Nu cădeţi în plasa agitaţiei mediatice privind divorţaţii recăsătoriţi

Teme: Teologie.
Etichete: , .
Publicat la 23 martie 2014.
Print Friendly

Autor: Todd Aglialoro
Traducere: Radu Capan
Sursa: Catholic.com, 20 martie 2014

Admiterea divorţaţilor recăsătoriţi

Admiterea divorţaţilor recăsătoriţi

Îşi schimbă Biserica Catolică învăţătura despre divorţ şi recăsătorire? Toate publicaţiile par să indice în această direcţie. Să dăm de capăt acestei probleme privind puţin înapoi în istorie. În 2009, şi apoi în 2010, Papa Benedict al XVI-lea făcea anumite afirmaţii despre utilizarea prezervativelor care i-au făcut pe jurnaliştii din presa seculară să fiarbă. Mai întâi a discreditat ideea, susţinută de unii teologi, că cuplurile căsătorite ar putea folosi prezervativele atunci când există riscul transmiterii SIDA; apoi după câteva luni a sugerat că, în anumite circumstanţe, citând cazul bărbaţilor homosexuali care se prostituează, folosirea prezervativului ar putea fi un semn de responsabilitate morală (folosirea acestuia de către parteneri de acelaşi sex nu mai este contraceptivă, dar poate – fără să garanteze – evita transmiterea unor boli – n.tr.).

Mass-media, după cum era de aşteptat, l-a criticat mai întâi pe Papă pentru gândirea demnă de Evul Mediu, iar mai apoi s-a agitat cu emoţie, întrebând dacă nu cumva ne aflăm în pragul revizuirii enciclicii Humanae Vitae. În ambele cazuri, tărăboiul era fără rost. Dintr-o perspectivă practică, relaţiile sexuale când unul dintre parteneri ştie că are SIDA sunt ca a juca la ruleta rusească. Deşi rata reală de succes a prezervativului în prevenirea transmiterii virusului HIV este disputată, ştim că nu este 100%. Şi greşeala celui care îl foloseşte poate duce la eşec, iar eşecul provoacă în acest caz moartea. Binele intimităţii sexuale în viaţa conjugală nu justifică un astfel de risc, chiar dacă ai putea găsi o modalitate de a trece peste aspectul contraceptiv. Era deci, şi este, un non-sens.

Similar stau lucrurile cu folosirea prezervativului în acte sexuale ce sunt inerent ne-fecunde – precum în exemplul Papei cu homosexualii. Amintiţi-vă că problema cu prezervativul nu este bucata de latex în sine: Biserica învaţă că contracepţia este imorală când este folosită intenţionat pentru a preveni procrearea (cf. Humanae Vitae, nr. 14). Această învăţătură nu anticipează folosirea dispozitivelor contraceptive în acte sexuale nenaturale care nu au şansa să fie procreative. Mass-media a înţeles deci greşit ambele ştiri nu doar pentru că trăieşte şi moare după titluri de senzaţie, ci pentru că este în mod fundamental ignorantă în ceea ce priveşte învăţătura Bisericii.

Acelaşi comportament a fost demonstrat din nou, cu agitaţia din ultimele săptămâni legată de reflecţia Cardinalului Walter Kasper (ţinută în februarie în faţa Cardinalilor reuniţi într-un Consistoriu extraordinar dedicat familiei, în care într-un capitol vorbeşte despre divorţaţii recăsătoriţi), de presupusul plan al Episcopilor germani pentru această categorie de credincioşi şi viitorul Sinod despre Familie, care se aşteaptă să tranşeze problema.

Învăţătura catolică, luând în serios cuvintele lui Isus Cristos de la Matei 19,4-9, susţine că uniunea maritală este indisolubilă. Dacă, după ce s-a intrat într-o căsătorie validă, un catolic obţine divorţul (de la stat) şi apoi se recăsătoreşte (într-o ceremonie civilă… chiar şi într-una religioasă), el se pune pe sine într-o stare care îi interzice primirea Euharistiei. Pe cei care nu îşi practică credinţa îi doare în cot, cum s-ar spune. Alţii, însă, vor să îşi trăiască pe mai departe viaţa de credinţă: unii vin la biserică regulat dar nu se împărtăşesc, în timp ce alţii se apropie ilicit de altar, deformându-şi conştiinţele pentru a-şi putea justifica gestul. Dar există şi aceia care se îndepărtează de Biserică pentru o vreme, iar apoi se întorc, cu inima frântă, dornici să primească Trupul lui Cristos. Ei ar dori să facă orice este necesar pentru a-şi rezolva situaţia, dar în multe cazuri a doua (aşa-zisă) căsătorie s-a soldat cu copii, cu îndatoriri de ordin practic, iar legăturile personale nu pot fi pur şi simplu anulate sau ignorate.

Ce pot face aceşti oameni? Cardinalul Kasper a oferit unele sugestii. Nimic super-specific, dar punctele principale s-ar reduce la următoarele:

  • Trebuie să păstrăm învăţătura Bisericii despre indisolubilitatea căsătoriei.
  • Nu putem rezolva problema actuală doar printr-o creştere a numărului de recunoaşteri a nulităţii căsătoriei.
  • S-ar putea să rezolvăm problema dând păstorilor în particular opţiunea de a călăuzi catolicii divorţaţi şi recăsătoriţi printr-o perioadă potrivită de penitenţă, după care să fie re-admişi la deplina comuniune.

Dacă învăţătura catolică poate provoca presei seculare, pe vreo temă, mai multă iritare decât legat de interzicerea contracepţiei, atunci această temă este poziţia privind divorţaţii recăsătoriţi. Pare o atitudine atât de rece. Orice şoaptă privind o schimbare devine ditamai subiect de presă, în special de când cu discursul Cardinalului Kasper, discurs cerut de însuşi Papa Francisc. Dar sugestiile făcute de Cardinalul Kasper sunt cu adevărat un semn că s-ar pregăti o mare schimbare în învăţătura Bisericii despre căsătorie?

Ei bine, există o problemă. Aşa după cum problema de bază a contracepţiei nu este prezervativul sau pilula în sine, şi în cazul divorţaţilor recăsătoriţi problema nu este certificatul dat de primărie. Problema nu este „eşecul” primei căsătorii sau „trădarea” catolicismului prin căutarea celei de-a doua căsătorii într-o altă Biserică. Problema este starea continuă de adulter pe care o creează a doua presupusă căsătorie. Presupunând o viaţă conjugală normală – adică bărbatul şi femeia fac ceea ce soţii şi soţiile fac de regulă – avem o situaţie care este ireconciliabilă. Sau pus mai clar: Dacă eu sunt căsătorit încă cu „prima” soţie, dar am relaţii sexuale cu a „doua” soţie, eu comit adulter. Nu contează câtă căinţă arăt, nu contează câtă consiliere pastorală primesc, perseverenţa în adulter (am relaţii sexuale cu o femeie care nu este cu adevărat soţia mea) mă descalifică de la împărtăşire.

Remediul tradiţional pentru circumstanţele în care o a doua „căsătorie” a creat obligaţii ce nu pot fi anulate este ca bărbatul şi femeia să se angajeze să trăiască împreună ca frate şi soră. Ei continuă să trăiască împreună, dar trebuie să înceteze iluzia că sunt căsătoriţi. Aceasta înseamnă în principal să practice permanent abstinenţa în căsătorie, sau cel puţin până când prima căsătorie, dacă se poate, va fi declarată nulă.

Cardinalul Kasper nu aminteşte de această practică, astfel că se poate presupune că soluţia sa ar permite persoanelor ce intră într-o aşa zisă a doua căsătorie să continue să aibă relaţii sexuale. Din moment ce aceasta ar cere o schimbare radicală a învăţăturii Bisericii fie a) despre imoralitatea adulterului, fie b) despre indisolubilitatea căsătoriei, trebuie să concludem că este o imposibilitate. Biserica Catolică, protejată de Duhul Sfânt de erori în învăţătura sa legată de credinţă şi morală, nu poate să înveţe ceva despre Sacramente sau despre ce este bine şi ce este rău în opoziţie cu ce a învăţat în ultimii 2.000 de ani.

Presa nu înţelege aceasta, dar Cardinalul Kasper sigur înţelege. De aceea remarcile sale au fost – şi pot să fie luate doar ca – un experiment spre reflecţie. Când vine vorba de asistarea pastorală a divorţaţilor recăsătoriţi, Biserica este condiţionată de numeroase adevăruri esenţiale. Cum putem să arătăm acestor persoane un maxim de iubire şi de sprijin fără a încălca aceste adevăruri? Aceasta este esenţa discuţiei actuale. Rămâne să urmărim atenţi Sinodul din octombrie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *