Reînnoirea predicării liturgice pentru noua evanghelizare

Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. Gabriel de Chadarévian, OP
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: Homiletic & Pastoral Review, 24 noiembrie 2013

Sf. Dominic

Sf. Dominic

În calitate de călugăr din Ordinul Predicatorilor, fondat în secolul al XIII-lea, îmi place să cred că mă înrudesc cu predicatorii şi învăţătorii renumiţi ai credinţei catolice, începând cu fondatorul nostru, Sf. Dominic (1175-1221), Fer. Jordanus din Saxonia (1190-1237) (primul său succesor), Sf. Toma de Aquino (1225-1274), Sf. Caterina de Siena (1347-1380), Sf. Vincenţiu Ferrer (1350-1419) şi pr. Henri-Dominique Lacordaire (1802-1861), ca să nu amintesc decât pe câţiva dintre aceştia. Convingerea care ne-a fost insuflată ca tineri dominicani aflaţi în curs de formare, era că fondatorul nostru ne-a lăsat moştenire, sau mai bine spus ne-a transmis gratia praedicationis, un har special sau o carismă a predicării, un fel de „genă spirituală” a cărei activare este absolut necesară pentru predicarea efectivă a Evangheliei, i.e. pentru evanghelizare.

În acest sens, Conciliul Vatican II a „redescoperit” evanghelizarea şi a susţinut cu putere necesitatea absolută a evanghelizării, fiind farul său călăuzitor: „O simplă numărătoare a cuvintelor arată profunda modificare a punctului focal de interes. Conciliul Vatican I, care a avut loc între 1869 şi 1879, a folosit termenul ‘Evanghelie’ (evangelium) numai o singură dată şi nu a utilizat niciodată termenii ‘a evangheliza’ şi ‘evanghelizare’. La mai puţin de un secol după acesta, Conciliul Vatican II a menţionat termenul ‘Evanghelie’ de 157 de ori, verbul ‘a evangheliza’ de 18 ori şi substantivul ‘evanghelizare’ de 31 de ori. Prin ‘evanghelizare’, Conciliul Vatican II se referă la proclamarea mesajului creştin de bază al mântuirii prin Isus Cristos” (Cardinalul Avery Dulles SJ, Papa Ioan Paul al II-lea şi Noua Evanghelizare: Ce înseamnă aceasta?)

Cardinalul Avery Dulles SJ a afirmat şi că „transformarea evanghelică adusă de Conciliul Vatican II, de Papa Paul al VI-lea şi Papa Ioan Paul al II-lea reprezintă unul dintre cele mai dramatice evoluţii în catolicismul modern” – şi putem adăuga cu siguranţă la această listă numele Papei Benedict al XVI-lea.

Din propria mea experienţă didactică şi pastoral, am tras concluzia că un mare număr de catolici practicanţi cunosc prea puţin credinţa pe care o mărturisesc şi că participă cu mai multă sau mai puţină credinţă la Euharistia duminicală. De aici rezultă marea responsabilitate pentru formarea religioasă prin viu grai sau cateheza (doctrinară şi morală). Am descoperit astfel, suficient de repede, că printre catolicii practicanţi (chiar şi din rândul clerului), puţini sunt cei care au dezvoltat o relaţie vitală, intimă şi plină de iubire cu Isus Cristos; puţini sunt cei care au trăit experienţa întâlnirii cu adevărat vii şi personale cu Domnul nostru Înviat, în Euharistie, în Sacramente, în rugăciunea personală, şi puţini sunt cei care îl aşează în centrul vieţii şi activităţilor lor pe Mântuitorul şi Domnul nostru.

Caracterul sporadic şi nesatisfăcător al acestor două componente esenţiale în viaţa multor catolici (anume: cunoaşterea credinţei şi relaţia personală cu Isus Cristos) a dus la părăsirea în masă a Bisericii, în special în Europa şi în America de Nord, precum şi la aspectul călduţ, de confuzie doctrinară şi morală, din viaţa multor catolici practicanţi. Toate acestea m-au făcut să cred cu tărie că, în epoca actuală de indiferentism religios, de creştere a ostilităţii faţă de creştini (şi în special faţă de catolici) şi de secularizare rapid progresivă, Biserica trebuie să redescopere urgent primatul kerygmei, proclamarea fundamentală a misterului pascal [1], ad intra şi ad extra.

Întrucât noua evanghelizare se adresează în special celor care încă se identifică drept catolici, voi limita în mod deliberat această prezentare, referindu-mă numai la predica liturgică din cursul Sfintei Liturghii duminicale. În ceea ce priveşte zone mari din Biserica Catolică din lumea întreagă, predica duminicală rămâne în continuare locul cel mai bun pentru proclamarea misterului lui Cristos.

Scopul meu aici nu este să prezint în detaliu conţinutul unei predici bune, ci să arăt care trebuie să fie punctul său central, precum şi atitudinea din inima şi mintea predicatorului însuşi. Convingerea mea, bazată pe experienţa proprie de 25 de ani, este că esenţial pentru o omilie rodnică este supunerea totală a predicatorului harului şi puterii Sfântului Duh. El trebuie să fi avut mai înainte experienţa unor „Rusalii personale” şi să-şi fi pus viaţa şi slujirea în mâna lui Isus Cristos.

În ciuda pretenţiilor profeţilor care judecă şi osândesc, receptarea şi interpretarea adecvată a documentelor Conciliului Vatican II – ceea ce Papa Benedict al XVI-lea a numit, pe bună dreptate, o „hermeneutică a continuităţii” – este în desfăşurare. Cred cu toată tăria că desfăşurarea Conciliului Vatican II a fost călăuzită de Sfântul Duh care este El însuşi Spiritul reînnoirii şi, ca atare, al evanghelizării. Să ne reamintim că, aşa cum Papa Leon al XIII-lea s-a rugat în 1901 pentru o mare revărsare a Duhului Sfânt, şi Papa Ioan al XXIII-lea s-a rugat în 1962 pentru „noi Rusalii”. În pregătirea pentru Conciliul Vatican II, el se ruga astfel: „O, Dumnezeule, reînnoieşte în zilele noastre minunile Tale, prin noi Rusalii! Fă ca Biserica Ta, unită într-un singur cuget şi rugăciune cu Maria, Maica lui Isus şi aflată sub călăuzirea Sfântului Petru, să poată înainta spre împărăţia dumnezeiescului nostru Mântuitor, spre domnia adevărului şi a dreptăţii, domnia iubirii şi a păcii. Amin.”

Dacă Vatican II este Conciliul reînnoirii şi al continuităţii prin harul Duhului Sfânt, atunci, în mod similar, predica duminicală, ca parte integrantă a Liturghiei Cuvântului, trebuie să fie reînnoită şi revigorată de Duhul Sfânt. Kerygma sau proclamarea misterului pascal trebuie să conducă la metanoia, o convertire a inimii progresivă (sau radicală) prin Evanghelie. Dar Duhul Sfânt este marele „Convertitor”, care aşteaptă să fie „reînflăcărat” sau „aprins” (cf. 2Timotei 1,6) în inimile credincioşilor, prin predicarea lui Cristos cel răstignit.

Aşa cum spunea Papa Paul al VI-lea în exortaţia sa apostolică Evangelii Nuntiandi, atât de plină de forţă: „Sfântul Duh este principalul agent evanghelizator. El este cel care îl inspiră pe fiecare să proclame Evanghelia şi El este cel care face să fie înţeles şi primit cuvântul mântuirii. Nu întâmplător inaugurarea evanghelizării a avut loc în dimineaţa de Rusalii sub inspiraţia Sfântului Duh” (Evangelii Nuntiandi, nr. 75). Este demn de remarcat faptul că cel mai important aspect al reînnoirii Liturghiei Euharistice pe care a adus-o Conciliul Vatican II este introducerea epiclezei [2] chiar înainte de formula de consacrare a pâinii şi a vinului.

Iată de ce este esenţială predicarea în puterea Duhului Sfânt. Să sperăm că această predicare kerygmatică va determina convertirea, care la rândul ei trezeşte în credincios dorinţa pentru cunoaşterea mai profundă şi înţelegerea credinţei, care este cateheza. Totuşi, ceea ce este în mod grav necesar în parohiile noastre, înainte de formarea la credinţă cateheză, care, în sine însăşi, este foarte importantă, este ardoarea în kerygma, proclamarea lui Cristos răstignit şi înviat.

O predică kerygmatică sau evanghelizatoare se caracterizează prin ardoarea transmiterii mesajului Evangheliei aşa cum provine direct din lucrarea Duhului Sfânt, care inspiră şi conferă vigoare predicatorului. Se poate vedea limpede aceasta la predicatorii din Biserica primară: în special în Faptele Apostolilor, ca şi în scrisorile Sf. Paul şi ale Sf. Ioan se foloseşte frecvent (de 37 de ori) cuvântul parrhèsia, care înseamnă „libertate în vorbire, sinceritate plină de încredere, siguranţă şi îndrăzneală”; aceasta arată faptul că Duhul Sfânt conferă comunităţii creştine aflate în rugăciune, sau predicatorului Evangheliei, ardoarea proclamării kerygmei.

Dat fiind faptul că predica duminicală nu trebuie să depăşească 12-15 minute, predicatorul – Episcop, preot sau diacon – trebuie să deschidă pentru credincioşi Cuvântul lui Dumnezeu şi să predice acestora misterul pascal într-un limbaj simplu şi plin de ardoare, nu numai ca să îi ţină atenţi, ci şi mai important, ca să le transmită, prin propria sa experienţă şi mărturie de viaţă, iubirea infinită a lui Dumnezeu.

Tocmai aici pasiunea şi entuziasmul pentru comunicarea kerygmei sunt absolut necesare. Este însă foarte important ca acestea să fie întărite prin ceea ce Noul Testament şi Părinţii Bisericii numesc martyria, mărturia vieţii predicatorului însuşi. Să îl ascultăm, încă o dată, pe Papa Paul al VI-lea: „Acest secol este însetat de autenticitate. Credeţi într-adevăr în ceea ce proclamaţi? Trăiţi ceea ce credeţi? Predicaţi ceea ce trăiţi? Lumea aşteaptă de la noi simplitatea vieţii, spiritul de rugăciune, ascultare, umilinţă, detaşare şi jertfire de sine” (EN, nr. 76).

Entuziasmul şi pasiunea sunt rezumate de Sf. Paul şi Părinţii Bisericii într-un alt cuvânt: plèrophoria, care înseamnă „deplină certitudine, siguranţă, convingere, persuasiune”, o manifestare existenţială a plinătăţii pe care Duhul Sfânt o dăruieşte atât ascultătorilor cât şi celui care predică Evanghelia. Această experienţă „pentecostală” a puterii lui Dumnezeu, lucrând prin cuvintele predicatorului, poate fi însoţită de asemenea de manifestarea carismelor Duhului Sfânt, ducând la o profundă transformare a vieţii ascultătorilor.

În sfârşit, să atragem atenţia asupra a ceea ce Sf. Paul a spus atât de frumos şi plin de forţă în imnul său despre agape – iubirea de Dumnezeu: „Dacă aş vorbi limbile oamenilor şi ale îngerilor, dar nu aş avea iubire, aş deveni o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor. Şi dacă aş avea darul profeţiei, şi dacă aş cunoaşte toate misterele şi toată ştiinţa, şi dacă aş avea toată credinţa, aşa încât să mut munţii, dacă n-aş avea iubire, n-aş fi nimic. Şi dacă toată averea mea aş da-o ca hrană săracilor, şi dacă mi-aş da trupul ca să fie ars, dar n-aş avea iubire, nu mi-ar folosi la nimic” (1Corinteni 13,1-3).

Prin urmare, viaţa unui predicator este menită să fie o expresie a iubirii infinite a lui Dumnezeu pentru cei pe care îi evanghelizează, o iubire care arde de dorinţa de a-i aduce la mântuire, la plinătatea vieţii în Cristos. Părinţii greci ai Bisericii îl numeau pe Dumnezeu „Cel îndrăgostit de omenire” (ho Philanthrôpos), şi mergeau atât de departe încât descriau iubirea Lui pentru creaţia Sa, omenirea rănită şi plină de păcate, ca fiind „nebună, extravagantă, scandaloasă” (manikon erôs), atât este de intensă şi totală.

În inima unei omilii pline de har şi rodnice se află tocmai predicarea acestei iubiri nebune, pentru toţi şi pentru fiecare în parte, a lui Dumnezeu care „atât de mult a iubit lumea, încât l-a dat pe Fiul Său, unicul născut” (Ioan 3,16). Predicatorul îşi va fi atins scopul atunci când cei care îl ascultă devin adevăraţi discipoli ai lui Cristos, mărturisitori plini de bucurie şi misionari ai Domnului nostru Isus Cristos şi ai vieţii evangelice care le-a fost oferită de Biserică. Atunci ei vor merge cu pas sigur pe calea sfinţeniei, – una dintre cele mai mari moşteniri lăsate de Conciliul Vatican II, care a subliniat cu atâta putere „chemarea universală la sfinţenie”.

Note:

[1] Numele, viaţa, adevărul, cuvintele şi învăţăturile, semnele (vindecările, exorcismele şi miracolele), mântuirea prin Isus din Nazaret, Fiul Omului şi Fiul lui Dumnezeu, pătimirea, moartea pe cruce şi învierea cu trupul şi întoarcerea în slavă pentru ca să îi judece pe cei vii şi pe cei morţi, cerul şi iadul. „Nu există adevărată evanghelizare dacă nu se proclamă numele, învăţătura, viaţa şi promisiunile, împărăţia şi misterul lui Isus din Nazaret, Fiul lui Dumnezeu”, Papa Paul al VI-lea, Evangelii Nuntiandi, nr. 22.

[2] „A chema în jos.” Aceasta este o „invocaţie” adresată Tatălui ca să-l trimită pe Sfântul Său Duh asupra ofrandelor Bisericii, astfel încât acestea să poată fi transformate în Trupul lui Cristos. Această epiclèsis este momentul central în fiecare anaphora sacramentală (adică rugăciune euharistică); este tocmai ceea ce conferă Liturghiei creştine eficienţa sa nouă şi cu totul specială. Persoanele hirotonite sunt cei care slujesc epicleza, fiindcă sunt slujitorii Duhului (cf. Sf. Ioan Gură-de-Aur), care lucrează cu putere (în Jean Corbon, The Wellness of Worship, p. 17).

Posted in Spiritualitate and tagged .

One Comment

  1. Cred ca secretul unei predici bune consta in eliberarea de Sine, de acel „Eu” care leaga omul de teluric, de ancora ce incremeneste perceptia in portul suficientei si al rutinei.

    Doar asa inspiratia divina poate misca vela cunoasterii impartasite coerent, constructiv si trainic, poate limpezi apele tulburi, poate schimba rute indoielnice si repatria suflete ratacite.

    In ce ne priveste pe noi, credinciosii, cred ca daca fiecare am incerca pentru o clipa sa ne imaginam Infinitul comprimat in propriul trup, iar mai apoi, sa intelegem ratiunea si sa traim trauma rastignirii acestui trup al nostru, in care fiintam si simtim zi de zi, am fi atat de coplesiti de aceasta experienta, incat orice indoiala, indiferenta sau ignoranta ar dispare.

    Si am realiza ca indiferent cine suntem, pe toti, valurile vietii ne conduc spre acelasi liman binecuvintat cu pace si lumina. Dar trebuie sa navigam! Si de cele mai multe ori, in conditii atat de neprielnice…

    Si aici e rolul Bisericii si al apostolilor! Pentru ca desi Credinta nu se preda si nu se invata, totusi ea se probeaza, se testeaza si se valideaza prin Adevar, Curaj si Iubire, valori mostenite de Biserica si de apostoli direct de la Sursa!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *