15 erezii şi sfinţii care au luptat împotriva lor (II)

Teme: Personalităţi, Teologie.
Etichete: .
Publicat la 7 aprilie 2014.
Print Friendly

Autor: Jason Liske
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: CatholicGentleman.net, 25 decembrie 2013

„Dacă lumea este împotriva adevărului, atunci eu sunt împotriva lumii.” (Sf. Atanasie)

Istoria Bisericii Catolice este plină de tot felul de erezii care au atacat adevărurile de credinţă. Din timpul gnosticilor şi al docetiştilor până la janseniştii şi quietiştii din secolele recente, se pare că Biserica nu a dus lipsă de gândire eretică. Dar în fiecare epocă, Dumnezeu a scos înaintea ereticilor bărbaţi curajoşi care să îi combată pe fiecare. Aceşti războinici sfinţi şi-au oferit viaţa în slujba lui Cristos şi a Bisericii Sale fiecare în felul lui, fie ca martiri, mărturisitori sau pur şi simplu ca slujitori ai celorlalţi în spiritul iubirii lui Cristos. Iată, în continuare, o listă care cuprinde cincisprezece din ereziile majore cu care s-a confruntat Biserica şi personalităţile ilustre care s-au opus acestora.

*
*    *

Sf. Dominic de Guzmán

Sf. Dominic de Guzmán

6. Albigenzii şi Sf. Dominic de Guzmán (1175-1221)

„… i s-a rupt inima văzând ravagiile făcute de erezia albigenzilor şi din acel moment şi-a dedicat întreaga sa viaţă convertirii ereticilor şi apărării credinţei”. Gnosticismul şi-a scos din nou capul hidos în Evul Mediu, de această dată sub forma ereziei albigenzilor. Prin concepţia sa dualistă asupra lumii şi antipatia inerentă faţă de Biserică, datorită corupţiei din rândul clerului, erezia a început să atragă un număr incredibil de mare de adepţi. Aceştia erau împărţiţi în „perfecţi” (puţini la număr şi care primiseră ritualul de iniţiere, urmând apoi regulile ordinului) şi „credentes”.

Deşi prezentaţi adeseori cu romanţios datorită trezirii interesului faţă de istoria şi ideile gnosticilor în cadrul mişcării New Age, ei erau de fapt periculoşi prin concepţia lor că toată materia este diavolească – prin urmare, ei încurajau sinuciderea prin înfometare, ca să elibereze sufletul de trupul material. Iar când unul dintre „credentes”, grav bolnav sau muribund, primea botezul spiritual şi se întâmpla ca după aceea să îşi revină, era adesea fie sufocat, fie lăsat să moară prin înfometare (endura) ca să i se asigure mântuirea, fiindcă ritualul respectiv nu putea fi făcut decât o singură dată.

Deşi Ordinul Cistercian fusese înfiinţat tocmai ca să combată această erezie, acesta nu a repurtat decât un succes neînsemnat. Sf. Dominic a înfiinţat în schimb Ordinul Predicatorilor, fiindcă practic era nevoie de o nouă abordare, cu misionari călătorind în sărăcie, dar foarte bine pregătiţi intelectual, ca să poată face faţă erorilor ereziei într-un mod plin de iubire, dar eficient. Datele care au ajuns până la noi despre lupta dusă de el împotriva ereziei catarilor (cum mai erau numiţi albigenzii) sunt incredibile: a stat în picioare o noapte întreagă discutând cu un hangiu albigenz, ca să-i mântuiască sufletul; Fecioara Maria l-a înarmat, conform tradiţiei, cu Sfântul Rozariu (în anul 1214); mergea cântând cu glas tare imnuri religioase pe drumuri unde ştia bine că îl aşteptau asasinii catari (spre uluirea lor!); singura carte pe care o avea asupra lui era Evanghelia Sf. Matei. Despre dominicani se spunea chiar că Preasfânta Fecioară i-a luat sub protecţia ei specială şi îi şoptea Sfântului Dominic ce trebuia să spună chiar în momentul în care predica.

Deşi asasinarea unui delegat papal de către albigenzi a fost scânteia care a declanşat masacrul acestora sub forma Cruciadei Albigenziene, Dominic nu a luat parte la violenţele comise de cruciaţi. Datorită însă zelului, iubirii şi devoţiunii sale faţă de Cristos, a revigorat curajul trupelor catolice, ducându-le la victorie împotriva unui număr copleşitor de catari şi zdrobind în cele din urmă erezia.

*
*    *

Sf. Toma de Aquino

Sf. Toma de Aquino

7. Averroismul latin şi Sf. Toma de Aquino (1225-1274)

„Aceasta este aşadar ceea ce am scris ca să distrugem eroarea menţionată, folosind argumentele şi învăţăturile filosofilor înşişi, nu documente ale credinţei. Dacă cineva, în numele falsei ştiinţe, are ceva de spus ca replică la ceea ce am scris, să nu vorbească pe la colţuri şi nici tinerilor care nu pot să judece subiecte atât de fierbinţi, ci să dea în scris replica, dacă îndrăzneşte. Va vedea astfel că nu numai eu, care sunt ultimul dintre oameni, ci mulţi alţi căutători zeloşi ai adevărului se vor împotrivi erorii sale şi îi vor corecta ignoranţa” (De Unitate Intellectus Contra Averroistas, nr. 124)

Nu prea mai auzim în zilele noastre multe lucruri despre mişcarea cunoscută drept averroismul latin. Dar aceasta a fost într-adevăr o erezie, un curent de gândire care a atacat adevărul dogmei creştine şi credinţa în însăşi nucleul ei. Sub influenţa filosofului musulman Averroes (Ibn Rushd, etichetat de scolastici drept „Comentatorul”, datorită comentariilor sale extinse asupra operei lui Aristotel), scolasticii averroişti susţineau un fel de dublu adevăr. Pentru averroişti, un lucru care era adevărat în religie şi teologie putea fi în acelaşi timp fals în filosofie şi practică. Împreună cu această noţiune paradoxală – „adevărat şi neadevărat în acelaşi timp”, averroiştii susţineau şi că lumea a existat dintotdeauna şi că în omenire nu există decât un singur suflet colectiv.

Împotriva acestei şcoli de gândire, Sf. Toma de Aquino s-a ridicat ca o fortăreaţă puternică în apărarea Sfintei Maici Biserica. În loc să respingă pur şi simplu gândirea lui Aristotel, aşa cum au făcut unii (datorită faptului că era asociată cu acest nou curent de gândire, precum şi datorită unora dintre ideile lui Aristotel), Sf. Toma de Aquino le-a răspuns averroiştilor folosind însăşi opera lui Aristotel. Cu precizie şi bun simţ, Doctorul Angelic a subliniat erorile din traducerile lui Aristotel folosite de filosofii arabi, a corectat excesele din gândirea lui Aristotel şi a pus în armonie credinţa şi raţiunea, în loc să le separe în două sfere ale adevărului distincte între ele. Şi toate acestea într-o singură zi de muncă a uneia dintre cele mai mari minţi pe care Biserica le-a cunoscut vreodată.

*
*    *

Sf. Francisc de Sales

Sf. Francisc de Sales

8. Calvinismul şi Sf. Francisc de Sales (1567-1622)

„Cred, că, într-adevăr, dacă nu vrei să primeşti altă lege pentru credinţa ta decât acea interpretare a Scripturii care ţie ţi se pare cea mai bună, atunci ar trebui să asculţi şi interpretarea pe care ţi-o aduc eu, adică aceea dată de Biserica Apostolică Romană, pe care tu nu ai avut-o până acum decât sub forma pervertită, desfigurată şi denaturată de duşman, care ştia foarte bine că, dacă ai fi văzut-o în toată puritatea sa, nu ai fi părăsit-o niciodată”.

Ca urmare imediată a Reformei, au prins rădăcini diferite şcoli protestante. Dar nici una nu sa împotrivit cu atâta înverşunare credinţei catolice ca discipolii lui Jean Calvin. Deşi foloseşte extensiv ideile Sf. Augustin, el nu face aproape nici o referire la ceilalţi Părinţi ai Bisericii (chiar şi o privire fugitivă asupra indexului celei mai importante dintre scrierile sale, Christianae religionis institutio, publicată în limba latină în 1536, demonstrează acest lucru), ignorând „toată temelia catolică pe care a construit Doctorul Harului Divin”.

Iată însă că apare Sf. Francisc de Sales. La numai 27 ani, a fost trimis în una dintre cele mai anti-catolice regiuni dintre toate, la Chablais, unde calvinismul era deosebit de puternic. Era ca şi cum ar fi fost trimis pur şi simplu numai ca să fie dispreţuit, respins, înţeles greşit, ameninţat şi trimis înapoi. În multe privinţe, misiunile Sf. Francisc la calvinişti aminteau de cuvintele Sf. Paul: „Deseori în călătorii, în pericole pe râuri, în pericole din partea tâlharilor, în pericole din partea conaţionalilor, în pericole din partea păgânilor, în pericole în cetate, în pericole în pustiu, în pericole pe mare, în pericol printre fraţii mincinoşi. În muncă şi trudă, deseori în privegheri, în foame şi sete, adesea în posturi, în frig şi fără haine şi, pe lângă cele exterioare, preocuparea mea de fiecare zi, grija pentru toate Bisericile. Cine este slab şi eu să nu fiu slab? Cine este scandalizat şi eu să nu mă aprind?” (2Corinteni 11,26-29).

Întrucât populaţia calvină refuza cu îndârjire să-l asculte, Sf. Francisc a început să scrie şi să distribuie pamflete susţinând adevărul credinţei catolice. Aceste scrieri au fost ulterior compilate într-un volum, probabil cea mai mare lucrare apologetică scrisă vreodată împotriva obiecţiilor protestanţilor – Les Controverses. Cunoscut ca „gentlemanul sfânt”, cu iubirea sa neistovită pentru suflete (aşa cum o demonstrează cealaltă mare operă a sa, Introduction à la vie dévote), cunoscând deopotrivă istoria şi credinţa, cu incredibila sa capacitate de a se adapta şi de suporta tot felul de obstacole şi încercări trimise împotriva sa, toate acestea au făcut să fie considerat cel mai mare dintre Doctorii care au înfruntat erorile calvinismului.

*
*    *

Sf. Papă Leon cel Mare

Sf. Papă Leon cel Mare

9. Monofizismul şi Sf. Papă Leon cel Mare (400-461)

„Păstraţi-vă inima liberă, dragii mei, de minciunile otrăvite trimise de diavol” (Sermon 28, VI). Monofizismul se opunea în esenţă nestorianismului menţionat mai sus: în timp ce Nestorius considera că în Cristos „există atât o ipostază sau persoană umană cât şi una divină”, erezia monofizită declara că Cristos are numai o singură natură, fiindcă umanitatea Sa a fost absorbită de divinitatea Sa. În timp ce erezia lui Nestorius fusese în mare măsura biruită înainte cu douăzeci de ani de Sf. Chiril din Alexandria, la Conciliul din Efes, cel care avea să se ridice la luptă împotriva ereziei lui Eutyches şi a monofiziţilor a fost Papa Leon cel Mare.

Învăţătura lui împotriva monofizismului constă în susţinerea adevărului despre cele două naturi ale lui Cristos (umană şi divină), spunând că „noi nu l-am fi putut înfrânge pe autorul păcatului şi al morţii, dacă Isus nu ar fi luat natura noastră, făcându-se unul dintre noi…”. „După trei ani de trudă fără răgaz, Papa Leon a reuşit să obţină condamnarea solemnă a monofizismului de către Conciliul din Calcedon, părinţii Bisericii semnând în unanimitate volumul lui şi exclamând: ‘Petru este cel care a vorbit prin gura lui Leon!'”

*
*    *

Sf. Ioan Damaschinul

Sf. Ioan Damaschinul

10. Iconoclasmul şi Sf. Ioan Damaschinul (675-749)

„Nu cucerirea este obiectivul meu. Îmi ridic mâna în apărarea adevărului – o mână binevoitoare sub călăuzirea divină” (Despre icoane, I). Iconoclasmul, respingerea utilizării oricăror imagini religioase în cult (icoane, statui şi chiar extinzându-se la utilizarea lumânărilor, tămâiei etc.) are o istorie complicată. În primele secole, îl întâlnim în rândul ereticilor paulicieni şi nestorieni, dar a fost adoptat şi de unii din Biserică (de exemplu Sf. Epiphanius din Salamis, care „a făcut unele greşeli cu diferite ocazii, care proveneau din zel şi naivitate”). Mai mult, erezia iconoclasmului a găsit sprijin larg odată cu apariţia islamismului, care se opunea cu înverşunare folosirii imaginilor în cult.

Ereticul principal în această luptă a fost împăratul Leon al III-lea Isaurianul, care a promulgat un edict prin care interzicea utilizarea imaginilor în cult. Sf. Ioan Damaschinul, considerat ultimul dintre Părinţii greci ai Bisericii şi primul dintre scolastici, s-a ridicat imediat în apărarea imaginilor de cult, folosite de creştini încă din primele secole ale Bisericii. Sf. Ioan a fost arestat din ordinul împăratului şi (la fel ca Sf. Maxim Mărturisitorul) i-a fost tăiată mâna dreaptă, ca pedeapsă pentru împotrivirea la iconoclasm prin scrierile sale. Iconoclasmul a fost în cele din urmă condamnat de Conciliul al II-lea din Niceea, în 787 AD, dar a fost iarăşi înviat în cursul Reformei protestante.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *