Primul meu an ca Papă

Teme: Biserică, Interviu.
Etichete: .
Publicat la 5 martie 2014.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Feruccio De Bortoli
Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: Il corriere della sera, 4 martie 2014

Un an de papalitate

Un an de papalitate

Un an a trecut de la acel simplu „Bună seara” care a emoţionat lumea. Arcul de douăsprezece luni aşa de intense – nu numai pentru viaţa Bisericii – cu greu poate conţine marele seceriş de noutate şi multele semne profunde ale inovaţiei pastorale a lui Francisc. Suntem într-o săliţă din Casa Santa Marta. O singură fereastră dă spre o curte interioară mică ce deschide un mic colţ de cer albastru. Ziua este foarte frumoasă, de primăvară, călduţă. Papa apare dintr-o dată, aproape instantaneu, de la o uşă şi are un chip destins, zâmbitor. Priveşte distrat prea multele casetofoane pe care neliniştea senilă a unui jurnalist le-a pus pe o măsuţă. „Funcţionează? Da? Bine.” Bilanţul de un an? Nu, bilanţurile nu îi plac. „Le fac la fiecare cincisprezece zile, cu duhovnicul meu”.

– Dvs, Sfinte Părinte, din când în când telefonaţi celui care vă cere ajutor. Şi uneori nu vă cred.

– Da, s-a întâmplat. Când cineva sună este pentru că vrea să vorbească, are o întrebare de pus, un sfat de cerut. Ca preot la Buenos Aires era mai simplu. Şi pentru mine rămâne o obişnuinţă. O slujire. Simt aceasta înăuntru. Desigur, acum nu este atât de uşor să fac aceasta dat fiind cantitatea de oameni care îmi scriu.

– Şi există un contact, o întâlnire pe care v-o amintiţi cu afect deosebit?

– O doamnă văduvă, de optzeci de ani, căreia îi murise fiul. Mi-a scris. Şi acum îi dau un telefon în fiecare lună. Ea este fericită. Eu fac pe preotul. Îmi place.

– Raporturile cu predecesorul Dvs. Aţi cerut vreodată sfat de la Papa emerit Benedict al XVI-lea?

– Da. Papa emerit nu este o statuie într-un muzeu. Este o instituţie. Nu eram obişnuiţi. În urmă cu şaizeci sau şaptezeci de ani, Episcopul emerit nu exista. A venit după Conciliu. Astăzi este o instituţie. Acelaşi lucru trebuie să se întâmple pentru Papa emerit. Benedict este primul şi probabil vor fi şi alţii. Nu ştim aceasta. El este discret, umil, nu vrea să deranjeze. Am vorbit şi am decis împreună că ar fi fost mai bine ca să vadă oamenii, să iasă şi să participe la viaţa Bisericii. Odată a venit aici pentru binecuvântarea statuii Sfântului Mihail Arhanghelul, apoi la masă la Santa Marta şi, după Crăciun, i-am adresat invitaţia de a participa la Consistoriu şi a acceptat. Înţelepciunea sa este un dar al lui Dumnezeu. Cineva ar fi voit ca el să se retragă într-o abaţie benedictină departe de Vatican. Eu m-am gândit la bunici, care cu înţelepciunea lor, cu sfaturile lor dau forţă familiei şi nu merită să sfârşească într-un azil.

– Modul Dvs de a conduce Biserica nouă ni s-a părut acesta: Dvs îi ascultaţi pe toţi şi decideţi singur. Cam ca generalul iezuiţilor. Papa este un om singur?

– Da şi nu. Înţeleg ceea ce vreţi să îmi spuneţi. Papa nu este singur în munca sa pentru că este însoţit şi sfătuit de atâţia. Şi ar fi un om singur dacă ar decide fără a asculta sau prefăcându-se că ascultă. Însă există un moment, când e vorba de a decide, de a pune o semnătură, în care este singur cu simţul său de responsabilitate.

– Dvs aţi inovat, aţi criticat unele atitudini ale clerului, aţi zdruncinat Curia. Cu ceva rezistenţe, cu ceva opoziţii. Biserica este deja schimbată aşa cum aţi fi voit în urmă cu un an?

– În martie anul trecut nu aveam nici un plan de schimbare a Bisericii. Nu mă aşteptam la această transferare de Dieceză, să spunem aşa. Am început să conduc încercând să pun în practică ceea ce reieşise în dezbaterea dintre Cardinali în diferitele adunări. În modul meu de a acţiona aştept ca Domnul să îmi dea inspiraţie. Vă dau un exemplu. Se vorbise de îngrijirea spirituală a persoanelor care lucrează în Curie şi s-au început reculegeri spirituale. Trebuia să se dea mai multă importanţă exerciţiilor spirituale anuale: toţi au dreptul de a petrece cinci zile în tăcere şi meditaţie, în timp ce înainte în Curie se ascultau trei predici pe zi şi apoi unii continuau să lucreze.

– Duioşia şi milostivirea sunt esenţa mesajului Dvs pastoral…

– Şi al Evangheliei. Este centrul Evangheliei. Altminteri nu este înţeles Isus Cristos, duioşia Tatălui care îl trimite să ne asculte, să ne vindece, să ne mântuiască.

– Dar a fost înţeles acest mesaj? Dvs aţi spus că franciscomania nu va dura îndelung. Există ceva în imaginea Dvs publică ce nu vă place?

– Îmi place să stau printre oameni, împreună cu cel care suferă, să merg în parohii. Nu îmi plac interpretările ideologice, o anumită mitologie a Papei Francisc. Când se spune de exemplu că iese noaptea din Vatican pentru a merge să dea de mâncare cerşetorilor de pe via Ottaviano. Nu mi-a venit niciodată în minte. Sigmund Freud spunea, dacă nu greşesc, că în fiecare idealizare există o agresiune. A-l picta pe Papa ca pe un soi de superman, un fel de star, mi se pare ofensiv. Papa este un om care râde, plânge, doarme liniştit şi are prieteni ca toţi. O persoană normală.

– Nostalgie pentru Argentina Dvs?

– Adevărul este că nu am o nostalgie. Aş vrea să merg să o văd pe sora mea, care este bolnavă, ultima dintre noi cinci. Mi-ar place să o văd, însă acest lucru nu justifică o călătorie în Argentina: o sun la telefon şi aceasta ajunge. Nu cred că voi merge înainte de 2016, pentru că în America Latină deja am fost la Rio. Acum trebuie să merg în Ţara Sfântă, în Asia, apoi în Africa.

– Tocmai v-aţi reînnoit paşaportul argentinian. Dvs sunteţi totuşi un şef de stat.

– L-am reînnoit pentru că expira.

– V-au displăcut acele acuze de marxism, mai ales americane, după publicarea lui Evangelii gaudium?

– Deloc. Nu am împărtăşit niciodată ideologia marxistă, pentru că nu este adevărată, dar am cunoscut multe persoane bune care profesau marxismul.

– Scandalurile care au tulburat viaţa Bisericii sunt din fericire în urmă. V-a fost adresat, despre tema delicată a abuzurilor asupra minorilor, un apel publicat de Foglio şi semnat printre alţii de filozofii Besançon şi Scruton pentru ca să vă ridicaţi glasul împotriva fanatismelor şi a conştiinţei rele a lumii secularizate care respectă puţin copilăria.

– Vreau să spun două lucruri. Cazurile de abuzuri sunt teribile pentru că lasă răni foarte adânci. Papa Benedict al XVI-lea a fost foarte curajos şi a deschis un drum. Biserica a făcut mult pe acest drum. Poate că mai mult decât toţi. Statisticile despre fenomenul violenţei asupra copiilor sunt impresionante, dar arată şi cu claritate că marea majoritate a abuzurilor au loc în cadrul familial şi de vecinătate. Biserica Catolică este probabil unica instituţie publică ce s-a mişcat cu transparenţă şi responsabilitate. Niciun altul nu a făcut mai mult. Şi totuşi Biserica este singura care este atacată.

– Sfinte Părinte, Dvs spuneţi „săracii ne evanghelizează”. Atenţia faţă de sărăcie, cea mai puternică amprentă a mesajului Dvs pastoral, este confundat de unii observatori ca o mărturisire de pauperism. Evanghelia nu condamnă bunăstarea. Şi Zaheu era bogat şi caritabil.

– Evanghelia condamnă cultul bunăstării. Pauperismul este una dintre interpretările critice. În Evul Mediu erau multe curente pauperiste. Sfântul Francisc a avut genialitatea de a situa tema sărăciei în drumul evanghelic. Isus spune că nu se poate sluji la doi stăpâni, Dumnezeu şi bogăţia. Şi atunci când suntem judecaţi la judecata finală (Mt 25) contează apropierea noastră de sărăcie. Sărăcia îndepărtează de idolatrie, deschide porţile pentru Providenţă. Zaheu dăruieşte jumătate din bogăţia sa săracilor. Şi celui care are hambarele pline de propriul egoism Domnul, la sfârşit, îi prezintă nota de plată. Ceea ce cred despre sărăcie am exprimat bine în Evangelii gaudium.

– Dvs aţi indicat în globalizare, mai ales financiară, câteva dintre relele care agresează omenirea. Însă globalizarea a scos din lipsuri milioane de persoane. A dat speranţă, un sentiment rar care nu trebuie confundat cu optimismul.

– Este adevărat, globalizarea a salvat de la sărăcie multe persoane, dar a condamnat multe altele să moară de foame, deoarece cu acest sistem economic devine selectivă. Globalizarea la care se gândeşte Biserica nu se aseamănă cu o sferă, în care fiecare punct este echidistant de centru şi în care se pierde deci particularitatea popoarelor, ci cu un poliedru, cu diferitele sale faţete, prin care fiecare popor îşi păstrează propria cultură, limbă, religie, identitate. Actuala globalizare «sferică» economică, şi mai ales financiară, produce o gândire unică, o gândire slabă. În centru nu mai este persoana umană, numai banul.

– Tema familiei este centrală în activitatea Consiliului celor opt Cardinali. De la exortaţia Familiaris consortio a Papei Ioan Paul al II-lea multe lucruri s-au schimbat. Două Sinoade sunt în program. Se aşteaptă mari noutăţi. Dvs aţi spus despre divorţaţi: nu trebuie condamnaţi, trebuie ajutaţi.

– Este un drum lung pe care Biserica trebuie să îl parcurgă. Un proces voit de Domnul. La trei zile după alegerea mea mi-au fost date temele pentru Sinod, s-a propus să se discute despre care era aportul lui Isus adus omului contemporan. Însă la sfârşit cu treceri treptate – care pentru mine au fost semne ale voinţei lui Dumnezeu – s-a ales să se discute despre familie, care trece printr-o criză foarte serioasă. Este greu să fie formată. Sunt puţini tinerii care se căsătoresc. Există multe familii despărţite în care proiectul de viaţă comună a eşuat. Copiii suferă mult. Noi trebuie să dăm un răspuns. Însă pentru aceasta trebuie reflectat mult în profunzime. Este ceea ce fac Consistoriul şi Sinodul. Trebuie evitat să se rămână la suprafaţă. Tentaţia de a rezolva orice problemă cu cazuistica este o eroare, o simplificare a unor lucruri profunde, aşa cum făceau fariseii, o teologie foarte superficială. În lumina reflecţiei profunde se vor putea înfrunta serios situaţiile speciale, şi cele ale divorţaţilor, cu profunzime pastorală.

– Pentru ce la ultimul Consistoriu conferinţa Cardinalului Walter Kasper (un abis între învăţătura despre căsătorie şi familie şi viaţa reală a multor creştini) i-a divizat aşa de mult pe Cardinali? Cum credeţi că Biserica poate să parcurgă aceşti doi ani de drum obositor ajungând la un consens larg şi senin? Dacă învăţătura este trainică, pentru ce este necesară dezbaterea?

– Cardinalul Kasper a făcut o prezentare foarte frumoasă şi profundă, care va fi în curând publicată în germană, şi a tratat cinci puncte, al cincilea era cel al recăsătoririi. M-aş fi îngrijorat dacă în Consistoriu nu ar fi fost o discuţie intensă: nu ar fi folosit la nimic. Cardinalii ştiau că pot spune ceea ce voiau şi au prezentat multe puncte de vedere distincte, care îmbogăţesc. Confruntările fraterne şi deschise fac să crească gândirea teologică şi pastorală. Despre aceasta nu-mi este teamă, ba chiar caut asta.

– Într-un trecut recent era obişnuit apelul la aşa-numitele „valori non-negociabile” mai ales în bioetică şi în morala sexuală. Dvs nu aţi reluat această formulă. Principiile doctrinale şi morale nu sunt schimbate. Această alegere vrea oare să indice un stil mai puţin perceptiv şi mai respectuos faţă de conştiinţa personală?

– Nu am înţeles niciodată expresia valori non-negociabile. Valorile sunt valori şi gata, nu pot să spun că între degetele de la o mână există unul mai puţin util decât altul. Motiv pentru care nu înţeleg în ce sens pot să fie valori negociabile. Ceea ce trebuia să spun despre tema vieţii, am scris în exortaţia Evangelii gaudium.

– Multe ţări reglementează unirile civile. Este un drum pe care Biserica poate să îl înţeleagă? Dar până la ce punct?

– Căsătoria este între un bărbat şi o femeie. Statele laice vor să justifice unirile civile pentru a reglementa diferite situaţii de convieţuire, determinaţi de exigenţa de a reglementa aspecte economice între persoane, ca de exemplu ca să asigure asistenţa sanitară. Este vorba despre pacturi de convieţuire de natură diferită, ale cărei diferite forme nu aş şti să le prezint. Trebuie văzute diferitele cazuri şi evaluate în varietatea lor.

– Cum va fi promovat rolul femeii în Biserică?

– Şi aici cazuistica nu ajută. Este adevărat că femeia poate şi trebuie să fie mai prezentă în locurile de decizie ale Bisericii. Însă eu aceasta aş numi-o o promovare de tip funcţional. Numai aşa nu se parcurge mult drum. Mai degrabă trebuie gândit că Biserica are genul feminin: este feminină de la origini. Marele teolog Urs von Balthasar a lucrat mult asupra acestei teme: principiul marian conduce Biserica alături de cel petrin. Fecioara Maria este mai importantă decât orice Episcop şi decât orice Apostol. Aprofundarea teologală este în desfăşurare. Cardinalul Rylko, cu Consiliul Laicilor, lucrează în această direcţie cu multe femeie experte în diferite materii.

– La jumătate de secol de la Humanae vitae a Papei Paul al VI-lea, Biserica poate să reia tema controlului naşterilor? Cardinalul Martini, confratele Dvs, considera că a venit de acum momentul.

– Totul depinde de modul cum este interpretată Humanae vitae. Însuşi Papa Paul al VI-lea, la sfârşit, recomanda duhovnicilor multă milostivire, atenţie faţă de situaţiile concrete. Însă genialitatea sa a fost profetică, a avut curajul de a se situa împotriva majorităţii, de a apăra disciplina morală, de a exercita o frână culturală, de a se opune neo-malthusianismului prezent şi viitor. Problema nu este aceea de a schimba învăţătura, ci de a merge în profunzime şi a face în aşa fel încât pastoraţia să ţină cont de situaţii şi de ceea ce pentru persoane este posibil să facă. Şi despre aceasta se va vorbi pe drumul Sinodului.

– Ştiinţa evoluează şi redesenează graniţele vieţii. Are sens a prelungi în mod artificial viaţa în stare vegetativă? Testamentul biologic poate să fie o soluţie?

– Eu nu sunt un specialist în teme bioetice. Şi mă tem că orice frază a mea poate să fie răstălmăcită. Învăţătura tradiţională a Bisericii spune că nimeni nu este obligat să folosească mijloace extraordinare când se ştie că este într-o fază terminală. În pastoraţia mea, în aceste cazuri, am sfătuit mereu curele paliative. În cazuri mai specifice e bine să se recurgă, dacă este necesar, la sfatul specialiştilor.

– Apropiata călătorie în Ţara Sfântă va duce la un acord de intercomuniune cu ortodocşii pe care Papa Paul al VI-lea, în urmă cu cincizeci de ani, ajunsese aproape să îl semneze cu Athenagoras?

– Suntem cu toţii nerăbdători să obţinem rezultate «închise». Însă drumul unităţii cu ortodocşii înseamnă mai ales a merge şi a lucra împreună. La Buenos Aires, în cursurile de cateheză, veneau mulţi ortodocşi. Eu petreceam Crăciunul şi ziua de 6 ianuarie împreună cu Episcopii lor, care uneori cereau şi sfaturi de la oficiile noastre diecezane. Nu ştiu dacă este adevărat episodul care se povesteşte despre Athenagoras că i-ar fi propus Papei Paul al VI-lea ca ei să meargă împreună şi să îi trimită pe toţi teologii pe o insulă ca să discute între ei. Este o glumă, dar important este să mergem împreună. Teologia ortodoxă este foarte bogată. Şi cred că ei au în acest moment mari teologi. Viziunea lor despre Biserică şi despre sinodalitate este minunată.

– În câţiva ani cea mai mare putere mondială va fi China cu care Vaticanul nu are raporturi. Matteo Ricci era iezuit ca Dvs.

– Suntem aproape de China. Eu am trimis o scrisoare preşedintelui Xi Jinping când a fost ales, la trei zile după mine. Şi el mi-a răspuns. Raporturi există. Este un popor mare pe care îl iubesc.

– De ce Sfântul Părinte nu vorbeşte niciodată despre Europa? Ce anume nu vă convinge din planul european?

– Dvs vă amintiţi de ziua în care am vorbit despre Asia? Ce anume am spus? (aici reporterul se aventurează în câteva explicaţii adunând amintiri vagi pentru a-şi da seama că a căzut într-o capcană simpatică) Eu nu am vorbit nici despre Asia, nici despre Africa, nici despre Europa. Numai despre America Latină, atunci când am fost în Brazilia şi când a trebuit să primesc Comisia pentru America Latină. Nu a fost încă ocazia de a vorbi despre Europa. Va veni.

– Ce carte citiţi în aceste zile?

Petru şi Magdalena de Damiano Marzotto, despre dimensiunea feminină a Bisericii. O carte foarte frumoasă.

– Şi nu reuşiţi să vedeţi vreun film frumos, alta dintre pasiunile Dvs? „Marea frumuseţe” a câştigat Oscarul. Îl veţi vedea?

– Nu ştiu. Ultimul film pe care l-am văzut a fost La vita è bella de Benigni. Anterior am văzut La Strada de Fellini. O capodoperă. Îmi plăcea şi Waida….

– Sfântul Francisc a avut o tinereţe zvăpăiată. Vă întreb: aţi fost vreodată îndrăgostit?

– În cartea Iezuitul povestesc despre timpul când aveam o prietenă la 17 ani. Şi amintesc despre aceasta şi în Cerul şi pământul, volumul pe care l-am scris cu Abraham Skorka. În seminar o tânără mi-a sucit capul timp de o săptămână.

– Şi cum s-a terminat, dacă nu sunt indiscret?

– Erau treburi de tineri. Am vorbit despre aceasta cu duhovnicul meu. (un mare zâmbet)

– Mulţumesc, Sfinte Părinte.

– Eu vă mulţumesc.

Traducere preluată de pe Ercis.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *