Armoriile Papilor Ioan al XXIII-lea şi Ioan Paul al II-lea

Teme: Personalităţi.
Etichete: , .
Publicat la 23 aprilie 2014.
Print Friendly

Autor: Ecaterina Hanganu

Doi Papi

Doi Papi

„O imagine face cât o mie de cuvinte”, iar înţelesurile unei imagini-simbol sunt multiple, fiindcă „suntem simboluri care sălăşluim în simboluri” [1]. De aceea, un stat, o instituţie, o persoană sunt caracterizate, poate, cel mai bine, prin stema sau blazonul lor.

Stema Sfântului Scaun

Stema Sfântului Scaun şi a Cetăţii Vaticanului, constând din cele două chei încrucişate unite printr-un şnur pe scut roşu şi tiara, este atestată din secolul XIV. Stema Cetăţii Vaticanului, ca stat suveran, a fost stabilită prin Tratatul din Lateran, din 1929, ale cărui articole au fost înglobate în 1947 în Constituţia Italiei.

Heraldica ecleziastică s-a dezvoltat odată cu heraldica generală, începând din secolul XII. Primele sigilii aveau forma „vesica piscis” [2] (sau de „mandorlă” [3]). În forma actuală, cu cele cinci elemente de astăzi (scut-chei-şnur-tiară-lambrechine) apare abia după două-trei secole. Felul în care sunt aşezate cheile pe scutul roşu a variat în timp: iniţial, cheia de aur a fost aşezată „în bandă” (adică orientată oblic, de la dreapta la stânga) [4], iar cheia de argint, din stânga la dreapta. În 1952-1953, Societatea Engleză de Heraldică a descris stema Sfântului Scaun ca „o cheie de aur în bandă deasupra unei chei de argint în bandă stânga, cu ambele secţiuni în sus, mânerele fiind unite printr-un şnur de aur, cu tiara deasupra scutului, alcătuită din coiful de argint şi cele trei coroane aur” [5].

Cimierul [6] este reprezentat de un mic glob terestru surmontat de o cruce. Stema Cetăţii Vaticanului se deosebeşte de aceea a Sfântului Scaun prin inversarea cheilor: cheia de argint este deasupra şi în bandă, iar cheia de aur este dedesubt şi în bandă stânga. Şnurul care le leagă are în ambele cazuri nod în formă de cruce, dar la stema Cetăţii Vatican şnurul este roşu, în timp ce pentru Sfântul Scaun, şnurul este „de aur”. În stemele Papilor, cheile sunt aşezate ca în stema Sfântului Scaun, fiindcă, dacă ar fi aşezate invers, s-ar referi la autoritatea Papei ca şef al Cetăţii Vaticanului.

În perioada sede vacante, scutul lipseşte. Cheile sunt aşezate ca în stema Sfântului Scaun, dar în loc de tiară este un umbraculum din şapte benzi roşu-auriu (numărul harurilor Duhului Sfânt), surmontat de un mic glob terestru cu o cruce în vârf; forma nodului care leagă cele două chei este diferită: şnurul, care este roşu, ca al stemei Cetăţii Vaticanului, realizează însă o figură cu şase braţe. „Floarea” cheilor este de asemenea diferită: se referă tot la Preasfânta Treime, dar şi la sceptrul puterii terestre condusă de Preasfânta Treime.

Cea mai veche menţiune a cheilor încrucişate sub tiara papală se situează în timpul Papei Martin al V-lea (1417-1431). Tiara a fost adăugată stemei Sfântului Scaun fie la sfârşitul secolului XIV, fie în secolul XV, în timpul acestui Papă. Prima menţiune a existenţei unei coroane pe coiful heraldic datează din 1130, ca simbol al suveranităţii asupra statelor papale. Papa Bonifaciu al VIII-lea, în timpul conflictului cu regele Filip cel Frumos al Franţei, adaugă o a doua coroană, ca simbol al autorităţii spirituale asupra oricărei puteri civile, iar în 1342, Papa Benedict al XII-lea adaugă a treia coroană, ca simbol al superiorităţii autorităţii papale religioase faţă de orice monarh non-religios [7].

Semnificaţia celor trei coroane din tiară sau din mitra papală actuală este de a-l desemna pe Suveranul Pontif ca: păstor universal (coroana superioară), deţinător al jurisdicţiei ecleziastice (coroana din mijloc) şi al puterii temporale (coroana de la bază). Alte interpretări sunt: „tată al principilor şi regilor; conducător al lumii; vicar al lui Cristos”; sau tripla coroană exprimă tripla calitate a lui Cristos: preot, profet şi rege; sau, referindu-se, de asemenea, la Cristos: „învăţător, legiuitor şi judecător” sau „comandă, jurisdicţie, magisteriu”.

O altă interpretare tradiţională se referă la Biserica luptătoare de pe pământ, suferitoare după moarte şi înainte de ceruri şi triumfătoare în cer. O altă interpretare este: „lumea celestă, umană şi terestră”, între care legătura este reprezentată de Suveranul Pontif. În momentul încoronării solemne a Papei se spuneau următoarele: Accipe tiaram tribus coronis ornatam, et scias te esse patrem principum et regum, rectorem orbis in terra vicarium Salvatoris nostri Jesu Christi, cui est honor et Gloria in saecula saeculorum („Primeşte tiara împodobită cu trei coroane şi să ştii că tu eşti tatăl principilor şi regilor, conducătorul lumii pe pământ, vicarul Mântuitorului nostru Isus Cristos, căruia să îi fie mărire şi slavă în vecii vecilor”).

Deşi începând cu Papa Paul al VI-lea s-a renunţat la folosirea efectivă a tiarei papale, aceasta a rămas ca simbol heraldic până în stema Papei Benedict al XVI-lea, care a înlocuit-o cu o mitră de argint, întretăiată de trei benzi orizontale de aur unite la mijloc. Fiindcă este vorba de o mitră şi nu de o tiară, nu mai este reprezentat deasupra acesteia globul terestru cu crucea. Este importantă, de asemenea, semnificaţia culorilor heraldice. Culorile pe care le regăsim în stema Sfântului Scaun sunt: aur (galben) – exprimă înţelepciune, generozitate, constanţă şi credinţă; argint (alb) – semnifică adevăr, încredere, pace, puritate; roşu înseamnă mărinimie, putere militară, martiriu. Verde (aflat pe unele dintre fleuroanele tiarei şi pe banda coroanelor) reprezintă abundenţa, bucuria, speranţa şi loialitatea [8].

Stema Papei Ioan al XXIII-lea

Armoriile Papei Ioan al XXIII-lea prezintă elementele caracteristice stemei papale, la care se adaugă simbolurile Veneţiei – Cardinalul Angelo Giuseppe Roncalli fiind Patriarhul Veneţiei, înainte de alegerea sa ca Suveran Pontif.

Elementul central heraldic este scutul. În armoriile Papei Ioan XXIII, scutul este compus quadripartit: cele 3/4 inferioare reprezintă stindardul roşu-alb-roşu al Veneţiei (sau, cf. heraldicii: roşu-argint-roşu). „Mobilele” (= figurile heraldice) pe acest câmp al scutului sunt: o figură artificială (turnul) şi două figuri naturale, reprezentând fleur-de-lis, emblema utilizată de dogii Veneţiei [9], cu multiple semnificaţii: vârf de lance (aşa cum apare într-un mozaic din sec. IX în biserica San Giovanni din Roma, când Sf. Petru îi înmânează drapelul imperial lui Carol cel Mare), simbol al purităţii (asociat Fecioarei Maria) sau/şi simbolizând credinţa, înţelepciunea şi cavalerismul (regele Ludovic cel Sfânt, sec. XIII) sau Sfânta Treime. Turnul alb pe câmp roşu are, la rândul său, două posibile explicaţii: prima şi cea mai probabilă, este turnul de pază: „Dumnezeul lui Iacob este un turn de scăpare pentru noi” cf.Ps. 45(46),§8, imagine care se regăseşte în Mc 12:1 „Şi a început să le vorbească în parabole: Un om a plantat o vie, a înconjurat-o cu un gard, a săpat un teasc şi a construit un turn”. Descrierea din Evanghelia Sf. Marcu o aminteşte pe cea din Is 5,1-5. După ce plantează butaşii, stăpânul viei înconjoară terenul cu un gard din pietrele adunate de pe terenul desţelenit (unde lipsea piatra, se folosea o îngrăditură de mărăcini), pentru a proteja via de animale şi hoţi, amenajează teascul (un bazin scobit în piatră, în care strugurii erau zdrobiţi cu picioarele) şi turnul de pază (din piatră, partea de jos servind drept adăpost în timpul culesului, peste care se afla un foişor de observaţie pentru paznic) [10] – şi care corespunde imaginii de pe scut. A doua explicaţie este o referire la Fecioara Maria, faţă de care Papa Ioan al XXIII-lea avea o deosebită devoţiune şi care este numită în Litania Lauretana „Turnul lui David,/ Turn de fildeş” şi pe care o prevesteşte profetul Mihea: „Iar la tine, turnul de pază al turmei, colina fiicei Sionului, la tine se va întoarce stăpânirea de odinioară, împărăţia fiicei Ierusalimului!” (Mih 4,8).

Dar turnul apare şi ca prefigurarea stilizată a turnului Sf. Ioan, care era în spatele Porţii Pertusa şi reprezenta în Evul Mediu limita vestică a zidurilor care înconjurau Vaticanul. Turnul avea sa fie renovat de Papa Ioan XXIII, servind acum ca hotel pentru oaspeţii distinşi ai Vaticanului. Câmpul superior al scutului, separat de cele 3/4 inferioare prin linia orizontală numită „cap” sau „şef”, cuprinde figura Leului înaripat, purtând aureolă şi cu laba dreaptă aşezată pe o carte deschisă pe care scrie: „Pax tibi, Marce, Evangelista meus” şi se referă la legenda conform căreia Sfântului Evanghelist Marcu, ajungând din Egipt pe teritoriul lagunei unde avea să se înalţe Veneţia, i-a apărut un înger care l-a salutat cu aceste cuvinte şi i-a spus că acolo îşi va găsi odihna veşnică [11]. Leul este simbolul Sfântului Evanghelist Marcu, referitor la puterea cuvântului său [12]. Trupul Sf. Evanghelist Marcu a fost adus de la Alexandria, la Veneţia şi îngropat în Bazilica San Marco. Leul înaripat a devenit astfel simbolul Veneţiei [13].

Ornamentele exterioare ale stemei sunt: coroana, cimierul, lambrechinele.

Coroana este tiara papală (tripla coroană), aflată pe armoriile Papilor până la Papa Ioan Paul II, inclusiv, după care a fost înlocuită cu o mitră simplă dar care poartă stilizate simbolul celor trei coroane unite în centru. Fleuroanele coroanei la Papa Ioan al XXIII-lea sunt fleur-de-lis. Tiara, în formă de coif, poarta în vârf cimierul, reprezentat de crucea deasupra unui mic glob pământesc, cu referire la regalitatea lui Isus Cristos. Lambrechinele sunt cele doua „caudae” sau „infulae” de culoare roşie şi care pornesc de sub coroană [14].

Un alt ornament exterior sunt cele două chei. Acestea, una de aur, cealaltă de argint, unite printr-un şnur roşu, sunt cheile împărăţiei cereşti şi referindu-se la Sfântul Petru (cf. Mt 16,19; cf. Is 22,22) reprezintă simbolul esenţial al papalităţii. Cuvântul lui Isus: „Adevăr vă spun: tot ce veţi lega pe pământ va fi legat şi în cer şi tot ce veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în cer”, exprimă stabilirea jurisdicţiei asupra cerului şi pământului. Cheia de argint simbolizează puterea de a lega şi de a dezlega pe pământ, iar cheia de aur, puterea de a lega şi dezlega în cer. Semnificativ, „lama” cheilor are forma unei cruci virtuale, sprijinindu-se pe câte patru poligoane patrulatere neregulate, reprezentând, similar, lumea cerului şi pământului, în timp ce „floarea” cheilor sugerează Sfânta Treime unind cerul şi pământul. Cheile sunt încrucişate şi legate între ele prin şnurul roşu, arătând unirea celor două aspecte ale puterii. În acelaşi timp, faptul că sunt reprezentate cu „floare” şi mâner înseamnă că puterea respectivă se află în mâinile Papei.

O particularitate a armoriilor Papei Ioan al XXIII-lea este reprezentată de forma scutului: în heraldică, scutul poate fi rotund, oval, pătrat, dreptunghiular, rombic, triunghiular, eventual cu o ancoşă laterală sau cu câte o ancoşă de fiecare parte (scut «à bouche»), reprezentând locul pe unde se scotea şi se sprijinea suliţa. Scutul Papei Ioan al XXIII-lea este un poligon cu nouă laturi (eneagon), corespunzând celor nouă Fericiri enunţate de Isus în Predica de pe munte (Mt 5,3-11); figura scutului mai poate fi interpretată însă şi altfel: cele şase laturi inferioare plus „trăsătura” orizontală superioară reprezintă un heptagon (poligon cu şapte laturi, corespunzând celor 7 haruri ale Duhului Sfânt), iar partiţia superioară, care conţine Leul Sfântului Marcu are trei laturi, corespunzând Sfintei Treimi, de la care pornesc, evident, cele şapte laturi – „haruri” ale Duhului Sfânt [15].

Papa Ioan al XXIII-lea a păstrat acelaşi motto pe care l-a ales la numirea sa ca Episcop de Areopolis [16]: Obedientia et pax („Ascultare şi Pace”).

Reflectând asupra motoului Papei Ioan al XXIII-lea: Obedientia et pax, Papa Francisc afirma la 3 iunie 2013, cu ocazia celebrării a 50 de ani de la naşterea la cer a Papei Ioan XXIII, că el „era omul în stare să răspândească pace”, datorită păcii profunde în care se aflau mintea şi sufletul său, „ca rod al unei îndelungate şi asidue munci cu sine însuşi”, iar relativ la ascultare, Papa Francisc a subliniat că predecesorul său era înzestrat cu virtutea „de a efectua orice serviciu i-ar fi cerut pentru Biserică superiorii săi, fără să caute nimic pentru sine şi fără să uite nimic din ceea ce trebuia făcut pentru alţii” [17].

Armoriile Papei Ioan Paul al II-lea

Papa Ioan Paul al II-lea a păstrat armoriile din 1958, când a fost creat Episcop, dar, fireşte, a suprapus scutul său pe stema Sfântului Scaun.

Scutul are formă poligonală, asemănătoare scutului Sfântului Scaun şi apropiată de tipul „Renaissance”(dar marginea superioară este discret concavă, cu concavitatea în sus, iar vârful inferior al scutului este mai atenuat). Culoarea scutului este azur, care semnifică loialitate, castitate, adevăr, putere şi credinţă. Scutul este compus, împărţit în patru partiţiuni printr-o cruce latină, de aur, descentrată spre dreapta [18], iar în câmpul inferior stâng se află litera M. Este „crucea Mariană”, amintind de prezenţa Fecioarei Maria sub crucea Mântuitorului şi participarea ei la misterul mântuirii. Crucea şi iniţiala Sfintei Fecioare pe armoriile episcopale erau de culoare neagră (care în heraldică semnifică înţelepciunea, mâhnirea, constanţa şi prudenţa), dar Mons. Bruno Bernard Heim, specialistul Vaticanului în heraldică, i-a sugerat să aplice culoarea galben („aur”), fiindcă negru pe albastru ar fi însemnat violarea „canonului culorilor” (negru/azur = „culoare pe culoare”). Cheile (aur pe argint) sunt unite printr-un şnur roşu; „lama” cheilor are ca de obicei forma crucii, dar poligoanele virtuale asociate crucii de o parte şi de cealaltă sunt regulate, iar „floarea” cheilor este rombică (rombul este o altă referire la crucea lui Isus şi în acelaşi timp, în heraldică, este un element feminin, aici referindu-se la Sfânta Fecioară) [19]. Tiara este similară stemei Sfântului Scaun (coif de argint, coroane de aur), dar fleuroanele sunt triunghiulare, cu vârful în sus, fiecare din fleuroanele mari conţinând o „piatră preţioasă” roşie, ca simbol al puterii, sacrificiului, martiriului, mărinimiei. Numărul fleuroanelor mari în figură frontală este de trei, al fleuroanelor mici – patru, interpretarea numerică referindu-se deopotrivă la Sfânta Treime şi la harurile Duhului Sfânt – iar orientarea triunghiurilor în sus (de la pământ, exprimat prin cifra patru – la cer) reflectă textul biblic cunoscut: „…tot aşa şi Cuvântul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face voia Mea şi va împlini planurile Mele” (Isaia 55,10-11). Lambrechinele [20], de culoare roşie, cu o cruce de aur pe fiecare extremitate, se termină cu şapte franjuri, fiindcă harurile Duhului Sfânt coboară prin cimierul [21] – cruce, prin tiară şi se răspândesc asupra purtătorului şi de aici, mai departe asupra pământului. Lambrechinele („caudae”, „infulae”), descriu câte un arc de cerc cu concavitatea în sus, astfel încât, împreună cu marginea superioară concavă a scutului, figurează trei „cupe” deschise larg spre transcendent, într-un schimb continuu pământ-cer al darurilor primite, care îşi întorc rodul lor, la cer.

Armoriile Papei Ioan Paul al II-lea „se constituie ca un omagiu adus misterului esenţial al creştinismului, Mântuirea neamului omenesc” [22]. Referindu-se la aceasta, Karol Wojtyła afirma următoarele: „armoriile mele episcopale sunt ilustrarea simbolică a textului evanghelic (In 19:25-27) [23], iar motto-ul TotusTuus („Cu totul al Tău”) este inspirat din învăţăturile Sf. Louis Marie Grignion de Montfort şi exprimă dăruirea totală către Isus prin Fecioara Maria”. Rugăciunea completă este: „Totus tuus ego sum, et omnia mea tua sunt. Accipio te in mea omnia. Praebe mihi cor tuum, Maria.” („Sunt cu totul al Tău şi toate ale mele sunt ale Tale. Te primesc în toate ale mele. O, Maria, dăruieşte-mi inima Ta!”) „Învăţăturile acestui sfânt”, continuă Papa Ioan Paul al II-lea, „au avut o influenţă profundă asupra devoţiunii mariane a multor credincioşi şi la fel, asupra vieţii mele. Este o învăţătură vie, de o remarcabilă profunzime ascetică şi mistică (…) şi care s-a dezvoltat ulterior datorită în special abordării decisive din cadrul Conciliului Vatican II”.

Acest motto, Totus Tuus, nu este numai o expresie a pietăţii sau pur si simplu a devoţiunii. Este mult mai mult. „În timpul celui de al doilea război mondial, pe când lucram ca muncitor, am fost atras de devoţiunea mariană”, afirma Papa Ioan Paul al II-lea. „La început, mi s-a părut că trebuie să mă distanţez puţin de devoţiunea mariană din copilărie, ca să mă concentrez mai mult asupra lui Cristos. Datorită însă Sfântului Louis de Monfort, am înţeles că adevărata devoţiune faţă de Maica Domnului este în realitate cristocentrică şi este foarte profund înrădăcinată în misterul Sfintei Treimi, în misterul Întrupării şi al Mântuirii.” [24]

* * *

Comparaţia între armoriile celor doi Papi – Ioan al XXIII-lea şi Ioan Paul al II-lea – relevă, dincolo de elementele comune obligatorii de heraldică, prin asemănări şi deosebiri, continuitatea mesajului de fiinţă şi credinţă.

Ambii Papi au păstrat motoul lor din perioada episcopatului. Ambii Papi fac referire la devoţiunea deosebită pe care au avut-o pentru Sfânta Fecioară. Iar ajutorul Duhului Sfânt, prefigurat în heptagonul din cele două treimi inferioare ale scutului armoriilor Papei Ioan al XXIII-lea şi de cei şapte franjuri ale lambrechinelor armoriilor Papei Ioan Paul al II-lea, a fost solicitat de ambii Suverani Pontifi. Astfel, Papa Ioan al XXIII-lea, la deschiderea lucrărilor Conciului Vatican II, rostea următoarea rugăciune: „O, Duhule Sfânt, reînnoieşte minunile Tale în vremea noastră, ca pentru noi Rusalii, şi fă ca Sfânta Biserică, stăruind într-un singur suflet, în continuă rugăciune, împreună cu Maria, Maica lui Isus şi sub călăuzirea Sfântului Petru, să sporească domnia Divinului nostru Mântuitor, domnia iubirii şi a păcii. Amin.” Iar Papa Ioan Paul al II-lea, cu ocazia primului pelerinaj în Polonia [25] după alegerea sa în Scaunul Pontifical, a spus invocând Duhul Sfânt la liturghia de Rusalii: „Să coboare Duhul Sfânt şi să schimbe faţa pământului! Faţa acestui pământ!” – invocaţie rostită, conform tradiţiei, de trei ori.

Ambele rugăciuni aveau să fie ascultate.

Note:
[1] Cf. Ralph Waldo Emerson, poet şi eseist american (1803-1882).
[2] figură geometrică obţinută prin intersectarea a două cercuri cu raza egală, astfel încât centrul fiecăruia se află pe perimetrul celuilalt. Imginea rezultată este un ovoid. Semnificaţiile sunt numeroase, dar „vesica piscis” în creştinism trimite la „ichtys”=acronym pentru „Ίησοῦς Χριστός, Θεοῦ Υἱός, Σωτήρ”.
[3] „Mandorla”este numită aureola ovoidală în care apare Isus.
[4] Elementele scutului „se citesc” ca atunci când ai purta scutul („din spatele lui”), sau ca o radiografie, deci partea din dreapta privitorului este partea stângă a scutului.
[5] The Heraldry Society, Coat of Arms 1952-53, vol. 2, p. 254
[6] „Cimier” (sau „creştet”) se numeşte partea cea mai de sus a stemei, reprezentată de un element exterior scutului şi care este aşezat deasupra coifului sau coroanei. Îşi are originea în panaş, adică pămătuful de pene sau din păr de cal care orna coiful sau casca în antichitate.
[7] Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Coats_of_arms_of_the_Holy_See_and_Vatican_City
[8] Cf. http://www.thetreemaker.com/design-coat-of-arms-symbol/meaning-of-colors.html
[9] Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Fleur-de-lis
[10] Cf. http://biblia.cateheza.ro/cat/marcu/12/#nota70
[11] Textul complet este: „Pax tibi, Marce, evangelista meaus.His requiescet corpus tuum.”(„Pace ţie, Marcu, evanghelistul meu. Aici se va odihni trupul tău”.
[12] Cf. figurilor din jurul tronului lui Dumnezeu: Ap 4: 7 şi care fuseseră descrise de profetul Ezechiel. Ele nu sunt nici îngeri, nici alte personaje determinabile, ci reprezintă dinamismul (aripi, ochi) care porneşte de la Dumnezeu, îndreptându-se spre cele patru puncte cardinale către istoria umană, de unde revin spre Dumnezeu.
[13] În timp de război era înfăţişat cu o sabie între labe, iar cartea era închisă. Imaginea leului se găseşte pretutindeni la Veneţia, dar în timpul invaziei napoleoniene, acesta a ordonat distrugerea tuturor reprezentărilor emblematicului Leu. Ordinul a fost îndeplinit „pe sărite” de meşterul Italian însărcinat cu executarea lui, astfel încât au fost distruse numai 1.000 de embleme. Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Lion_of_Saint_Mark
[14] Originea lor se află, probabil, în gluga purtată de cavaleri sau în fâşiile de pânză care atârnau de o parte şi de alta a coifului şi care, fluturând în vânt, aduceau răcoare purtătorului.
[15] Corespunzând în mecanica cuantică celor şapte forme energetice care construiesc universul nostru cu 3+1 dimensiuni.
[16] Cf. http://www.marypages.com/JohnXXIII.htm
[17] Cf. www.catholicculture.org/news/headlines/index.cfm?storyid=18049
[18] Reamintim faptul că un scut se „citeşte” ca şi cum l-ai purta, adică partea dreaptă a scutului vine în stânga privitorului (ca la o radiografie) sau ca şi cum l-ai privi „din spate”.
[19] Scutul de pe blazoanele doamnelor sau domnişoarelor avea forma ovală sau rombică.
[20] Lambrechinele sunt fâşii de stofă fixate sus, în spatele coifului, atârnând de o parte şi de alta. Cf. http://ebooks.unibuc.ro/istorie/arhivistica/13capVIII.htm
[21] „Cimierul”(„creştetul”) este partea cea mai de sus a armoriilor, deasupra coifului. Cf. http://ebooks.unibuc.ro/istorie/arhivistica/13capVIII.htm
[22] Cf. http://www.vatican.va/holy_father/john_paul_ii/biography/documents/hf_jp-ii_bio_19781016_stemma_en.html
[23] „Lângă crucea lui Isus stăteau mama lui Isus şi sora mamei lui, Maria a lui Cleopa, şi Maria Magdalena. Aşadar, văzând Isus că stătea acolo mama lui şi discipolul pe care îl iubea, i-a spus mamei: ‘Femeie, iată-l pe fiul tău!’ Apoi i-a spus discipolului: ‘Iat-o pe mama ta!’ Şi din ceasul acela, discipolul a luat-o acasă la el” (In 19:25-27).
[24] Ioan Paul al II-lea Trecând Pragul Speranţei. Arnoldo Mondadori Editori, 1994. Cf. http://www.vatican.va/news_services/press/documentazione/documents/sp_ss_scv/insigne/totus-tuus_en.html
[25] Desfăşurat între 2 şi 10 iunie 1979.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *