7 motive pentru care parohia Dvs are nevoie de cateheză

Teme: Cateheză.
Etichete: , .
Publicat la 6 aprilie 2014.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Radu şi Oana Capan

Cateheza în parohie

Cateheza în parohie

Ca preot, cele de mai jos sperăm să vă motiveze să începeţi sau să dezvoltaţi (după situaţie) cateheza în parohia Dvs. Şi se cere o precizare de început: ce înţelegem prin cateheză în parohie? Din start este evident că nu orele de religie care se fac poate în şcoala/şcolile de pe teritoriul parohiei Dvs, dar nici predicile – poate uneori construite în cicluri tematice – în care abordaţi adevăruri de credinţă. Prin cateheză, să spunem în sensul ei clasic, de „dicţionar” (Catechesi Tradendae, nr. 18), înţelegem acea educare organică şi sistematică a credinciosului cu privire la doctrina creştină, care se face într-un timp dedicat special, prin metodele specifice, în afara Sfintei Liturghii.

Iată deci şapte motive pentru care parohia Dvs are nevoie de cateheză:

  1. Pentru că îl zideşte în credinţă pe cel care catehizează.
  2. Pentru că misiunea preotului este şi de învăţător.
  3. Pentru că de formare permanentă au toţi nevoie.
  4. Pentru că nu există parohie prea mică pentru cateheză.
  5. Pentru că întăreşte şi creşte comunitatea parohială.
  6. Pentru că face ca parohia să îşi depăşească graniţele.
  7. Pentru că… trebuie.

1. Pentru că îl zideşte în credinţă pe cel care catehizează.

Desigur, vă interesează în primul rând binele turmei pe care o păstoriţi. Dar binele turmei depinde şi de binele Dvs. Şi aici vine o veste minunată: a face cateheză vă ajută în primul rând pe Dvs! Aşa după cum pregătirea predicilor vă cere, pe lângă rugăciune, studierea unor comentarii biblice, a unor tratate de spiritualitate şi a altor cărţi, pregătirea catehezelor presupune, din nou pe lângă rugăciune, studierea unor catehisme, manuale de teologie, tratate, articole… A pregăti cateheza săptămână de săptămână (cel puţin cu unele grupuri acesta ar trebui să fie ritmul normal) înseamnă o permanentă conectare la adevărurile de bază ale credinţei cu provocarea suplimentară esenţială: de a găsi căile de a le explica pentru vârstele, interesele, gradele de pregătire diferite ale grupurilor de cateheză din parohie.

O vorbă înţeleaptă spune că „nimic nu te ajută să înţelegi mai bine credinţele tale decât să le explici unui copil plin de curiozitate” (Frank A. Clark). Când studiem pentru noi riscăm să ne limităm la ce ne interesează sau la ce ne place. Când vă pregătiţi pentru cateheză trebuie să fiţi gata de… orice! „De ce”-urile vor curge, de la cei mici, dar şi de la cei mari, în măsura în care cateheza este dialogală şi nu gen predică sau conferinţă. În plus, ideile pe care doriţi să le expuneţi trebuie însoţite de imagini, exemple, povestioare care să le ilustreze, trebuie să fie legate de viaţa de credinţă a catehizatului, pentru a avea şansă să prindă rădăcini şi să rodească în inima lui. Cateheza nu este o vărsare de informaţii dinspre vorbitor spre ascultător: este o expunere care trebuie să îl captiveze pe catehizat, să îl prindă în dialog, să îl facă să îşi pună întrebări şi, evident, să găsească răspunsurile. Pentru toate acestea Dvs va trebui să vă pregătiţi temeinic şi veţi fi astfel săptămânal cu mânecile suflecate pentru a vă „scufunda” în minunate tematici legate de credinţă!

Şi o ultimă observaţie: studiile arată că nici un vorbitor nu reuşeşte să transmită 100% din ideile pe care le exprimă. Aceasta înseamnă că din ceea ce spuneţi la catehizaţi va ajunge (apoi rămâne) un procent mai mic: poate 60%, poate mai mult, poate mai puţin. Pare trist, dar este o situaţie de fapt a comunicării umane. Partea plină a paharului este aceasta: Dvs veţi fi întotdeauna cel mai câştigat din fiecare subiect pe care îl pregătiţi. Pentru 30 de minute de prezentare Dvs veţi studia poate 3 ore. Veţi şti mai mult decât veţi spune. Desigur, catehizaţii sunt obiectivul Dvs şi pentru ei depuneţi acest efort, dar să admitem: Dvs veţi fi primul câştigat. A face cateheză cu/pentru ceilalţi înseamnă a creşte Dvs în credinţă în primul rând (apoi şi ei, desigur). Formarea Dvs permanentă va fi foarte serioasă cu un astfel de ritm.

2. Pentru că misiunea preotului este şi de învăţător.

Tripla slujire adusă de preot Poporului lui Dumnezeu este de a învăţa, a sfinţi, respectiv a conduce turma încredinţată spre păstorire. Aceasta înseamnă că sarcina catehizării credincioşilor este a Dvs: prin delegare de la Episcop, primul responsabil cu cateheza în Eparhia/Dieceza sa, Dvs sunteţi primul responsabil cu cateheza în parohia Dvs. Desigur, puteţi delega mai departe unor cateheţi efectuarea catehezei, adică predarea ei efectivă, dar nu responsabilitatea: trebuie să vă asiguraţi permanent de buna desfăşurare a catehezei… Ca învăţător al comunităţii trebuie să vă asiguraţi că credincioşii Dvs au ocaziile de a cunoaşte temeinic învăţătura Bisericii. Nu trebuie să faceţi din ei doctori în teologie, ci să combateţi ceea ce Papa Benedict al XVI-lea numea „analfabetismul credinţei”.

Cu alte cuvinte, trebuie să le oferiţi o educaţie de bază, ceea ce nu înseamnă sumară, superficială. Vreţi să facă o Spovadă bună? Trebuie să înţeleagă bine cele 10 Porunci! Vreţi să se împărtăşească des? Trebuie să cunoască bine acest Sacrament! Vreţi să trăiască Liturghia în mod profund? Trebuie să îi pătrundă sensul, simbolurile, structura, semnificaţia diverselor momente! Vreţi să îşi formeze copiii în credinţa catolică? Dacă o cunosc vag, aşa o vor transmite mai departe! Unii preoţi ar putea obiecta: am predicile în care mai strecor, pe lângă comentariul pe marginea lecturilor biblice, şi câteva noţiuni catehetice. Minunat! Predica este forma privilegiată de slujire a Cuvântului. Şi predica poate fi catehetică. Dar per ansamblu, câteva minute strecurate într-o duminică şi în alta nu pot să înlocuiască o cateheză propriu-zisă. Este, într-un fel, ca şi cum ai da unui însetat să bea cu pipeta. În plus, predica la Liturghie nu este interactivă: cateheza în schimb este – trebuie să fie; ea permite credincioşilor să pună întrebări, să dezbată, să îşi exprime nelămuririle, şi în mod clar este un cadru mult mai potrivit pentru a-ţi cunoaşte sistematic credinţa.

De aceea, dacă vă încadraţi cumva între preoţii a căror activitate constă 99% în celebrări de Sacramente, trebuie să creaţi neapărat un spaţiu mai mare în pastoraţia Dvs rolului de învăţător. Nu se poate reduce rolul Dvs de învăţător la rolul de comentator al lecturilor liturgice. Nu se poate reduce rolul Dvs de învăţător la predica de la Sfânta Liturghie. Nu se poate reduce rolul Dvs de învăţător doar pentru că, poate în urma unor tentative, aţi ajuns la concluzia că credincioşii nu sunt deschişi spre cateheză. Dacă aşa este situaţia înseamnă că, într-adevăr, nu e timpul de semănat ci… de arat. Lucraţi inimile credincioşilor câteva luni, poate ani, vorbind despre importanţa catehezei, incitându-i şi descoperindu-le noi comori ale credinţei, explicându-le că Biserica îi vrea adevăraţi apostoli, şi la un moment dat va veni şi timpul semănatului, al catehezei. Adevărul este că credincioşii au nevoie de cateheză, chiar dacă nu conştientizează.

3. Pentru că de formare permanentă au toţi nevoie.

Ca preot aţi fost format cu acest principiu: formarea Dvs nu încetează nici un moment. De aceea acordaţi în continuare un spaţiu amplu studiului personal şi periodic participaţi la cursuri de formare permanentă. Unii dintre laici au o experienţă similară în domeniile lor de activitate: un jurist, un informatician, un contabil nu pot să se bazeze pe ce au învăţat în facultate, ci trebuie mereu să se adapteze la ce este nou, la schimbări, să fie la zi cu cunoştinţele. De ce oare în spaţiul credinţei ar putea cineva considera că ceea ce un credincios a primit de la părinţi sau din pregătirea pentru Prima Împărtăşanie ar fi suficient pe o viaţă întreagă? Încă o dată: chiar dacă nu conştientizează, credincioşii au nevoie de cateheză. La fiecare vârstă, pentru simplul fapt că însăşi credinţa lor trebuie să facă faţă unor noi realităţi în funcţie de vârstă. Un singur exemplu: ceea ce a învăţat copilul de 8-9 ani, la pregătirea pentru Prima Împărtăşanie, despre Porunca a 6-a nu îi este de ajuns şi pentru când a ajuns la vârsta de 16, 25 sau 40 de ani.

Cu convingerea că viaţa de credinţă nu este un accesoriu pentru credincios, preotul trebuie să se asigure că în parohie există contextele în care acesta să îşi descopere, înţeleagă şi aprofundeze credinţa. Aceasta înseamnă cateheză pentru toate vârstele – ca ideal de atins în timp, dar care trebuie urmărit cu perseverenţă. Credinţa trebuie repropusă la fiecare vârstă, conform provocărilor specifice vârstei. Cumva s-a împământenit ideea că singurii care au nevoie de cateheză sunt copiii, pentru a putea primi Spovada şi Împărtăşania. În fapt, cateheza adulţilor este cateheza principală, după cum o spun documentele Bisericii. Cateheza din copilărie trebuie să fie doar un „antrenament”, o obişnuire pentru o catehizare continuă. Evident că vor fi puţini cei care vor veni la cateheză în toate etapele vieţii. Cei care vin pe parcurs, în orice moment al vieţii lor s-ar întâmpla, trebuie să găsească uşile parohiei deschise şi cateheză în program, astfel încât să se poată insera într-un grup în care să găsească răspunsuri la întrebările care îi frământă, în care să îşi poată întări credinţa. Cât de mult îl ajută pe credincios, la orice vârstă, să vadă că şi alţii au aceleaşi întrebări şi frământări ca şi el, împărtăşesc aceleaşi valori; să cunoască şi experienţele altora de credinţă…

Şi încă o dată: nevoia de cateheză, de formare permanentă, nu este conştientizată de regulă de credincioşi. Dar aceasta vine şi dintr-o educare în care lipseşte dimensiunea de apostolat. De la credincios se cere prea puţin: să se spovedească la câteva săptămâni, să se împărtăşească dacă se poate duminical şi să susţină parohia cu contribuţia anuală. Ştiţi povestioara cu puiul de vultur crescut între găini? Cumva situaţia se aplică credincioşilor, cel puţin în anumite parohii: sunt vulturi dar crescuţi ca nişte găini, care să ciugulească Sacramentele necesare unei funcţionări minime. Ei au nevoie să li se explice că au aripi, iar prin cateheza serios făcută se vor deprinde să le folosească, să zboare, ieşind din spaţiul bisericii, al parohiei, pentru a-l vesti pe Cristos acolo unde Dvs nu ajungeţi (revenim, la nr. 6). Folosind o altă imagine, cateheza le va permite să prindă rădăcini adânci (revenim, la nr. 5).

4. Pentru că nu există parohie prea mică pentru cateheză.

Într-un context în care nu toate parohiile au sute sau mii de credincioşi, o obiecţie comună este că parohia ar fi prea mică. Poate sunt 20, poate 50 de credincioşi. Ce schimbă aceasta? Poate că toţi sunt peste 60-70 de ani: aceasta nu face decât – permiteţi o glumă – mai urgentă cateheza. Evident, cateheza trebuie mereu adaptată condiţiilor parohiei, iar aici Dvs sunteţi expertul principal: vă ştiţi parohia cum nu o cunoaşte altcineva. Se poate foarte bine ca reţetele altor parohii să nu se aplice la Dvs. Aici apare spaţiul în care să acţioneze creativitatea Dvs, sub suflarea Spiritului Sfânt: în contextul parohiei mele care ar fi grupurile de constituit? care ar fi metodele de folosit? care ar fi conţinuturile importante de transmis? Răspunsurile le puteţi da doar Dvs, împreună cu – atenţie – aceia (fie şi acela) dintre credincioşi pe care îi simţiţi interesaţi să îşi aprofundeze credinţa. Pentru unele parohii cateheza va însemna 15 grupuri pe 4 niveluri de vârste. Pentru altele un grup de văduve sau unul de vârsta a treia, în care pe lângă rugăciuni se vor integra şi discuţii despre credinţă.

O altă obiecţie comună este aceea că parohia, mai ales dacă este mică, nu are resursele necesare. Desigur că a avea un calculator, un proiector, un xerox, o imprimantă, ba poate şi o tablă inteligentă, sunt minunate în cateheză, dar nu sunt obligatorii. Cateheza cu adulţii înseamnă cel mai adesea a prezenta o temă şi a o dezbate apoi cu ceilalţi: resursele necesare se rezumă de regulă la biblioteca Dvs de preot. Cateheza cu tinerii iarăşi merge mult pe dezbatere: ar prinde bine un calculator (care astăzi nu este imposibil de găsit) unde să se poată urmări un film sau o prezentare PowerPoint, dar nu este obligatoriu. În schimb cateheza cu copiii, da, necesită de regulă mai multe resurse: desene de colorat, creioane, plastilină… Din fericire nu sunt scumpe, iar copiii pot veni cu penarele lor şi Dvs doar să multiplicaţi la xerox nişte hârtii. Experienţa arată că acolo unde cateheza începe, este făcută cu pasiune şi cu pricepere, se vor găsi treptat şi resursele pentru dotări, pentru materiale. Important este se înceapă… şi să se continue cu perseverenţă, neaşteptând roade după doar câteva luni…

5. Pentru că întăreşte şi creşte comunitatea parohială.

Încă o veste minunată: cateheza poate ajuta la înflorirea parohiei Dvs. Care este centrul vieţii parohiale? Fără îndoială Sfânta Liturghie. Mulţi preoţi constată că unii credincioşi vin o perioadă, după care nu mai vin. Sau alţii continuă să vină, dar participarea lor duminicală intră într-un automatism fără să crească în credinţă. „Dar eu li-l dau pe însuşi Isus Cristos în Preasfânta Taină a Împărtăşaniei! Ce le-aş putea da mai mult?” Este o întrebare capcană. Răspunsul este totuşi acesta: rădăcini adânci. Dvs aţi merge la acelaşi film în fiecare duminică? Ok, la altul decât filmul super-favorit. Nu, desigur nu aţi merge. Fără o cateheză despre Liturghie, în care să fie explicate părţile acesteia, gesturile preotului, ornatele şi vasele ce le foloseşte, Liturghia poate ajunge a fi echivalată cu un spectacol repetitiv… în cele din urmă obositor.

Dar cateheza nu ajută doar la trăirea Liturghiei ci în general la trăirea vieţii de credinţă, descoperindu-i omului pe Dumnezeu dar şi propria persoană: cine este, la ce este chemat? Cateheza îl poate ancora (înrădăcina) pe om în credinţa lui şi implicit în parohie. Persoanele cărora li se oferă hrană consistentă în răspuns la foamea de Dumnezeu, iar cateheza este chemată să facă aşa ceva, vor rămâne active în parohie. Împotriva ispitei de a renunţa la participarea duminicală la celebrarea euharistică, respectiv împotriva plafonării celor care vin regulat, trebuie luptat oferind posibilitatea unei formări creştine temeinice. Iar cateheza nu ajută doar la consolidarea şi menţinerea turmei ci şi la extinderea ei. Nu de puţine ori copiii care au venit la cateheză i-au făcut pe părinţii lor să vină la biserică. Iar părinţii care vin la cateheză fiţi siguri că vor fi primii care să îşi aducă şi la cateheză şi la Liturghie copiii. Şi „reclama” merge dincolo de propria familie: parohia în care pastoraţia este vie şi în care cateheza întăreşte în credinţă va deveni magnet pentru prietenii şi cunoscuţii credincioşilor din parohie care dau mărturie cu curaj despre cele experimentate în această a doua casă a lor.

Euharistia este „culmea vieţii creştine” (LG 11), dar aşa după cum un munte nu poate avea/fi doar piscul (culmea), şi viaţa creştină are nevoie de toată acea „structură” ce duce spre pisc, spre culme. La bază se află acea primă vestire (kerygma) făcută credinciosului. Pe un versant cateheza din parohie continuă să construiască, să explice, să fortifice, având şi ceilalţi versanţi care se sprijină reciproc: rugăciunea în parohie, acţiunile caritabile din parohie, studiul biblic în parohie, diverse alte activităţi şi – evident – participarea la Sacramente. Când credinciosul îşi trăieşte credinţa sub diferitele ei faţete ajunge şi la acel moment în care Euharistia este în mod conştient şi real culmea vieţii sale creştine. Totul porneşte însă de la fundaţie, de la prima vestire, aprofundată apoi o viaţă.

6. Pentru că face ca parohia să îşi depăşească graniţele.

Cateheza făcută cu răbdare şi cu perseverenţă, fără descurajare în faţa numărului mic de persoane interesate, la început cel puţin, mai are un efect extraordinar: este pepinieră de evanghelizatori. Papa Francisc a subliniat în repetate rânduri că parohiile trebuie să evite să fie cluburi selecte, cu acces limitat, invitându-le în schimb să aibă uşile larg deschise. Pentru a-i primi pe alţii, normal, dar aceasta poate deveni o aşteptare statică. Nu. Din spaţiul comod al parohiei trebuie ieşit pentru a merge la periferii, la cei care sunt la periferie geografic, social, dar şi în termeni de credinţă. Şi cine va ieşi? Doar Dvs? De ce nu Dvs şi o mică „armată” de credincioşi înflăcăraţi de credinţă, dornici asemenea Dvs să aprindă lumea cu focul mărturiei lor?

Laicii au un mare avantaj la acest capitol: ajung în cele mai diverse „unghere” ale societăţii. Ajung în şcoli, în firme, în familii unde Dvs poate nu veţi ajunge niciodată să puneţi piciorul. Persoanele care îşi cunosc şi îşi trăiesc bine credinţa vor fi cele care vor „predica” acolo unde predica Dvs nu va ajunge poate niciodată. Dar pentru aceasta trebuie bine pregătite – evident prin catehizare. Desigur, şi prin rugăciune, prin primirea Sacramentelor, prin cunoaşterea Scripturii… Este important să nu privim cateheza cumva sec, ca predarea unor informaţii. Cel care aude informaţiile este informat, cel care le primeşte în inima sa este catehizat. Cel care participă la cateheză şi pune în practică cele învăţate şi dă mărturie despre ele devine evanghelizator.

Şi mai este un element important dacă vrem să avem evanghelizatori de succes: pregătirea lor apologetică. În contextul în care catolicismul este minoritar trebuie să apelăm şi la această formare. Dorinţa de pace, de ecumenism nu poate fi scuză să nu vă educaţi credincioşii astfel încât să ştie să explice atâtor neştiutori, sau uneori răuintenţionaţi, noţiuni precum infailibilitatea papală, fecioria Mariei, cultul sfinţilor şi al icoanelor, prezenţa reală a lui Cristos în Euharistie (şi lista continuă cu diversele aspecte ale credinţei catolice negate de ortodocşi, de protestanţi, de neoprotestanţi, de cei de alte religii ori de atei).

7. Pentru că… trebuie.

Acesta nu este tocmai un motiv, nu? Şi totuşi, nu putem omite acest fapt: cateheza nu este opţională. Biserica vorbeşte fără ezitare de dreptul credinciosului la cateheză. Să cităm pentru început Codul Canoanelor Bisericilor Răsăritene, canonul 404 (sau 229 în CIC) spunând: „Pe lângă formarea catehetică pe care trebuie să o aibă încă din copilărie, laicii au dreptul şi obligaţia de a dobândi o cunoaştere, adaptată la aptitudinile intelectuale şi condiţiile fiecăruia, a doctrinei revelate de Cristos, şi transmisă de magisteriul autentic al Bisericii, nu numai pentru a putea trăi conform aceleiaşi doctrine, ci chiar să o poată expune şi, dacă este nevoie, să o apere.” Canonul 289 (sau 528 în CIC) spune că „în exercitarea sarcinii de a învăţa, parohul are obligaţia să predice cuvântul lui Dumnezeu tuturor credincioşilor creştini […]; de asemenea, obligaţia de a-i conduce pe credincioşii creştini la cunoaşterea deplină a misterului mântuirii prin instruirea catehetică, potrivit vârstei fiecăruia”. Acelaşi canon subliniază că în această misiune preotul nu trebuie să fie singur: „va căuta nu numai ajutorul membrilor institutelor călugăreşti sau a societăţilor de viaţă comună după model călugăresc, ci şi cooperarea laicilor”.

Directoriul General pentru Cateheză, document din 1997 al Congregaţiei vaticane pentru Cler, spune la numărul 167: „Orice persoană botezată, întrucât este chemată de Dumnezeu la maturitatea credinţei, are nevoie şi, implicit, are dreptul la o cateheză adaptată. A i-o oferi în mod corespunzător este deci o sarcină de primă importanţă a Bisericii.” Şi aceste rânduri sunt de fapt ecoul exortaţiei Catechesi Tradendae a Papei Ioan Paul al II-lea, din 1979, care la numărul 14 spune: „Înainte de toate, cateheza a fost întotdeauna pentru Biserică o datorie sacră şi un drept imprescriptibil. Pe de o parte, este clar o datorie, născută din mandatul Domnului, care intră în sarcina celor care primesc chemarea la ministerul de păstori în noua alianţă. Pe de altă parte, se poate vorbi în egală măsură de drept: dintr-un punct de vedere teologic, fiecare botezat, prin însuşi faptul Botezului, are dreptul de a primi în Biserică o învăţătură şi o formare care să îi permită să ajungă la o viaţă creştină adevărată.”

Încheiem cu cuvintele Papei Francisc: „Cateheza este un pilastru pentru educarea credinţei şi este nevoie de cateheţi buni! Deşi uneori poate să fie dificil, se cere multă muncă, se cere angajare şi nu se văd rezultatele voite, a educa în credinţă este frumos! Este probabil cea mai bună moştenire pe care noi o putem da: credinţa! A educa în credinţă, pentru ca ea să crească. A-i ajuta pe copii, pe adolescenţi, pe tineri, pe adulţi să îl cunoască şi să îl iubească mai mult pe Domnul este una dintre aventurile educative cele mai frumoase. Construim astfel Biserica!” (Discurs adresat participanţilor la Congresul Internaţional despre Cateheză – 27 septembrie 2013).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *