15 erezii şi sfinţii care au luptat împotriva lor (III)

Teme: Personalităţi, Teologie.
Etichete: , .
Publicat la 21 aprilie 2014.
Print Friendly

Autor: Jason Liske
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: CatholicGentleman.net, 25 decembrie 2013

“Dacă lumea este împotriva adevărului, atunci eu sunt împotriva lumii.” (Sf. Atanasie)

Istoria Bisericii Catolice este plină de tot felul de erezii care au atacat adevărurile de credinţă. Din timpul gnosticilor şi al docetiştilor până la janseniştii şi quietiştii din secolele recente, se pare că Biserica nu a dus lipsă de gândire eretică. Dar în fiecare epocă, Dumnezeu a scos înaintea ereticilor bărbaţi curajoşi care să îi combată pe fiecare. Aceşti războinici sfinţi şi-au oferit viaţa în slujba lui Cristos şi a Bisericii Sale fiecare în felul lui, fie ca martiri, mărturisitori sau pur şi simplu ca slujitori ai celorlalţi în spiritul iubirii lui Cristos. Iată, în continuare, o listă care cuprinde cincisprezece din ereziile majore cu care s-a confruntat Biserica şi personalităţile ilustre care s-au opus acestora.

*
*    *

Sf. Alfons Maria de Liguori

Sf. Alfons Maria de Liguori

11. Jansenismul şi Sf. Alfons Maria de Liguori (1696-1787)

„Cel care nu dobândeşte iubirea lui Dumnezeu, cu greu va rămâne în harul Domnului, pentru că este foarte greu să renunţi la păcat numai din frica de pedeapsă”. Erorile calvinismului nu se regăsesc numai la protestanţi, ci chiar şi în interiorul Bisericii. Acest hibrid catolic-calvinist a fost creat de teologul Cornelius Jansen, care, asemenea lui Calvin, a studiat scrierile Sfântului Augustin şi a ajuns la concluzii extreme din ele. Ca urmare, un rigorism moral ridicol şi frica religioasă şi-au proiectat umbra asupra Bisericii. A descurajat împărtăşirea frecventă, fiindcă afirma că este necesară o anumită formă de perfecţionism moral drept condiţie absolută pentru a primi Euharistia. Influenţa sa a fost atât de mare încât şi-a găsit adepţi chiar şi în minţi catolice cu totul excepţionale, cum a fost Blaise Pascal.

Deşi mulţi oameni mari s-au împotrivit teologiei pesimiste şi distructive janseniste, cel care a pus cu adevărat capăt acestei forme de erezie a fost Sf. Alfons Maria de Liguori, prin scrierile şi gândirea sa. Împotriva rigorismului şi fricii răspândite de jansenism, Sf. Alfons a încurajat împărtăşirea frecventă ca remediu pentru păcat, cât timp cineva nu se află în stare de păcat de moarte, şi a dezvoltat o teologie morală detaliată şi adecvată diferitelor situaţii, care a devenit manualul-standard al oricărei teologii morale catolice dezvoltate ulterior. Până în ziua de astăzi, Sf. Alfons Maria de Liguori este recunoscut şi respectat nu numai ca Doctor al Bisericii şi fondator al Ordinului Redemptoriştilor, ci şi ca un excelent învăţător al moralităţii catolice.

*
*    *

Fer. Jan van Ruysbroeck

Fer. Jan van Ruysbroeck

12. Fraţii Spiritului Liber şi Fer. Jan van Ruysbroeck (1293/1294-1381)

„Aceasta este acea Fiinţă Rătăcită pe care toate spiritele interioare au ales-o mai presus de toate lucrurile, acea tăcere sumbră în care toţi cei care iubesc îşi pierd drumul. Dacă putem să ne pregătim pe noi înşine prin virtute în felul pe care vi l-am arătat, ne-am putea smulge pe noi înşine din trup şi să ne avântăm în valurile sălbatice ale Mării, din care nici o creatură nu ne va putea trage înapoi vreodată.”

Despre erezia Fraţilor Spiritului Liber nu se aud prea multe în zilele noastre, dar influenţa sa este mult mai mare decât se ştie în general. Începuturile acestei erezii se regăsesc în mişcarea beguinilor şi begarzilor din secolele XIII şi XIV, iar inspiraţia majoră provine din predicile şi scrierile lui Meister Eckhart (deşi el însuşi a negat orice implicare a sa în mişcare). Promovând o formă de indiferenţă faţă de mântuire (proto-chietism), unirea cu Dumnezeu în cursul acestei vieţi, şi atacând Sacramentele Bisericii, această formă de erezie încărcată de misticism a început să se răspândească în întreaga Europă centrală.

Deşi unii dintre discipolii lui Meister Eckhart (în special Fer. Henry Suso) fie au negat implicarea în mişcarea Spiritului Liber şi/sau au încercat să corecteze învăţăturile ei şi să îi combată influenţa prin aceea a misticismului desfăşurat în cadrul Bisericii, Fer. Jan van Ruysbroeck, cel mai mare dintre misticii flamanzi, a fost cel care a dus greul luptei împotriva acestei erezii mistice.

Viaţa Fericitului Jan van Ruysbroeck este fascinantă; el îşi petrecea o mare parte din timp în rugăciune şi contemplare în Forêt de Soignes, lângă Groenendaal, iar grija sa pentru binele sufletelor duse în rătăcire de mişcarea chietistă a Spiritului Liber a fost atât de mare încât a intrat în dispute teologice deschise împotriva acesteia. Lucrările sale sunt printre cele mai bune care au fost scrise vreodată despre Preasfânta Treime, ca şi despre viaţa mistică. În loc să scrie tratate elevate din punct de vedere lingvistic, care nu ar fi putut fi niciodată înţelese de o persoană cu instruire medie din vremea sa, Fer. Jan a scris multe pamflete în dialectul local, prin care a apărat credinţa împotriva atacurilor eretice ale unor reprezentanţi de seamă ai mişcării Spiritului Liber, cum a fost Heilwige Bloemardinne (1265? -1335). Reliefând cele mai profunde aspecte ale misticismului în limitele acceptate de Biserică, el a pus efectiv capăt ereziei, deşi a avut mult de suferit din cauza adepţilor acesteia.

*
*    *

Sf. Papă Pius al X-lea

Sf. Papă Pius al X-lea

13. Modernismul şi Sf. Papă Pius al X-lea (1835-1914)

„Faptul că Noi ne preocupăm fără răgaz de această problemă este necesar în special datorită faptului că partizanii erorii se află nu numai printre duşmanii cunoscuţi ai Bisericii; ei se ascund – lucru care este de plâns şi de temut – chiar în sânul şi în inima Bisericii, şi sunt cu atât mai vătămători, cu cât sunt mai puţin vizibili. Facem aluzie, Venerabili Fraţi, la mulţi catolici laici, ba chiar – şi aceasta este cu mult mai deplorabil – la o serie de preoţi, care, simulând iubire faţă de Biserică, sunt lipsiţi de ajutorul ferm al filosofiei şi teologiei, ba încă şi mai mult, sunt profund îmbibaţi de doctrinele veninoase răspândite de duşmanii Bisericii şi, pierzând orice simţ al modestiei, se laudă ei înşişi a fi reformatori ai Bisericii; şi, adunându-se cu obrăznicie în formaţie de luptă, atacă tot ceea ce este mai sacru în lucrarea lui Cristos, fără să cruţe nici măcar persoana Divinului Mântuitor, pe care, cu profanatoare îndrăzneală, îl reduc la un simplu om” (Pascendi Dominici Gregis, nr. 2).

Modernismul este, poate, cea mai controversată erezie menţionată în această listă, fiindcă suntem, chiar şi acum, prinşi în mrejele ei. Din punctul meu de vedere, este cea mai ambiguă şi cameleonică formă dintre toate ereziile, şi adeseori poate fi dificil de identificat unde s-a înrădăcinat sau unde anume a ieşit deja la suprafaţă şi a deteriorat credinţa. Modernismul pare să îşi afle începuturile oficiale undeva în secolul XIX. Personalităţi precum Maurice Blondel, George Tyrrell, Alfred Loisy, Friedrich von Hugel şi mulţi alţii sunt considerate emblematice pentru mişcarea modernistă în cadrul Bisericii Catolice; în protestantism, se poate afirma că începutul modernismului se află mult în gândirea lui Friedrich Schleiermacher.

Cuvintele gânditorilor modernişti sunt cu totul uimitoare – Alfred Loisy scria, de exemplu, că „Cristos are în religia mea chiar mai puţină importanţă decât în aceea a protestanţilor: fiindcă eu acord puţină importanţă revelării lui Dumnezeu Tatăl pentru care ei îl cinstesc pe Isus. Dacă sunt ceva din punct de vedere religios, atunci sunt mai degrabă panteist-pozitivist-umanitarian decât creştin.” Efectele sunt profund distructive – ideea centrală a modernismului este că adevărurile religiei creştine trebuie supuse Iluminării raţionaliste, relativismului şi secularismului.

Adevărurile vechii credinţe sunt considerate depăşite, demodate şi ca atare este necesar să fie supuse unei riguroase demitologizări. În plus, noţiunea de evoluţie a dogmei a dus efectiv la asaltul devastator asupra adevărurilor religiei creştine. Efectele concepţiei moderniste se observă şi astăzi în multe lucrări de teologie, atât protestante cât şi catolice, în operele multor mari gânditori ca Hans Kung, Edward Schillebeeckx, Rudolf Bultmann, Karl Rahner, şi mulţi, mulţi alţii. Problema dacă mulţi teologi şi scriitori sunt în realitate modernişti sau nu suscită dezbateri aprinse.

Dinspre partea protestantă, modernismul a întâmpinat o puternică rezistenţă prin teologul reformat Karl Barth (1886-1968), în special prin chemarea lansată împotriva teologiei liberale în comentariul său la Epistola către Romani, şi care poartă acelaşi titlu. Deşi anterior documentul emis de Sfântul Scaun în timpul Papei Pius al IX-lea şi intitulat Syllabus Errorum (1864), precum şi Enciclica Papei Leon al XIII-lea intitulată Providentissimus Deus (1893), începuseră deja să apere Biserica de atacurile modernismului, Sf. Papă Pius al X-lea avea să fie cel mai mare apărător al Bisericii împotriva ameninţărilor acestuia la adresa credinţei.

Numind modernismul „sinteza tuturor ereziilor”, Sf. Papă Pius al X-lea a promulgat Enciclica Lamentabili Sane (decret de condamnare a erorilor modernismului) şi monumentala sa Enciclică intitulată Pascendi Dominici Gregis, împotriva şcolii moderniste de gândire. Opera aceasta este un înfricoşător apel la trezire şi vigilenţă cu privire la natura înşelătoare a ereziei, fiindcă, spre deosebire de atacurile periculoase dar directe şi grosolane ale ereziilor precedente, cum ar fi arianismul şi montanismul, asupra credinţei, modernismul a infestat Biserica din interior. Modernismul se aseamănă mai curând cu o boală infecţioasă mortală decât cu un atac.

Sfântul Papă Pius al X-lea a scris de asemenea celebrul său „Jurământ împotriva Modernismului” (Motu Proprio, Sacrorum Antistitum, 1 septembrie 1910), care trebuia depus de cler şi de celelalte persoane din Biserică, pentru a atenţiona credincioşii asupra pericolului modernismului, înainte de a fi prea târziu. S-a depus mult efort pentru a face să dispară tendinţele moderniste din Biserică, şi aceasta s-a realizat în special datorită acestui sfânt Papă, care rămâne până în ziua de astăzi cel mai de seamă luptător împotriva veninului acestei erezii.

*
*    *

Sf. Metodiu din Olimp

Sf. Metodiu din Olimp

14. Origenismul şi Sf. Metodiu din Olimp (+313 dC)

„Omule, nu te feri de un imn spiritual şi nici nu fi răuvoitor când trebuie să-l asculţi. Moartea nu aparţine acestuia; o istorie a mântuirii este cântecul nostru.” Fără îndoială, teologul alexandrin Origene a fost cea mai strălucită minte a Bisericii primare. Mulţi dintre marii sfinţi ai Bisericii din acele timpuri au fost captivaţi de strălucirea şi devotamentul său – i-aş menţiona în primul rând pe Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigore din Nazianz şi în special pe Sf. Ioan Casian. Chiar şi Sf. Ieronim, care ulterior a devenit un opozant înverşunat al învăţăturii lui Origene, îl considera totuşi una din cele mai admirabile şi sclipitoare minţi pe care le-a cunoscut Biserica. Sf. Francisc de Sales şi Sf. Elisabeta von Schönau, care au scris la multe secole după Origene, îi preţuiau în mod deosebit marile servicii aduse Bisericii.

Totuşi, unele din ideile lui Origene sunt problematice. Fiind unul din primii teologi ai Bisericii primare, el a făcut greşeli când a mers prea în adâncul adevărurilor de credinţă. Tendinţa lui de a apela în mod excesiv la alegorii, învăţătura sa despre preexistenţa sufletelor, între altele, i-au adus ulterior necazuri. Dar, ca să fim cu totul corecţi faţă de Origene, există o diferenţă uriaşă între omul Origene cu ideile lui şi ceea ce a ajuns să fie mai târziu numit „origenism”. Origenismul a preluat elementele latente din gândirea experimentală şi speculativă a lui Origene şi le-a dus mai departe, cam în acelaşi fel în care, susţin eu, Calvin şi Jansen aveau să se folosească de gândirea Sfântului Augustin.

O serie de sfinţi au început să critice origenismul ca atare, în special Sf. Ieronim şi Sf. Epifanie din Salamina. Dar primul atac sistematic asupra erorilor din gândirea lui Origene a fost întreprins de Sf. Metodiu din Olimp. Cunoscând bine deopotrivă filosofia lui Platon şi teologia Bisericii, Sf. Metodiu din Olimp a criticat cu putere erorile majore din gândirea marelui alexandrin, incluzând concepţia despre eternitatea lumii şi unele învăţături despre înviere. Este important de subliniat faptul că, deşi a fost un oponent convins al gândirii lui Origene, îi recunoştea serviciile deosebite aduse Bisericii.

Erorile origenismului au fost condamnate în cele din urmă de Conciliul al II-lea de la Constantinopol, din anul 553. Noua Enciclopedie Catolică, promulgată în timpul pontificatului Papei Pius al XI-lea, arăta că „nu este demonstrat că [Origene] a fost anatemizat de Biserică la al V-lea Conciliu General”.

*
*    *

Papa Pius al XI-lea

Papa Pius al XI-lea

15. Indiferentismul religios şi Papa Pius al XI-lea (1857-1939)

„Unirea creştinilor poate fi promovată numai promovând întoarcerea la singura Biserică adevărată a lui Cristos a celor care s-au separat de ea, pentru că în trecut, din nefericire, au părăsit-o – la singura Biserică adevărată a lui Cristos, care este vizibilă tuturor şi care trebuie să rămână, potrivit voinţei Autorului acesteia, exact aşa cum a instituit-o El” (Mortalium Animos, nr. 10). Indiferentismul religios este, în esenţă, un fel de sub-specie a modernismului. Această erezie subminează adevărul că Biserica Catolică este singura Biserică adevărată, instituită de Cristos, şi afirmă în esenţă că nu are importanţă cărei Biserici aparţine cineva. Într-un fel, acesta este un „pan-creştinism”.

Împotriva acestei concepţii, Papa Pius al XI-lea a scris Enciclica intitulată Mortalium Animos, care a subliniat încă o dată faptul că Biserica Catolică este Arca Mântuirii, şi atacă ideea unui colectiv diluat, pan-creştin, de Biserici. Aceasta duce în esenţă la o unitate bazată pe un fals ecumenism, un fel de „nu are importanţă ce fel de” creştinism. Acest indiferentism religios îmbrăţişează în esenţă ideea potrivit căreia „Controversele… şi diferenţele de opinie de lungă durată care dezbină şi astăzi membrii familiei creştine trebuie lăsate în întregime deoparte, iar din doctrinele rămase trebuie realizată şi propusă o nouă formă de credinţă, în mărturisirea căreia toţi nu numai să se ştie, ci şi să simtă că sunt fraţi” (Mortalium Animos, nr. 7).

Deşi numeroşi sunt cei care au condamnat anterior indiferentismul religios [Papa Leon al XIII-lea, Papa Grigore al XVI-lea, Papa Benedict al XV-lea, ca şi Syllabus Errorum (1864) din timpul Papei Pius al IX-lea], cel care a apărat în mod decisiv Biserica de această erezie a fost Papa Pius al XI-lea, citându-l pe unul dintre Părinţii Bisericii primare, Lactantius: „Numai Biserica Catolică este aceea care păstrează cultul adevărat. Aceasta este fântâna adevărului, aceasta este casa Credinţei, acesta este templul lui Dumnezeu: dacă cineva nu intră aici, sau dacă cineva pleacă de aici, este sau devine străin faţă de speranţa vieţii şi a mântuirii. Nimeni să nu se amăgească prin dispute încăpăţânate. Pentru că este vorba aici despre viaţă şi mântuire, care s-ar pierde şi ar fi cu totul distruse dacă interesele lor nu ar fi luate în considerare cu atenţie şi sârguinţă” (Mortalium Animos, nr. 11).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *