Calea Crucii – Calea Mântuirii

Teme: Spiritualitate.
Etichete: , .
Publicat la 10 aprilie 2014.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. Cristian Văcaru
Sursa: Familia creştină, nr. 2/2004

Via Dolorosa

Via Dolorosa

Nu cred că este cineva care să nu fi auzit despre Calea Crucii. Aparţine tezaurului credinţei noastre. Medităm staţiunile ei în rugăciunile noastre personale, dar mai ales în perioada Postului Mare, când în fiecare biserică această devoţiune se desfăşoară în mod comunitar. În orice biserică intrăm (cel puţin în tradiţia romano-catolică) vedem înşirate pe pereţii laterali imaginile care ne amintesc de cele 14 Staţiuni ale Căii Sfintei Cruci. Şi este normal să fie aşa, deoarece această Cale reprezintă ultimul drum al Mântuitorului nostru pe acest pământ. După ce, la venirea sa pe acest pământ, la Betleem, a fost tratat cu atâta indiferenţă, iată că este condus cu ură la ieşirea sa din lumea noastră. El care ne-a adus Iubirea a fost tratat cu ură…

Îmi amintesc că, fiind vicar al părintelui paroh Lucian Luca (Dumnezeu să-l odihnească în pace), la Valea Mare, Bacău, acesta, ori de câte ori avea ocazia, îmi vorbea cu mare însufleţire despre pelerinajul pe care l-a făcut la Locurile Sfinte în anul 1983. De fiecare dată când venea vorba despre Ierusalim, părintelui Lucian îi plăcea să reamintească despre „Via Dolorosa” – Calea Crucii. Pentru mine era parcă totul învăluit într-un sfânt mister. Oricine dintre noi, meditând în particular sau comunitar Calea Sfintei Cruci, văzând icoanele cu staţiunile ei, şi-ar dori, cu siguranţă, să ajungă să parcurgă măcar odată în viaţă, pe viu, această Cale a Crucii, la Ierusalim, unde ea a avut loc acum 2000 de ani.

Printr-un har special (care nu ştiu cui îl datorez), mă aflu de aproape doi ani în Ţara Sfântă şi am avut multe ocazii de a parcurge la Ierusalim Calea Crucii, Via Dolorosa. Am mers uneori în particular, de cele mai multe ori cu pelerinii (muncitori aflaţi la lucru în Israel) pe acest drum, şi parcă de fiecare dată este ca şi cum aş merge pentru prima dată. Şi să nu vă închipuiţi că prin arhitectură sau elemente exterioare, staţiunile Căii Crucii de la Ierusalim ne-ar îmbia la reflexie. Dimpotrivă! Am văzut în unele Biserici din România staţiuni mult mai frumoase, mai expresive decât unele staţiuni de la Ierusalim. Sunt în Oraşul Sfânt unele staţiuni care abia dacă sunt marcate cu un simbol pe perete (de exemplu Staţiunea a VIII-a sau a IX-a). Şi totuşi, aici e Ierusalimul, aici îşi are originea Calea Crucii.

Pentru a spune drept, astăzi arhitectura Cetăţii Sfinte este mult modificată faţă de cum era în timpul lui Isus. Să nu uităm că acest oraş a fost supus frământărilor vremii, că pe aici au trecut atâtea şi atâtea civilizaţii care şi-au lăsat amprenta, inclusiv arhitecturală; unele distrugând, altele construind, astfel că, dacă astăzi am încerca să individualizăm în mod strict locul unde s-au petrecut evenimentele meditate la Calea Crucii, am risca să ne pierdem în amănunte. Trebuie ştiut că această devoţiune populară a luat naştere abia în secolul XII în Italia. Înainte de perioada Cruciadelor, locurile sfinte erau sub ocupaţie păgână, astfel că pelerinilor le era foarte greu să ajungă să viziteze şi să se roage la aceste locuri atât de dragi sufletului lor. Pe baza relatărilor din Sfintele Evanghelii, dar şi pe baza Tradiţiei, din dorinţa unirii cât mai intime cu Isus, călugării franciscani din Italia propun această devoţiune populară, care a ajuns imediat foarte îndrăgită de poporul creştin. Era mai pe înţelesul poporului, era totodată o reprezentare mai teatrală a evenimentelor, astfel că în urma acestei meditări creştinul înţelegea mai profund suferinţa adusă lui Cristos de păcatele omenirii. După ce, în urma eliberării locurilor sfinte de către Cruciaţi, călugării Sfântului Francisc au fost desemnaţi drept „custozi”, adică păzitori, ai locurilor sfinte, a fost adusă şi în Ţara lui Isus această devoţiune occidentală. Drept pentru care, lucrările de amenajare a staţiunilor Căii Sfintei Cruci au trebuit să ţină seama de construcţiile deja existente. Aşa se explică faptul că, de exemplu, de la staţiunea a VIII-a trebuie să ne întoarcem şi să înconjurăm nişte clădiri pentru a ajunge la staţiunea a IX-a.

Anul trecut, în Săptămâna Mare de dinaintea Paştelui, am avut parte de o experienţă deosebită, ale cărei emoţii parcă le retrăiesc şi acum: împreună cu un grup de circa 80 de muncitori români, am parcurs la Ierusalim Calea Crucii, de la prima staţiune şi până la Biserica Sfântului Mormânt, care reprezintă ultima staţiune. În totalitatea sa, acest drum al Crucii nu depăşeşte 1,5 km şi se poate parcurge cam într-o jumătate de oră, cam tot atât cât durează şi în bisericile noastre această devoţiune.

Primele două staţiuni, condamnarea lui Isus la moarte şi punerea Crucii pe umerii săi le-am meditat într-o biserică numită sugestiv Biserica Condamnării, aflată în imediata apropiere a Bisericii Încununării lui Isus cu spini. Locul unde se află aceste biserici constituia odinioară Fortăreaţa Antonia, Palatul Guvernatorului Pilat. În apropiere de aceste biserici se mai găseşte astăzi Mănăstirea „Ecce Homo”, cu vestitul loc menţionat în Evanghelii, Lithostrotos (sau Gabatha în evreieşte): loc pavat cu dale de piatră. Este locul unde se aflau soldaţii, locul unde Isus a fost umilit de către ei şi biciuit până la sânge.

Am continuat apoi drumul parcurs de Isus, purtând şi noi în procesiune o cruce mare de aproape 2 metri înălţime, spre cea de-a treia staţiune, aflată la întâlnirea dintre drumul care vine de la Poarta Leilor (sau a Sfântului Ştefan) cu drumul care vine de la Poarta Damascului. La această staţiune se meditează prima cădere a lui Isus sub povara crucii. Atât staţiunea a treia cât şi cea de-a patra, aflată la doar câţiva metri de ea, unde medităm întâlnirea lui Isus cu Maica Sa îndurerată, se află astăzi în proprietatea Bisericii Armene. Ambele staţiuni (3 şi 4) sunt marcate de frumoase basoreliefuri reprezentând scenele respective.

În continuare, la circa 20 de metri, când Via Dolorosa îşi schimbă direcţia spre dreapta, întâlnim o capelă a fraţilor franciscani, capelă care aminteşte de Simon din Cirene, acel ţăran pe care soldaţii romani l-au obligat să-l ajute pe Isus să-şi ducă crucea, deoarece, datorită epuizării fizice, a pierderii de sânge, exista riscul ca cel condamnat să moară înainte de a fi răstignit, fapt care ar fi însemnat o neîmplinire a misiunii lor (Mc. 15,21). Isus deja căzuse o dată. Medităm la această staţiune faptul că, iniţial, Simon duce crucea lui Isus din obligaţie, fără iubire, dar treptat, ajunge să-l cunoască şi să-l iubească pe Isus. Ajunge chiar la convertire la creştinism, dacă ar fi să ţinem cont de faptul că Evanghelia îl numeşte pe Simon „tatăl lui Rufus şi al lui Alexandru”, cunoscuţi de creştinii cărora evanghelistul Marcu le destina Evaghelia sa.

De la staţiunea a cincea începe în mod evident panta muntelui. Pe străduţa strâmtă (ca mai toate străzile cetăţii vechi a Ierusalimului), undeva pe stânga se află nişte litere în limba arabă, scrise pe o uşă, dincolo de care se ajunge într-o capelă a Micilor Surori ale lui Isus. Este cea de-a şasea staţiune a Căii Sfintei Cruci, unde medităm gestul acela atât de natural, uman, făcut de cineva din popor, Veronica. Despre ea nu ştim nimic din Evanghelii, ci numai pe baza Tradiţiei care ne spune că, în ciuda interdicţiei impuse de soldaţi de a se apropia cineva de condamnaţi, Veronica iese din mulţime şi şterge faţa lui Isus plină de sânge, de praf şi transpiraţie cu marama ei, iar Isus, drept recunoştinţă îşi întipăreşte chipul pe această maramă.

Staţiunea a şaptea este marcată şi ea de o capelă franciscană care aminteşte de cea de-a doua cădere a lui Isus sub povara crucii. Cam în acest loc, spun istoricii, era acum 2000 de ani poarta cetăţii. Zidurile actuale ale cetăţii Ierusalimului, construite între 1520-1566 de sultanul Suleiman I, cuprind în interiorul lor o suprafaţă mult mai întinsă decât avea cetatea în timpul lui Isus. Neţinând cont de acest fapt, protestanţii susţin şi astăzi că mormântul lui Isus nu ar fi acolo unde îl ştie toată lumea creştină, ci undeva în afara cetăţii, lângă poarta Damascului. Asta întrucât se bazează doar pe cuvântul Evangheliei care spune că Isus a fost dus şi răstignit „în afara cetăţii”. Însă, cum spuneam mai devreme, configuraţia cetăţii s-a modificat în timp.

A opta staţiune o medităm lângă o cruce foarte veche, aflată pe zidul unei mănăstiri greceşti din apropiere de capela anterioară. Ne amintim aici de altruismul lui Isus care, în ciuda suferinţelor pe care le îndura, găseşte putere de a-i încuraja pe alţii. Ce exemplu! Noi nu ştim decât să ne plângem de propriile greutăţi, mereu cerşim compătimire…

Cum spuneam şi mai sus, ne întoarcem puţin, datorită configuraţiei arhitecturale actuale, spre a merge la cea de-a noua staţiune a Căii Sfintei Cruci, unde medităm cea de-a treia cădere a lui Isus sub povara Crucii. Este un simplu disc de cupru pe care e gravată cifra IX. Lângă ea se mai află o coloană foarte veche, inclusă astăzi în construcţia Patriarhatului Copt Ortodox (Copţii sunt creştinii din Egipt). Trecem prin cele două capele ale Bisericii Copte şi ajungem în curtea interioară de la Biserica Sfântului Mormânt. Este o Biserică măreaţă, mai bine-zis un complex de biserici, deoarece în interiorul ei găsim mai multe biserici. Lucrările de ridicare a acestei Bazilici s-au desfăşurat între anii 313 (când Constantin cel Mare, fiul Sfintei Elena, a dat vestitul „Edict din Milano” prin care creştinilor le era recunoscută libertatea de credinţă) şi 328, când, la 14 septembrie, a avut loc consacrarea Bisericii. De atunci, în fiecare an, la 14 septembrie, toţi creştinii sărbătoresc Înălţarea Sfintei Cruci. Administratori ai acestei Biserici sunt astăzi Biserica Ortodoxă, Biserica Catolică şi Biserica Armeană. În interiorul acestui măreţ complex medităm ultimele cinci staţiuni ale Căii Sfintei Cruci.

Înainte de urcarea pe Golgota, care se face pe scările aflate în dreapta intrării în Bazilică, medităm „la poalele muntelui” staţiunea a X-a, Isus este dezbrăcat de hainele sale. Am încercat iniţial meditarea acestei staţiuni afară, înainte de a intra în Biserică, lângă scările care duc la „Capela săracilor”, dar un poliţist ne-a interzis acest lucru. Nu am înţeles de ce, însă ne-am conformat.

Urcând şi noi pe Golgota sau muntele Căpăţânii, în partea dreaptă ne oprim în faţa altarului catolic, unde medităm cea de-a XI-a staţiune, răstignirea lui Isus pe Cruce. Avem în faţa noastră un măreţ mozaic care reprezintă răstignirea lui Isus, alături de el fiind, în picioare, Mama sa, Sf. Fecioară Maria. Este reprezentată în picioare, pentru a arăta că ea nu şi-a pierdut nici o clipă credinţa.

În stânga acestei capele catolice se află altarul ortodox unde medităm cea de-a XII-a Staţiune a Căii Sfintei Cruci: Isus moare pe Cruce. Este locul unde a fost înălţată Crucea Mântuitorului, şi printr-un disc argintat aflat sub acest altar am putut atinge şi noi stânca muntelui Golgota, locul unde a fost înfiptă Crucea lui Isus. În acest loc Isus s-a rugat pentru iertarea păcatelor celor care îl ucideau şi ne-a încredinţat ocrotirii materne a Sfintei Fecioare Maria. Aici şi-a dat sângele spre iertarea păcatelor tuturor celor care, prin căinţă, vor profita de acest sânge curăţitor. În Evanghelie citim că la moartea lui Isus pietrele s-au despicat. Aceste stânci despicate le-am putut vedea şi noi în stânga şi în dreapta altarului de pe Golgota. Muntele acesta pe care a fost răstignit Isus se mai numeşte muntele Căpăţânii, deoarece, conform tradiţiei evreieşti, la poalele acestui munte, după potop, fiii lui Noe au înmormântat osemintele primului om, Adam. Aşadar, putem crede că la moartea lui Isus, când stâncile s-au despicat, sângele lui Isus care s-a prelins prin aceste crăpături ale muntelui au ajuns pe craniul primului om, Adam, spălând în acest fel vina păcatului strămoşesc. Există astăzi sub altarul răstignirii Capela lui Adam, capelă care ne vorbeşte tocmai despre acest adevăr teologic: Noul Adam, cum îl numeşte Sf. Paul pe Cristos, prin jertfa sa a spălat vina vechiului Adam.

Coborând de pe munte ne oprim să medităm cea de-a XIII-a staţiune lângă „Lespedea ungerii” care se află la intrarea în Bazilică. Este în fapt o placă de marmură roşie pe care, ne spune tradiţia, a fost uns în grabă trupul lui Isus cu balsamuri parfumate, după obiceiul evreiesc. Pe peretele din faţa acestei pietre se află un imens şi minunat mozaic reprezentând coborârea trupului mort al lui Isus de pe Cruce, ungerea lui pe această lespede şi înmormântarea lui.

Ne îndreptăm şi noi apoi, în sânga, pentru a ajunge la Sfântul Mormânt al lui Isus. Este o construcţie impunătoare, formată din două încăperi. Prima este Capela Îngerului, antecamera Sfântului Mormânt unde este păstrată pe un piedestal o bucată din piatra care a fost aşezată la intrarea în mormânt, piatră care a fost îndepărtată la înviere de către un înger. A doua încăpere, de dimensiuni reduse, este camera mortuară, unde se află lespedea pe care a fost aşezat trupul lui Isus, în mormântul oferit de Iosif din Arimateea, un farizeu, dar, în ascuns, ucenic al lui Isus.

Poate am avut ocazia vreodată în viaţă să intrăm în vreun cavou. Ne amintim că parcă aveam o oarecare frică. În general, omul se teme de a intra într-un mormânt, în vreun cavou. Şi totuşi aceste sentimente de teamă dispar când este vorba de Sfântul Mormânt. În acest loc radiază speranţa, bucuria, deoarece mai mult decât faptul că e Sfântul Mormânt, acest loc este Locul Învierii, locul de unde Isus a dus firea noastră omenească la o stare glorificată. Aşadar, Învierea lui Isus este speranţa şi garanţia învierii noastre. Chiar dacă suntem în timpul Postului, ştim că la capătul suferinţelor se află Învierea, Mântuirea. Această speranţă ne-am manifestat-o şi noi în Capela Sfintei Elena, aflată de asemenea în Complexul de la Sfântul Mormânt. Am coborât mai multe trepte şi am ajuns în partea inferioară, sub muntele Calvar, acolo unde în trecut era o groapă de gunoi şi unde a fost aruncată Crucea lui Isus după ce trupul lui a fost dat jos de pe ea. După aproape trei secole, în urma unei viziuni, Sf. Elena porneşte săpăturile în acest loc şi găseşte aici crucea Mântuitorului care este dusă cu mare fală la Constantinopol. Tocmai în această Capelă a Sfintei Elena (sau Capela Sfintei Cruci) ne-am adunat şi noi pentru a cânta din toată inima Cristos a înviat din morţi.

Ar mai fi foarte multe de spus despre trăirea Triduum-ului pascal la Ierusalim, dar cred că m-aş lungi prea mult. Vă spun doar atât: a fost o experienţă de neuitat Sfânta Liturghie celebrată alături de toţi preoţii din Ţara Sfântă, prezidată de Patriarhul Latin al Ierusalimului Michel Sabbah în dimineaţa Joii Sfinte în faţa Sfântului Mormânt; meditarea suferinţelor lui Isus în grădina Ghetsemani în chiar seara şi noaptea aceleiaşi Joi Sfinte; rugăciunea şi cântecele cântate la Biserica Sancti Petri in Gallicantu, unde se află închisoarea în care a fost ţinut Isus după arestare şi până la judecarea de către Sinedriu în casa lui Caiafa; din nou meditarea Căii Crucii în Vinerea Sfântă împreună cu toţi creştinii din Ţara Sfântă; şi apoi, celebrarea Învierii Domnului la Ierusalim în ziua de Paşti. Experienţe imposibil de descris în cuvinte omeneşti.

Îi invit şi îi încurajez pe toţi cei care au şansa să vină în Ţara Sfântă să nu se teamă de atentate, de situaţia uneori mai conflictuală de aici, să nu se teamă de modul în care prezintă mass-media situaţia de aici şi să vină să trăiască Săptămâna Sfântă, începând cu Duminica Floriilor chiar, la Ierusalim. Când Domnul e cu noi, cine e împotriva noastră?

Tuturor cititorilor acestor rânduri vă doresc un timp al Postului Mare cât mai binecuvântat de Domnul, cu cât mai multe roade spirituale, şi vă invit să ne întâlnim mai întâi în Ierusalimul pământesc iar apoi în Ierusalimul ceresc. Amin!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *