O vocaţie pentru copilul meu?

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Leon Suprenant
Traducere: Mariana Cristina
Sursa: Lay Witness Magazin, martie-iunie 2011

Vocaţiile cresc în familie

Vocaţiile cresc în familie

„Pentru vocaţii multe la preoţie şi călugărie, Domnului să ne rugăm…” Sunt sigur că mulţi dintre noi au auzit această intenţie la Liturghie şi am răspuns „Te rugăm, ascultă-ne!” Dar de unde va veni această creştere a vocaţiilor? Se pare că această cerere nu face referire la nişte simple numere. În timp ce avem mare nevoie de o creştere a vocaţiilor în Biserica universală, această rugăminte ne implică în proces. Trebuie să fim dispuşi să favorizăm vocaţiile în comunităţile, parohiile şi familiile noastre ca parte a propriei noastre misiuni de a aduce roade.

Când vine vorba de promovarea vocaţiilor în familiile noastre, trebuie să ne străduim să găsim echilibrul corect între a încuraja vocaţiile religioase fără a le interzice şi fără a le impune. Catehismul Bisericii Catolice are o extraordinară secţiune despre rolul părinţilor în formarea doctrinală şi spirituală a copiilor (nr. 2221-2231). Această formare asigură bazele pentru ca fiecare copil să descopere şi să aleagă în mod liber vocaţia sa în Cristos. Numărul 2230 rezumă foarte bine: „Devenind adulţi, copiii au datoria şi dreptul să-şi aleagă profesiunea şi starea de viaţă”. Însă acest lucru este mult mai profund.

CBC nr. 2232-2233 subliniază că legăturile de familie nu sunt absolute. Dumnezeu cheamă fiecare persoană pe nume, inclusiv pe copiii noştri. Ca părinţi, trebuie să respectăm acest fapt şi să îi încurajăm să urmeze calea pe care îi conduce Dumnezeu. Aşa cum îi place soţiei mele să spună, ei sunt într-adevăr copiii lui Dumnezeu; El ne-a lăsat doar să îi avem pentru o perioadă. Acest adevăr are o relevanţă particulară pentru vocaţiile religioase: „Părinţii vor primi şi vor respecta cu bucurie şi aducere de mulţumire chemarea adresată de Domnul unuia dintre copiii lor de a-l urma în feciorie pentru Împărăţia cerurilor, în viaţa consacrată sau în slujirea preoţească” (nr. 2233).

În multe dintre familiile pe care le-am întâlnit, problema este că vocaţiile religioase nu sunt apreciate în mod adecvat. Dorinţa naturală, dar uneori exagerată, de a avea nepoţi, credinţa slabă, formarea insuficientă şi valorile seculare sunt câţiva din factorii care influenţează. Ca tată al unei tinere care a intrat de curând în viaţa religioasă, sunt mai înţelegător ca înainte în ceea ce priveşte îngrijorările pe care le au părinţii care nu şi-a dorit aceasta pentru copilul lor, deoarece este foarte dificil să ne dăm copilul înapoi lui Dumnezeu mai înainte de a fi pregătiţi. (Oare suntem vreodată pregătiţi?)

Toţi dorim ceea ce este mai bine pentru copiii noştri. Dorim ca ei să fie fericiţi. Ei bine, viaţa consacrată este o chemare foarte înaltă în Biserică. Ce putem cere mai mult? Şi dacă copilul nostru este cu adevărat chemat la această minunată viaţă, el sau ea va experimenta un nivel de fericire pe care îl atingem foarte rar în această viaţă. Am văzut deja acest lucru la draga mea sr. Mary Kate. La cealaltă extremă, cu siguranţă, nu dorim să ne forţăm copiii, direct sau indirect, împotriva voinţei lor. Este alegerea lor, este vocaţia lor.

Totuşi, am dorit o asigurare că fata mea alege o comunitate solidă care să se potrivească cu personalitatea şi darurile sale. În această privinţă, aproape toate comunităţile religioase solide din ţara noastră sunt afiliate la Institutul pentru Viaţa Consacrată, care are un directoriu foarte util. Pe lângă aceasta, cea mai bună încurajare este să ne creştem copiii într-o familie, oricât de imperfectă ar fi ea, care se străduieşte să pună lucrurile importante pe primul loc, să facă din Euharistie centrul şi scopul vieţii zilnice. Dacă vom face aceasta, vom putea foarte bine să vedem o creştere.

Posted in Familie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *