CFE: Rugăciunea este întâlnirea dintre setea lui Dumnezeu şi a noastră

Teme: Spiritualitate.
.
Publicat la 8 martie 2014.
Partea 27 din 131 din seria Comunităţi familiale de evanghelizare.
Print Friendly

Autor: pr. Renzo Bonetti
Traducere: pr. Mihai Vătămănelu OFMConv.
Sursa: MisteroGrande.org

Cateheza 27
Rugăciunea este întâlnirea dintre setea lui Dumnezeu şi a noastră
Text de bază: In 4,1-30

Dragi prieteni,

La fântână

La fântână

Continuăm întâlnirea noastră ascultându-l pe Domnul care vrea să ne vorbească. Sunt multe modalităţile prin care Domnul ne vorbeşte. Ne-a vorbit şi prin rugăciunea de laudă, de mulţumire, vorbeşte inimilor noastre în timp ce dăm mărturie despre El, iar mărturia noastră devine cuvânt, vestire, mângâiere, sprijin pentru vreun prieten care ne ascultă. Şi astfel, încet, încet, se înfăptuieşte o împletire între sufletele noastre, unde nu ne mai dăm seama că, tocmai prin bunăvoinţa şi disponibilitatea noastră în a ne aduce contribuţia cât de mică la rugăciunea de laudă, la mărturia de credinţă – în a spune ce am făcut eu pentru Isus sau ce a făcut El pentru mine – ajungem în final să îi întindem efectiv o mână lui Isus pentru a se face cunoscut. Şi devine apoi şi mai semnificativă când, după proclamarea Cuvântului, răspundem cum au vibrat corzile sufletului nostru la ascultarea şi comentariul acelui Cuvânt. Iar acestea toate contribuie la a actualiza prezenţa lui Isus.

Dar Cuvântul are o însemnătate cu totul particulară pentru că este Cuvântul lui Isus, este Cuvântul inspirat. Prin urmare ştim că în fiecare părticică a sa, oricât de mică, îl conţine pe Dumnezeu care se revelează printr-o deschidere realizată de o expresie, de un cuvânt, de o flexibilitate, iar prin acea mică fisură care se creează în mintea noastră, în inima noastră, este Domnul cel care vrea să intre. Iată de ce e mereu deosebit acest Cuvânt, pentru că vine direct de la El.

Tema pe care vrem să o aprofundăm în această seară este rugăciunea. „Rugăciunea este întâlnirea dintre setea lui Dumnezeu şi a noastră”. Astfel mi s-a părut potrivit să o numesc. Nu sunt cuvintele mele, ci sunt cuvinte pe care le-am luat din Catehismul Bisericii Catolice nr. 2560, o expresie care m-a impresionat în mod deosebit. „Rugăciunea este întâlnirea dintre setea lui Dumnezeu şi a noastră”. Dar să încercăm să înţelegem de unde a luat CBC această expresie, de unde s-a născut? O găsim în Evanghelia lui Ioan, cap. 4, vers. 1-30, unde se relatează întâlnirea lui Isus cu femeia samariteană.

1 Aşadar, când Domnul a aflat că fariseii auziseră că Isus făcea mai mulţi discipoli şi boteza mai mulţi decât Ioan – 2 deşi nu Isus însuşi boteza, ci discipolii Lui – 3 a părăsit Iudeea şi s-a dus din nou în Galileea, 4 dar trebuia să treacă prin Samaria. 5 A venit, aşadar, într-o cetate din Samaria, numită Sihar, aproape de ţinutul pe care Iacob l-a dat fiului său, Iosif. 6 Acolo era fântâna lui Iacob. Atunci, obosit fiind de drum, Isus s-a aşezat la fântână. Era pe la ceasul al şaselea.

7 A venit o femeie din Samaria ca să scoată apă. Isus i-a spus: „Dă-mi să beau!” 8 Discipolii Lui plecaseră în cetate ca să cumpere de mâncare. 9 Aşadar, femeia samariteană i-a zis: „Cum, tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt o femeie samariteană?” De fapt, iudeii nu aveau legături cu samaritenii. 10 Isus a răspuns şi i-a zis: „Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu şi cine este acela care îţi spune «Dă-mi să beau», tu ai fi cerut de la El şi El ţi-ar fi dat apă vie”. 11Femeia i-a spus: „Doamne, nici nu ai cu ce scoate apă, iar fântâna este adâncă; de unde, deci, ai apa vie? 12 Nu cumva eşti tu mai mare decât părintele nostru, Iacob, care ne-a dat fântâna şi a băut din ea el, fiii lui şi turmele lui?”

13 Isus a răspuns şi i-a zis: „Oricui bea din apa aceasta îi va fi sete din nou, 14 dar pentru cel care bea apa pe care i-o voi da Eu va deveni în el izvor de apă care ţâşneşte spre viaţa veşnică”. 15I-a zis femeia: „Doamne, dă-mi această apă ca să nu-mi mai fie sete şi să nu mai vin aici să scot”.

16 El i-a zis: „Du-te şi cheamă-l pe bărbatul tău şi vino aici!” 17 Femeia a răspuns şi i-a zis: „Nu am bărbat”. Isus i-a spus: „Bine ai zis «Nu am bărbat», 18 pentru că ai avut cinci bărbaţi şi cel pe care îl ai acum nu este bărbatul tăue. În privinţa aceasta ai spus adevărul”. 19 Femeia i-a zis: „Doamne, văd că tu eşti profet. 20 Părinţii noştri s-au închinat pe muntele acesta, iar voi spuneţi că la Ierusalim este locul unde trebuie să te închini”. 21 Isus i-a spus: „Femeie, crede-mă că a venit ceasul când nu îl veţi adora pe Tatăl nici pe muntele acesta, nici la Ierusalim. 22 Voi adoraţi ceea ce nu cunoaşteţi. Noi adorăm ceea ce cunoaştem, pentru că mântuirea vine de la iudei. 23 Însă vine ceasul – şi chiar acum este – când adevăraţii adoratori îl vor adora pe Tatăl în duh şi adevăr, căci şi Tatăl astfel de adoratori îşi caută. 24 Dumnezeu este duh şi cei care îl adoră, în duh şi adevăr trebuie să-l adore”. 25 Femeia i-a zis: „Ştiu că vine Mesia, care este numit Cristos. Când va veni, El ne va învăţa toate”. 26 Isus i-a zis: „Eu sunt, cel care îţi vorbesc!”

27 Tocmai atunci au ajuns discipolii Lui. Şi se mirau că vorbeşte cu o femeie. Dar nimeni dintre ei nu i-a zis: „Ce cauţi?” sau: „De ce vorbeşti cu ea?” 28 Atunci, femeia şi-a lăsat urciorul, a plecat în cetate şi le-a spus oamenilor: 29 „Veniţi şi vedeţi omul care mi-a spus tot ce am făcut. Oare nu este acesta Cristos?” 30 Ei au ieşit din cetate şi au venit la El.

Cum bine puteţi înţelege, cu ajutorul textului pe care îl aveţi în mâini, acest fragment evanghelic este foarte expresiv şi oferă foarte multe ocazii de aprofundare, este într-adevăr un Cuvânt care ne poate intra la inimă. Noi ne referim doar la un destul de mic aspect.

Isus îi spune femeii: „Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu”. Pare că Isus a aşteptat această femeie acolo, la acea fântână. Ea mergea la fântână pentru a scoate apă, dar Isus era deja acolo şi o aştepta. Isus înaintea noastră ne aşteaptă. Isus ne aşteaptă mai înainte ca noi să luăm ceva, mai înainte ca noi să mergem să cerem. Şi tocmai acesta este miracolul rugăciunii, mai precis rugăciunea îşi revelează propria natură tocmai aici, acolo unde mergem să căutăm propria apă. Dumnezeu ne aşteaptă lângă acele fântâni unde mergem să căutăm apă pentru noi. Dumnezeu ne aşteaptă acolo, în străfundul setei noastre, trebuinţei noastre, falimentului nostru.

Când lucrurile ne merg bine nu ne gândim la Dumnezeu, nu ne gândim la nimeni, mergem înainte, alergăm. Când apare o problemă, când apare o dificultate, o suferinţă, o cruce, o mâhnire, acolo, când atingem fundul prăpăstiei, mergem la fântână pentru că spunem: „nu mai pot să înaintez, nu e posibil, am nevoie de altceva, am nevoie de apă, de ceva diferit!” Şi Domnul se află acolo aşteptându-ne. Aşteptându-ne la acea fântână unde noi mergem să căutăm apă, o soluţie, un răspuns. Aceasta vrea să ne spună, că întotdeauna El ne caută mai întâi. Este El cel care mai întâi are sete de întâlnire mai mult decât noi avem sete de apă, de răspuns, de miracole. Isus are dorinţă mai mare de a ne întâlni decât avem noi de a primi un miracol de la El. Primul miracol este că Domnul vrea să vorbească cu mine, lui Dumnezeu îi e sete de mine, Dumnezeu doreşte o relaţie cu mine. Doar că programările noastre la întâlnirea cu El ajung să aibă loc doar atunci când avem noi nevoie.

Lui Isus îi este sete, iar cererea Lui vine din profunzimea inimii lui Dumnezeu, care ne doreşte şi care de când ne-a prevăzut, adică dintotdeauna, doreşte o întâlnire cu noi, să fie cu noi. Iar în acest timp, care ne este dat pe pământ, El doreşte răspunsul nostru liber de iubire. Asemenea unui tată sau unei mame care – atunci când fiul îl recunoaşte pe părinte ca tată sau ca mamă, şi când îi spune tată şi mamă – sunt fericiţi când fiul spune: „Tată, am nevoie de tine, mamă, am nevoie de tine! Tată mă ajuţi, mamă, îmi dai o mână de ajutor?” Fericirea celui care se simte recunoscut, bucuria celui care se simte recunoscut. Aşa e Dumnezeu care aşteaptă ca, atâta timp cât suntem cu picioarele pe pământ, să-l recunoaştem ca Tată, să-l recunoaştem ca iubire şi să spunem, chiar dacă numai la nevoie: „Tată, am nevoie de Tine!” Lui îi este mai mare sete de întâlnirea sa cu noi, decât ne-am putea noi gândi că ar trebui să cerem. Rugăciunea noastră către Dumnezeu este, fără ca să ştim întotdeauna, un răspuns de iubire la setea Fiului lui Dumnezeu.

Când ajungem să cerem ceva lui Dumnezeu, chiar şi lucrul cel mai neînsemnat, auzim spunându-ni-se: „Eram aici aşteptându-te, te aşteptam la această fântână, îmi doream să te îndrepţi spre Mine, îmi doream ca tu să mă recunoşti!” Vedeţi că nici răspunsul nu e neînsemnat, e un răspuns fără egal, doar că noi eventual cerem vindecarea durerii de cap şi, în loc să ne dăruiască o pastilă ca să ne treacă durerea, ne dăruieşte o farmacie. Cerem de la El un dar oricât de mic, iar El ne dăruieşte o fabrică de daruri, cerem puţin, iar El ne dă în mod infinit, ni se dăruieşte pe sine însuşi. E ca şi când cineva ar căuta prin casă o monedă mică rătăcită şi ar găsi o comoară, aşa e şi pentru noi.

Atunci ne adresăm lui Dumnezeu pentru că am pierdut o monedă, există ceva ce nu funcţionează în viaţa noastră şi El, de cealaltă parte, ni se dăruieşte pe sine însuşi, ni se dăruieşte cu totul. E ceea ce-i spune şi femeii: „dacă tu ai fi cerut de la El, El ţi-ar fi dat apa vie„. Dacă îi cerem, El ne dă această apă vie. De aceea acest strigăt, „Mi-e sete!”, trebuie să îl simţim ca pe un strigăt adresat nouă. Iar rugăciunea este răspunsul la această sete, un răspuns pe care El ni-l dă de fiecare dată când îl recunoaştem pentru ceea ce este în viaţa noastră cu rugăciunea de laudă, prin mărturia a ceea ce El face pentru noi şi a ceea ce facem noi pentru El. Dar mai ales, în acest „Mi-e sete!” al lui Isus, pe care l-am ascultat în această Evanghelie, găsim ecoul acelui „Mi-e sete!” al lui Isus de pe cruce.

Gândiţi-vă câţi sunt aşteptaţi la fântână de Isus. Gândiţi-vă şi aici, în comunitatea noastră, Isus, şezând la fântână, aşteaptă samaritenii, pe cei îndepărtaţi, păcătoşii, nepracticanţii, necredincioşii, să se îndrepte spre această fântână. Să se îndrepte spre această fântână şi va fi El cel care va zice: „Dă-mi să beau”. Va fi El cel care va zice oricui va veni la această fântână: „Am nevoie de tine”.

Aşa putem spune oricui se află în această comunitate, şi în această seară, chiar şi ultimului sosit, celui care se află aici pentru prima dată: „Mi-e sete de tine!” Cauţi o relaţie profundă, cauţi o iubire pe care alţii nu ţi-o oferă, cauţi o recunoaştere, o demnitate, Eu te recunosc ca fiu al Meu, Tu eşti fiul Meu!

Înţelegeţi aşadar că rugăciunea are expresii foarte semnificative pentru a fi descrisă. Înseamnă înainte de toate a vă da seama că El vă caută şi a spune: „Sunt aici, sunt aici Tată, sunt aici Părinte!” A realiza că El ne caută, a ne da seama că El ne aşteaptă! Şi nu vrea să ne aştepte doar la finalul vieţii noastre când, cu ultima suflare, vom termina cu acest pământ. Ne aşteaptă acum! Când realizez că îmi vorbeşte!

Strigătul lui Dumnezeu se află în conştiinţa noastră, în inima noastră. Şi tocmai în tăcerea inimii se consumă, se realizează relaţia cea mai profundă cu Domnul, dar în această tăcere să îl las să vorbească. De câte ori Dumnezeu repeta poporului lui Israel: „Ascultă Israel! Ascultă!” În această tăcere se înalţă, drept ceva extraordinar, Cuvântul lui Dumnezeu care nu se poate compara cu nici un alt cuvânt uman. Şi aici, în această rugăciune a inimii, trebuie situată rugăciunea pentru persoanele pe care le purtăm în inimă, aici răspundem setei Sale. „Şi mie, Isuse, mi-e sete împreună cu Tine! Şi eu, Isuse, vreau să particip la setea Ta, la setea acestei persoane – una, două, trei – care doresc să te întâlnească, să te iubească, să te recunoască! Să înceapă să invoce numele Tău, Dumnezeu iubire, Dumnezeu Tată, Dumnezeu care iubeşte cu o iubire infinită.”

Îţi mulţumesc, Doamne Isuse, pentru că şi în această seară, şi în această întâlnire, mi-ai vorbit!

toată seria aici (ca fişiere Word)



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *