Postul Mare – timp de pocăinţă şi de har

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Cristina Şoican
Sursa: Actualitatea creştină, martie 2006

Postul Mare

Postul Mare

Postul Mare „prin reamintirea sau pregătirea botezului şi prin pocăinţă îi pregăteşte pe credincioşi la celebrarea misterului pascal, prin ascultarea mai frecventă a cuvântului lui Dumnezeu şi prin practicarea (mai intensă) a rugăciunii…” (Sacrosanctum concilium).

Ce este Postul Mare?

Postul Mare este perioada liturgică de patruzeci de zile al cărei scop fundamental este, dintotdeauna, acelaşi: un serios examen asupra stării noastre de viaţă, mărturisirea păcatelor şi luarea hotărârii de a elimina din viaţa noastră ceea ce Dumnezeu consideră păcat, luptând cu noi înşine, învingând omul vechi şi aducând la lumină omul cel nou.

Postul Mare începe cu Miercurea Cenuşii şi durează până la Liturghia Cinei Domnului din Joia Sfântă. Liturghia de seară, din Joia Sfântă, deschide Triduumul Pascal al Pătimirii şi Învierii lui Isus, care-şi are centrul în Vigilia pascală şi se încheie cu Vesperele Învierii Domnului. Triduumul cuprinde: Joia Sfântă, zi în care se celebrează dimineaţa, Liturgia Crismei în cadrul căreia se aminteşte instituirea sacramentului preoţiei şi se binecuvântează uleiurile sfinte iar seara, Liturghia Cinei Domnului, când se aminteşte instituirea sacramentului Euharistiei; Vinerea Sfântă când se celebrează Patima Domnului. În această zi, celebrarea este alcătuită din liturgia cuvântului, adorarea sfintei cruci şi distribuirea Sfintei Împărtăşanii; Sâmbăta Sfântă, singura zi aliturgică. În această zi, în care Biserica meditează patima şi moartea lui Isus, nu se celebrează Sfânta Liturghie. Sfânta Împărtăşanie se distribuie doar ca viatic („Celor care sunt pe punctul de a părăsi această viaţă, pe lângă ungerea bolnavilor, Biserica le oferă Euharistia ca viatic”, CBC, 1524). Noaptea de sâmbătă spre duminică se celebrează în mod solemn Vigilia Pascală.

Săptămâna Sfântă – ultima din Postul Mare – începe cu Duminica Floriilor sau a Patimii Domnului. Această zi uneşte triumful regal al lui Cristos (intrarea glorioasă în Ierusalim unde este întâmpinat cu ramuri de măslin) cu anunţarea pătimirii lui (Evanghelia zilei prezintă Patima lui Isus).

În duminicile din timpul postului nu se cântă imnul Gloria şi nici Aleluia. Versetul care precede Evanghelia poate fi însoţit de o aclamaţie către Isus Cristos. Culoarea liturgică a postului este violetul, cu excepţia duminicii a IV-a, numită şi duminica bucuriei (Laetare – „Bucuraţi-vă!”) după cuvântul cu care începe Liturghia. În această zi preotul poate îmbrăca veşminte roz.

Prima zi a postului, zi de penitenţă pentru întreaga Biserică în care se ţine post şi abstinenţă de la carne, îşi ia numele de la ritul impunerii cenuşii pe capetele credincioşilor. Cenuşa este simbolul slăbiciunii şi al fragilităţii omului (Gen 18,27; Ecleziasticul 10,9), dar şi semnul exterior al celui care se căieşte şi se hotărăşte să se convertească (Iona 3, 5-6); plecarea capetelor pentru primirea cenuşii semnifică recunoaşterea stării de păcătos şi manifestarea regretului pentru păcatele săvârşite.

De ce patruzeci de zile?

Inspirată de exemplul lui Moise şi al lui Ilie care, după un post de 40 de zile au fost admişi să-l vadă pe Dumnezeu (Ex 24, 18; 1 Re 19,8), dar mai mult, inspirată de retragerea lui Isus în pustiu, pentru 40 de zile, înainte de începerea activităţii sale publice (Mt 4, 1-2), Biserica a adoptat această perioadă simbolică drept pregătire pentru sărbătoarea Paştelui. Numărul patruzeci [în timpul lui Noe potopul a durat patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi (Gen 7, 17), patruzeci de ani a rătăcit poporul evreu prin deşert înainte de a intra în ţara promisă (Ex 16,35)], indică un timp de probă dar şi un timp de har, un timp privilegiat în care creştinii trebuie să vegheze şi să se roage, pentru a se putea asocia lui Cristos în lupta împotriva păcatului, făcându-se părtaşi, în acest mod, de victoria Sa.

Este un timp liturgic sacru, un sacramentum, după cum se exprimau Părinţii Bisericii, semn al unui timp de har care antrenează întreaga Biserică, atât pe cei care se pregătesc să primească botezul, cât şi pe cei care redescoperă vocaţia de creştin, în lumina pascală. În Biserica primară, această perioadă era ultima etapă de pregătire a catehumenilor, cei care urmau să primească botezul în noaptea de Paşti. Începând cu secolul al IV-lea, s-a manifestat tendinţa de a transforma aceste patruzeci de zile într-un timp de penitenţă şi de reînnoire pentru întreaga Biserică, prin practicarea postului şi a abstinenţei.

Cum trăim Postul?

Practica spirituală a postului constă în privarea sau în cumpătarea nu doar faţă de mâncare, ci faţă de tot ce-ar putea impiedica trăirea unei intense vieţi spirituale. Acum se cere o ascultare mai atentă a cuvântului lui Dumnezeu, o „anamneză” a sacramentului Botezului, redescoperirea şi celebrarea sacramentului Pocăinţei şi al Reconcilierii, participarea frecventă la celebrarea Euharistiei, intensificarea rugăciunii personale.

Biserica propune ca acest timp să fie transformat într-un fel de „retragere spirituală” în care creştinul este invitat să se trezească din lâncezeală şi să dea un nou suflu credinţei sale. În acest timp de pregătire pentru cea mai glorioasă dintre sărbătorile creştine, Biserica este „înarmată” cu instrumente care fac vizibilă acţiunea lui Dumnezeu în drumul convertirii omului: postul, rugăciunea, pomana. Aceste trei forme ale pocăinţei interioare a creştinului „exprimă convertirea în raport cu sine, în raport cu Dumnezeu şi în raport cu ceilalţi” (CBC 1434). Ele aparţin, dintotdeauna, vieţii şi practicii penitenţiale a Bisericii, răspunzând nevoii permanente a creştinului de a se converti, de a cere iertare pentru păcatele comise, de a cere ajutorul divin şi de a aduce laudă şi mulţumire lui Dumnezeu.

Postul

Practicarea postului, ca şi rugăciunea sau pomana, nu reprezintă o noutate pe care o aduce Isus: experienţa religioasă a poporului lui Israel arată că postul era practicat ca o profesiune de credinţă în unicul Dumnezeu adevărat şi ca element necesar pentru a depăşi probele la care erau supuse credinţa şi încrederea în Dumnezeu. În Noul Testament, postul este prezentat ca mijloc de pocăinţă şi de înălţare spirituală. Isus îi îndeamnă pe cei care postesc să facă lucrul acesta pentru Dumnezeu, nu pentru oameni (Mt 6,16-18). În vechime, postul impus pentru această perioadă era atât de riguros încât, în secolul al cincisprezecelea, era încă în vigoare o lege care-i condamna la moarte pe măcelarii care vindeau carne în timpul Postului Mare. Însă, odată cu trecerea timpului, rigorile disciplinei postului au suferit o vizibilă relaxare.

Astăzi, postul şi abstinenţa se păstrează cu stricteţe în două zile din an: în Miercurea Cenuşii şi în Vinerea Sfântă, iar abstinenţa este obligatorie în toate vinerile din Postul Mare. Legea Bisericii prevede că în zilele de post este permis să mănânci o singură dată până la săturare. Persoanele între 18 – 59 de ani trebuie să respecte această lege, pentru a nu comite un păcat grav. Sunt scutite persoanele care au o scuză legitimă (în caz de boală, convalescenţă, cei care prestează muncă fizică grea). În stabilirea vârstei celor care trebuie să respecte postul se vede clar prudenţa Bisericii: pâna la vârsta majoratului, când se manifestă creşterea şi dezvoltarea fizică a omului, nu se impune practicarea postului, iar după 60 de ani, când sănătatea, în mod firesc, începe să intre în declin şi organismul îşi pierde rezistenţa, din nou Biserica nu mai impune postul.

Scopul postului este rezumat de sfântul Toma de Aquino în Summa Theologica: Se practică postul pentru a ţine în frâu concupiscenţa cărnii, deoarece postul este paznicul curăţiei. Concupiscenţa este bine ţinută în frâu de abstinenţa de la mâncare şi de la băutură. În al doilea rând, postul ajută mintea să se ridice la contemplarea lucrurilor cereşti, şi, în al treilea rând, postul repară ofensa adusă lui Dumnezeu prin păcat. „Postul curăţă din nou inima, o face smerită şi umilă, înalţă mintea, alungă norii concupiscenţei, stinge focul dorinţei carnale, aprinde flacăra adevăratei curăţii”.

Sfântul Augustin subliniază faptul că postul autentic este legat în mod intim de rugăciune, de umilinţă, de generozitatea manifestată prin pomană, de iertarea ofenselor primite, de oricare operă de pietate şi de caritate, de căinţă sinceră şi autentică care înseamnă „o convertire la Dumnezeu din toată inima, o ruptură cu păcatul, o aversiune faţă de rău, împreună cu repulsia faţă de faptele rele săvârşite” (CBC, 1431).

Rugăciunea

„Rugaţi-vă fără încetare!” (1 Tes 5,17). Pentru că „Nimic nu are valoarea rugăciunii; ea face cu putinţă ceea ce este cu neputinţă, uşor ceea ce este greu. Este cu neputinţă ca omul care se roagă să păcătuiască. Cine se roagă se mântuieşte cu siguranţă, cine nu se roagă se osândeşte cu siguranţă” (Alfons Maria de Liguori). „Mulţi oameni, rugându-se, nu se roagă!” pentru că inima şi viaţa lor nu sunt în armonie cu rugăciunea. Rugăciunea, înainte de toate, trebuie să izvorască din inimă şi abia apoi să se materializeze prin vorbe. Uneori nici nu este nevoie de cuvinte, pentru că dragostea, umilinţa şi curăţia inimii spun totul. Rugăciunea cere să faci linişte în jurul tău, este un fel de „tăcere în doi”.

În timpul Postului Mare, în mod special în această perioadă, rugăciunea trebuie să facă parte din arsenalul de luptă împotriva omului vechi. Fără rugăciune, convertirea este imposibilă, aşa cum fără rugăciune faptele noastre sunt doar prestări de servicii. Pentru un creştin este important spiritul şi sensul care susţin o activitate. Rugăciunea şi acţiunea nu se contrazic, ci se întăresc una pe cealaltă. Încercările de a-i ajuta pe ceilalţi, intenţia de a face ceva bun pot fi lipsite de energie dacă nu sunt încadrate şi susţinute de rugăciune. „Cel care uneşte rugăciunea cu faptele şi faptele cu rugăciunea, acela se roagă fără încetare. Numai astfel putem socoti realizabil principiul de a ne ruga fără încetare” (CBC, 2745).

Pomana

„Săracii nu vor lipsi nicicând din această ţară, de aceea îţi dau poruncă şi îţi spun: Deschide-ţi cu dărnicie mâna către fratele tău, către cel smerit şi sărac din ţara ta” (Dt 15,11). „Cine are două haine să împartă cu cel care nu are şi cine are hrană să facă la fel” (Lc 3,11). Pomana faţă de cei aflaţi în nevoie, făcută din dorinţa sinceră de a ajuta şi cu multă discreţie, este o mărturie a iubirii frăţeşti, dar şi un lucru bine plăcut în ochii Domnului: „…pomana ta să fie în ascuns şi Tatăl tău, care vede în ascuns, te va răsplăti” (Mt 6, 4).

Dintotdeauna cei săraci s-au bucurat de o grijă deosebită din partea Bisericii, care s-a inspirat din sărăcia lui Isus şi din atitudinea pe care el a avut-o faţă de cei săraci (Mc 12, 41-44). Creştinul trebuie să fie capabil şi dispus să dăruiască, atunci este vorba de milostenie sufletească (a învăţa pe cei neştiutori, a sfătui pe cei în îndoială, a mângâia pe cei în întristare, a suporta cu răbdare pe cei dezagreabili), ca şi atunci când trebuie să facă fapte de milostenie trupească (a da de mâncare, a îmbrăca pe cei lipsiţi de îmbrăcăminte, a vizita pe bolnavi). Milostenia şi caritatea pot fi înăbuşite de zgârcenie, atitudine contrastantă cu vocaţia de creştin şi un motiv de nemulţumire şi de neîmpăcare personală „Este în mine o nelinişte: e greutatea bogăţiilor pe care nu le-am dat „(Rabindranath Tagore).

„Adevăr vă spun: tot ce nu aţi făcut unuia dintre aceştia mici, mie nu mi-aţi făcut! ” (Mt 25, 46).

Posted in Spiritualitate and tagged .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *