele curente ale Bisericii contemporane. Operele sale literare, publicate sub pseudonimul Andrzej Jawień şi Stanisław Andrzej Gruda, pentru a fi apreciate după meritul lor, fără a fi implicată funcţia sa pastorală, se referă la experienţa sa de viaţă, la război şi la responsabilitatea pastorală. În 1960, Karol Wojtyła publică volumul „Iubire şi Responsabilitate”, unde apără învăţătura tradiţională a Bisericii despre căsătorie, abordând-o din punct de vedere filosofic.

În calitate de preot şi cadru didactic, foarte iubit de studenţi, Karol Wojtyła a strâns un grup de aprox. 20 de tineri, cărora le-a spus Rodzinka („mica familie”). Şi fiindcă educaţia religioasă de masă era strict interzisă în timpul regimului comunist, în special pentru tineri, Karol Wojtyła făcea excursii împreună cu ei, celebrând Sfânta Liturghie şi meditând în aer liber. Grupul a depăşit curând 200 de membri. Lui Karol Wojtyła i se spunea „Wujek”(„Unchiul”). Când, în 1958, fiind numit Episcop auxiliar de Cracovia, a fost întrebat de tineri cum să i se adreseze în continuare, Karol Wojtyła a raspuns: „Wujek rămâne Wujek” şi a continuat să se întâlnească în acelaşi fel cu ei. Iar porecla l-a însoţit de-a lungul întregii sale vieţi, şi continuă să fie şi acum rostită cu drag, în special de polonezi, când se referă la Papa Ioan Paul al II-lea.

Episcopatul

La 4 iulie 1958, Papa Pius al XII-lea l-a numit Episcop auxiliar de Cracovia. Primatul Poloniei, Cardinalul Stefan Wyszyński, l-a chemat din excursia unde se afla cu grupul de tineri (cu caiacele, pe lacurile din nordul Poloniei), l-a informat, iar la 28 septembrie, acelaşi an, a fost consacrat Episcop de Ombi în Catedrala Wawel. Consacrator principal a fost Arhiepiscopul Eugeniusz Baziak. La cei 38 de ani ai săi, Karol Wojtyła devenise astfel cel mai tânăr Episcop al Poloniei. Când, patru ani mai tarziu, Arhiepiscopul Eugeniusz Baziak a murit (în iunie 1962), Karol Wojtyła a fost ales la 16 iulie acelaşi an, Vicar Capitular (administrator temporar) al Arhidiecezei, până la numirea unui nou Arhiepiscop. La 13 ianuarie 1964, Papa Paul al VI-lea l-a numit Arhiepiscop de Cracovia, iar instalarea oficială a avut loc la 8 martie acelaşi an.

În luna octombrie 1962, Karol Wojtyła a luat parte la lucrările Concilului Vatican II (1962-1965), unde şi-a adus contribuţia substanţială la două din cele mai semnificative documente: Declaraţia privind libertatea religioasă (Dignitatis Humanae) şi Constituţia pastorală privind Biserica în lumea contemporană (Gaudium et Spes). A participat de asemenea la Sinodul Episcopilor. Între 14 septembrie şi 8 decembrie 1965 a luat parte la încheierea solemnă a lucrărilor Conciliului Vatican II.

Cardinalatul

Papa Paul al VI-lea, acelaşi care îl numise Arhiepiscop de Cracovia, îl creează Cardinal la 26 iunie 1967 în Capela Sixtină, numindu-l titular de San Cesareo in Palatio [7]. În acelaşi an, Karol Wojtyła a avut un rol esenţial în redactarea enciclicei Humanae Vitae a Papei Paul al VI-lea, prin care se care interzice avortul şi orice mijloace artificiale de control al naşterii. Între 29 septembrie şi 29 octombrie 1967 are loc prima Adunare Generală a Episcopilor, dar Karol Wojtyła refuză să participe, în semn de protest pentru că autorităţile comuniste au refuzat să elibereze paşaport Primatului Poloniei. La 25 septembrie 1968 şi apoi peste cinci ani, la 26 septembrie 1973, efectuează două vizite „ad limina”; în 1969 este ales vicepreşedinte al Conferinţei Episcopale în care s-a aprobat statutul Conferinţei Episcopale, iar în 1971 este ales în Consiliul general al Secretariatului General al Sinodului Episcopilor. Un an mai târziu, în 1972, deschide Sinodul arhidiecezan la Cracovia, iar în 1973 participă la Congresul Euharistic din Australia. Anul 1974 este de asemenea bogat în evenimente: participă la consacrarea Episcopului Andrzej Maria Deskur, la aniversarea încoronării Papei Paul al VI-lea, la comemorarea a şapte secole de la moartea Sf. Toma de Aquino, cel mai mare teolog al Bisericii Catolice, iar în luna septembrie este relator pentru secţiunea doctrinară la cea de a treia Adunare Generală a Sinodului Episcopilor. După şase luni, în februarie 1975, convoacă prima adunare naţională a medicilor şi teologilor. În martie 1976 susţine exerciţii spirituale la Vatican, în prezenţa Papei Paul al VI-lea.

A participat, în calitate de elector, la Conclavul Cardinalilor din august 1978, care l-a ales pe Cardinalul Albino Luciani (Papa Ioan Paul I) „Il Papa del Sorriso” (Papa Surâsului, Papa Zâmbitor) [8] şi „Il Sorriso di Dio„(„Surâsul lui Dumnezeu„) [9] – cum avea să fie numit. În semn de respect şi cu intenţia continuării programului său de „umanizare a Bisericii”, Succesorul avea să îşi aleagă acelaşi nume dublu: Papa Ioan Paul al II-lea.

Suveran Pontif

Era luni, 16 octombrie 1978. La ora 18.18 (ora Italiei), când fumul alb a prins să iasă pe coşul Capelei Sixtine, mulţimea strânsă în Piaţa San Pietro a izbucnit în urale. Fusese ales Papa care îl succeda pe delicatul, blândul şi înţeleptul Papă Ioan Paul I, al cărui pontificat durase numai 33 de zile. În aerul rece, cu nourii grei atârnând deasupra pământului, o pală de vânt adusese miros de ploaie şi fum, ca un fior de nerăbdare învăluind mulţimea. Când, la zece zile după funeraliile Papei Ioan Paul I, la 14 octombrie 1978, uşile Capelei Sixtine fuseseră sigilate şi Conclavul Cardinalilor îşi începuse lucrările, doi erau candidaţii cu cele mai mari şanse de reuşită: conservatorul Giuseppe Siri (72 ani), Arhiepiscop de Genova şi liberalul Giovanni Benelli (57 ani), Arhiepiscop de Florenţa şi apropiat colaborator al Papei Ioan Paul I. După primele voturi, ambii candidaţi erau foarte departe de a obţine cele 2/3+1 voturi necesare pentru alegere. Din contingentul italian, Giovanni Colombo părea să aibă mai multe şanse, dar când voturile au început să se adune în favoarea sa, el a declarat că, în cazul în care va fi ales, va declina categoric această răspundere. Atunci, foarte respectatul şi influentul Cardinal Franz König, Arhiepiscop de Viena, a sugerat individual colegilor săi electori alegerea Cardinalului polonez, Arhiepiscop de Cracovia, Karol Józef Wojtyła, pe care îl cunoştea personal şi de care fusese adânc impresionat [10].

Fumul alb încă mai ieşea din hornul Capelei Sixtine când Cardinalul Pericle Felici a apărut în balconul central al Bazilicii San Pietro. Cu o voce încărcată de emoţie şi bucurie, a rostit într-o latină sonoră cuvintele tradiţionale: „Annuntio vobis gaudium magnum: Habemus Papam! Eminentissimum ac reverendissimum dominum, dominum (apoi a pronunţat pe silabe) Ca-ro-lum,… în mulţime, un preot a strigat: probabil că au înnebunit! (se gândea că fusese ales Carlo Confalonieri, decanul Colegiului Cardinalilor, în vârstă de 85 ani) … sanctæ romanæ Ecclesiæ cardinalem,… moment în care a facut încă o pauză, pentru a savura mai bine surpriza… şi a continuat: Wojtyła, qui sibi nomen imposuit Ioannis Pauli.”

Era luni, 16 octombrie 1978. Mulţimea amuţise. „Chi è?” – se întrebau. Unii spuneau că probabil e african, datorită rezonanţei ciudate a numelui; pelerinii japonezi credeau şi ei că este japonez, din acelaşi motiv, deşi nu aveau nici un Cardinal. Când prezentatorul de la televiziunea italiană a anunţat că este „polonez” („Polacco”), mulţimea a înţeles că fusese ales Ugo Poletti, vicarul general al Romei. Între timp, unii se lămuriseră că era vorba despre un polonez: „Un Papa straniero!” Un Papă străin – aşa ceva nu se mai auzise din 1522, de la Papa Adrian, olandezul! Şi în plus, un Papă care venea dintr-o ţară comunistă! O ţară-martir, a cărei fervoare catolică dura de peste un mileniu şi care, în ciuda tuturor oprimărilor, se aprinsese mai tare. Dar cum arăta acest polonez, cine era, câţi ani avea?! Pe de altă parte, Karol Wojtyła [12] se întreba cum va fi primit de poporul Romei, el, care era un stăain, venit dintr-o ţară îndepărtată?! Cum va fi privit acum, după celelalte pontificate atât de fructuoase din sec. XX? Dar între poporul Romei şi Karol Wojtyła a fost „dragoste la prima vedere” [13].

Când a apărut la balconul central, la ora 19.15 (ora Italiei), tânăr [14], înalt [15], cu statura atletică, iradiind frumuseţe, nobleţe, hotărâre şi încredere în sine, prinzând balustrada cu amândouă mâinile, cu braţele întinse, mulţimea a tăcut uimită. Uimirea a fost şi mai mare, când a rostit salutul obişnuit (Laudat fie Isus!) în limba italiană, cu vocea sa baritonală, frumos modulată, fermă şi sonoră, şi a continuat astfel, înainte de a acorda prima sa Binecuvântare tradiţională Urbi et Orbi, într-un discurs rămas memorabil, adresându-se în limba ţării [16]:

„Lăudat să fie Isus Cristos! Dragi fraţi şi surori, suntem cu toţii încă întristaţi de moartea preaiubitului nostru Papă Ioan Paul I. Şi iată că eminenţii Cardinali au chemat un nou Episcop al Romei. L-au chemat dintr-o ţară îndepărtată,… îndepărtată, dar mereu atât de aproape prin comuniunea în credinţa şi tradiţia creştină. Mi-a fost teamă primind această numire, dar am făcut-o în spirit de ascultare faţă de Domnul nostru Isus Cristos şi cu totală încredere în Maica sa, Preasfânta Fecioară. Nu ştiu daca mă pot exprima bine în limba voastră… în limba noastră italiană (aplauze). Dacă mă înşel, o să mă corictaţi (râsete, aplauze). Şi iată, mă prezint în faţa tuturor, ca să mărturisesc credinţa noastră comună, speranţa noastră, încrederea noastră în Maica lui Cristos şi în Biserică, şi ca să începem din nou drumul istoriei şi al Bisericii, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu ajutorul oamenilor.”

Primul pas ca Papă a însemnat încălcarea unei tradiţii, dar a fost pasul făcut spre inima celor mulţi. Când unul dintre oficiali i-a atras atenţia asupra lungimii discursului („basta!” îi şoptise), Papa nu l-a luat în seamă. Iar când a făcut intenţionat o greşeală în limba italiană, „…se mi sbaglio, mi corigerete! ” în loc de „mi correggerete„, mulţimea a izbucnit în râs, aplaudându-l. „O fi el străin, dar uite că vorbeşte în limba noastră”, a spus o femeie din mulţime. „Şi de ce adică nu am avea un Papă străin?! La urma urmei, Sf. Petru este unul singur”, a comentat un taximetrist. Iar chelnerul Lucio Ruspoli, lenevind în cafeneaua lui, a răspuns reporterului: „În fine, o gură de aer proaspat după patru secole şi jumătate! Şi Papa acesta nu o să mai fie aşa de implicat în politica Italiei.”

Secretarul personal al lui Karol Wojtyla, Stanisław Dziwisz, relata că Papa i-a mărturisit că, atunci când a apărut prima dată în balcon, îmbrăcat in alb, şi-a învins emoţia fiindcă a simţit speranţa şi încrederea tuturor celor care îl aşteptau. Unii dintre oficialii Vaticanului au considerat însă această alegere drept o înfrângere personală, iar conservatorul Giuseppe Siri (un fost papabil), întrebat ce crede despre discursul inaugural, ţinut de Papa Ioan Paul al II-lea cu o oră şi jumătate înainte, a replicat iritat: „nu îmi aduc aminte despre ce a fost vorba”.

La Moscova şi în ţările comuniste, autorităţile au aflat cu stupoare despre alegerea lui Karol Wojtyła („cum oare de l-am scăpat?!” se întreba unul din conducătorii poliţiei secrete a Poloniei, care îl supraveghease tot timpul şi fusese convins că „Wojtyła nu face politic㔺i că nu are talent organizatoric şi cu atât mai puţin calităţi de lider); Leonid Brejnev, preşedintele URSS, a trimis un mesaj în caracteristica „limbă de lemn”, exprimându-şi speranţa pentru o colaborare „în spiritul prieteniei şi păcii între popoare”; la fel, şi preşedintele Chinei. Limbajul prudent ascundea însă teama [17]. Trei dintre oficialităţile Partidului Comunist din Polonia l-au felicitat şi au arătat că vestea „a fost primită cu mare satisfacţie în patrie” – şi ca urmare, au ridicat interdicţia de călătorie pentru 5,000 de polonezi care, plecând cu trenul sau cu maşinile personale, vroiau să asiste la inaugurarea pontificatului său; alţi 1,000 de polonezi au venit cu zboruri charter, aşa încât, cum menţiona un ziarist, „se făcuse un pod aerian între Varşovia şi Roma.”

În seara când s-a făcut cunoscută alegerea Papei, oamenii ieşiseră pe străzi purtând drapelul Poloniei, rugându-se, cântând, dansând şi îmbrăţişându-se. La Castelul Wawel din Cracovia, reşedinţa istorică a regilor Poloniei, s-a tras clopotul cel mare, numit Zygmunt, care anunţă numai marile evenimente istorice, după care au urmat toate celelalte clopote din oraş. „Pentru câteva clipe, mi s-a oprit inima de emoţie”, spunea un inginer din Varşovia. În întreaga lume surpriza a fost enormă, la fel şi bucuria în Polonia, fiindcă polonezii ştiau că începuse căderea comunismului: Karol Wojtyła fusese de multă vreme pregătit în taina sufletului său de Isus Cristos şi de Maica Sa, Fecioara Maria, să devină urmaşul Sfântului Petru – darul special al Fecioarei Maria pentru Biserică. Este semnificativă în acest sens scrisoarea Episcopilor din Polonia, care a fost citită în fiecare biserică din Polonia la 28 ianuarie 1979. Iată câteva fragmente [18]:

„Pentru prima dată în istoria Bisericii universale, un fiu al pământului Poloniei se află pe tronul Sfântului Petru. Este o imensă bucurie, un dar atât de mare şi un eveniment istoric de asemenea dimensiuni încât trebuie să vorbim despre el, în special acum, când începem cel de al patrulea an al recunoştinţei înainte de a 600-a aniversare a Maicii Domnului de la Jasna Góra. Fiindcă ştim cu toţii că alegerea sa este lucrarea Ei; acesta este un dar obţinut prin mijlocirea ei la Fiul său. În istorie, Polonia a fost chemată nu o dată să ajute Biserica şi familia omenească. În 1683, regele Poloniei, Jan Sobieski, în asediul Vienei, a salvat creştinătatea şi civilizaţia occidentală. Aflând ca turcii vroiau să transforme Bazilica San Pietro ‘într-un grajd pentru caii vizirului turc’, el a alergat la Viena, răspunzând chemării Papei Inocenţiu al XI-lea: ‘Fiule, salvează creştinătatea şi cultura occidentală!’ Acum, în mijlocul tuturor chinurilor lumii, când secularizarea domneşte pretutindeni, când tinerii se pierd într-viaţă fără credinţă şi fără ideal, toţi ochii lumii se îndreaptă spre Polonia… Putem auzi din nou cuvintele Papei Inocenţiu al XI-lea: ‘Fiule, salvează creştinătatea!’ Putem vedea acum şi împlinirea cuvintelor profetice ale poetului polonez Juliusz Słowacki [19], scrise în 1846: ‘În mijlocul tuturor neînţelegerilor, o, Doamne, Dumnezeul nostru,/ Trage clopotul cel uriaş pentru un Papă slav./ El va curăţi orice putreziciune – viermi şi şerpi de tot felul./ Sănătate el va aduce, iubire va trezi din nou,/ Şi el va salva lumea’.”

Dar acum era abia 16 octombrie 1978. În acea seară, Karol Wojtyła, acum Papa Ioan Paul al II-lea, a luat masa cu ceilalţi Cardinali şi s-a întors în apartamentul pe care îl ocupa înainte de alegere. În noaptea aceea, a scris de mână discursul în limba latină pe care urma să îl rostească la Sfânta Liturghie de a doua zi, în care avea să spună: „Nu vă temeţi! Deschideţi larg uşile lui Isus Cristos”. Cardinalul Stanisław Dziwisz (născut în 1939), secretarul personal al lui Karol Wojtyła timp de 39 de ani, păstrează încă manuscrisul acelui discurs [20]. A doua zi dimineaţa, la micul dejun, când Cardinalii se pregăteau să concelebreze Sfânta Liturghie cu noul Papă, unul dintre ei i s-a adresat Cardinalului Wyszyński: „trebuie să fie mare bucurie în ţara Dvs”. „Aşa şi e”, răspunse Cardinalul Wyszyński, „dar nu şi pentru Wojtyła”. Într-adevăr, el spusese mulţimii adunate în Piaţa San Pietro că „mi-a fost teamă să accept numirea”. Karol Wojtyła a devenit astfel cel de al 264-lea Papă şi primul ales din afara graniţelor Italiei după 455 de ani. Avea 58 ani şi era cel mai tânăr Papă după Pius al IX-lea, ales în 1864, la 54 ani. Venise timpul ca Europa să îşi regăsească faţa creştină.

La fel ca predecesorul său, Papa Ioan Paul I, Karol Wojtyła a renunţat la ceremonia tradiţională de încoronare, deşi în stema sa avea să păstreze tiara [21] şi a refuzat, ca Papa Ioan Paul I, sedia gestatoria dar, spre deosebire de acesta, Papa Ioan Paul al II-lea nu a mai putut fi obligat să o folosească. Ceremonia de „intronizare” (încoronare) a fost înlocuită cu o ceremonie simplă, de inaugurare a pontificatului, în cursul căreia a primit investitura ecleziastică (pallium-ul şi „inelul pescarului”), la 22 octombrie 1978. În cursul ceremoniei, atunci când Cardinalii, conform tradiţiei, îngenuchează în faţa Suveranului Pontif, sărutându-i inelul pontifical în semn de recunoaştere şi obedienţă, Papa Ioan Paul al II-lea s-a ridicat în picioare în faţa primatului Poloniei, Cardinalul Stefan Wyszyński, l-a oprit să îi sărute inelul şi l-a îmbrăţişat.

Aşa a început pontificatul Papei Ioan Paul al II-lea.

Note:

[1] Bătălia de la Varşovia, numită şi „Miracolul de pe Vistula” (Cud nad Wisłą în limba polonă) este bătălia decisivă din Războiul polono-rus început în 1918, după primul Război Mondial şi încheiat în 1921, prin Tratatul de pace de la Riga. Bătălia pentru Varşovia s-a desfăşurat între 12-25 august 1920 şi s-a soldat cu victoria neaşteptată a trupelor poloneze conduse de Józef Piłsudski; atât bolşevicii, cât şi experţii străini, considerau Polonia deja înfrântă. În următoarele luni, o serie de noi victorii au consolidat independenţa Poloniei şi i-au securizat frontierele. Cf. http://ro.wikipedia.org/wiki/B%C4%83t%C4%83lia_de_la_Var%C8%99ovia_din_1920
[2] Cf. Grosjean, François (1982). Life With Two Languages (8 ed.). United States: Harvard University Press. p. 286. ISBN 978-0-674-53092-8
[3] Cf. http://www.michaeljournal.org/JP25.HTM
[4] Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Pope_John_Paul_II
[5] Hasid Umot HaOlam „Drept între popoare” este un titlu acordat în viaţă sau post mortem, de Statul Israel prin intermediul institutului „Yad Vashem” pe baza unei legi speciale a Knesset-ului (Parlamentul Israelian), pentru perpetuarea memoriei martirilor şi eroilor din perioada Holocaustului. Unul din obiectivele lui Yad Vashem este identificarea şi omagierea celor „Drepţi între popoare”, ne-evrei care, în condiţii vitrege, când purificarea etnică, jaful, crima şi oportunismul deveniseră politică de stat, considerate naţionalism şi răsplătite cu medalii şi onoruri – şi-au riscat viaţa, familia şi averea pentru a-şi păstra omenia şi iubirea aproapelui, ajutându-i şi salvându-i pe evreii prigoniţi. Numarul total al laureatilor, în 2007, era de 21,758 de persoane, pe locul I situandu-se Polonia, cu 6,394 laureaţi; Romania are 53 de laureaţi.Cf. http://ro.wikipedia.org/wiki/Drept_%C3%AEntre_popoare
[6] Care avea sa fie ridicată ulterior, la 7 martie 1963, la rangul de Pontificia Studiorum Universitas a Sancto Thoma Aquinate in Urbe printr-un motu proprio al papei Ioan XXIII intitulat Dominicanus Ordo.
[7] Cardinalul titular este cel căruia i-a fost desemnată o biserică titulară (sau titulus), cu care se află în relaţii patronale, dar nu participă efectiv la managementul acelei biserici. Stema şi numele cardinalului sunt înscrise pe o placă în biserica respectivă. Cardinalul poate să iniţieze/să participle la strângerea de fonduri pentru biserica respectivă în vederea renovării etc. Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Titular_church
[8] Raymond and Lauretta, The Smiling Pope, The Life & Teaching of John Paul I. Our Sunday Visitor Press, 2004.
[9] Papa Luciani: Il sorriso di Dio. Radiotelevisione Italia 2006 documentar.
[10] Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Papal_conclave,_October_1978
[11] Karol Wojtyła fusese ales în a treia zi a Conclavului, în al optulea tur de scrutin, cu 99 voturi din 111 electori.
[12] relatează Cardinalul Stanisław Dziwisz: John Paul II’s secretary reveals what happened the day of his election. Cf. http://www.catholicnewsagency.com/news/john_paul_iis_secretary_reveals_what_happened_the_day_of_his_election/
[13] Cf.http://www.catholicnewsagency.com/news/john_paul_iis_secretary_reveals_what_happened_the_day_of_his_election/
[14] La cei 58 ani ai săi, era cel mai tânăr Papă ales din 1846; ultimul cu vârsta sub 60 ani, Papa Pius al IX-lea, avusese un pontificat de 32 de ani, deci se aprecia că noul Papa va fi cel care va conduce Biserica în noul mileniu.
[15] h=179,07 cm Cf. http://karolwojtyla2011.wordpress.com/2011/09/11/the-election-of-a-reluctant-pope-revisited/
[16] Cf. http://www.vatican.va/holy_father/john_paul_ii/speeches/1978/documents/hf_jp-ii_spe_19781016_primo-saluto_it.html
[17] Papa Ioan Paul al II-lea i-a spus secretarului său particular, pe care l-a chemat în 1966 şi care i-a stat alături până la sfârşit: „Trebuie să înţelegi că întotdeauna au fost’ei’ şi ‘noi’ „, ceea ce – comentează G. Weigel – înseamnă că între comunism şi catolicism şi în sens larg, creştinism, confruntarea nu este doar episodică, ci este un război continuu. Cf. John Tavis, 14 january 2011: New details emerge of John PaulII’s ‘war’ against communism in Catholic.Herald.co.uk
[18] Cf. http://www.michaeljournal.org/JP25.HTM
[19] Juliusz Słowacki(1809-1849), poet romantic polonez, unul din „Cei trei barzi” (trzej wieszcze) ai Poloniei, alături de Adam Mickiewicz (1798-1855) şi Zygmunt Krasiński (1812-1859). În limba polonă, substantivul wieszcze înseamnă „profet” (în limba latină: poeta vates= cel căruia zeii i-au îngăduit să vadă viitorul). Unii critici literari îl înlocuiesc pe Zygmunt Krasiński cu Cyprian Kamil Norwid (1821-1883) sau cu Stanisław Wyspiański (1869 -1907).
Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Stanis%C5%82aw_Wyspia%C5%84ski ; http://en.wikipedia.org/wiki/Three_Bards
[20] Cf. http://www.catholicnewsagency.com/news/john_paul_iis_secretary_reveals_what_happened_the_day_of_his_election/
[21] Tiara este tripla coroană Papală, în formă de coif, care prezintă deasupra un mic glob terestru şi deasupra lui, crucea. În stema Papei Ioan Paul al II-lea nu mai apare şi globul terestru. Succesorul său, Papa Benedict al XVI-lea, avea să înlocuiască tiara cu mitra, aşa cum avea să apară şi în stema Papei Francisc.



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *