Monseniorul Oscar Arnulfo Romero, un predicator martir

Teme: Personalităţi.
Etichete: .
Publicat la 26 martie 2014.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: prof. Manlio Sodi şi Mons. Gregorio Rosa Chávez
Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: Zenit, 23 şi 24 martie 2014

Arhiepiscopul Oscar Arnulfo Romero

Arhiepiscopul Oscar Arnulfo Romero

Amintindu-l pe Slujitorul lui Dumnezeu şi fost arhiepiscop de San Salvador, ucis la 24 martie 1980 la altar în timp ce celebra Euharistia

Cu ocazia celei de-a XXII-a zile de rugăciune şi de post instituită de Ioan Paul al II-lea pentru a-i aminti pe misionarii martiri, figura monseniorului este mai mult ca oricând de referinţă şi de actualitate. Fixată în această zi în care a avut loc martiriul monseniorului Romero, „ziua” este o invitaţie urgentă de a-i comemora pe toţi cei care au acceptat să trăiască oferirea supremă a vieţii lor pentru credinţă.

Pentru a aminti forţa cuvântului monseniorului Romero i-am cerut profesorului Manlio Sodi să pună la dispoziţia tuturor cititorilor agenţiei Zenit o scurtă dar preţioasă „voce” apărută în Dizionario di Omiletica [Dicţionar de omiletică], editat pentru a treia oară în aceste zile de editurile Elle Di Ci şi Velar.

Contribuţia a fost redactată de monseniorul Gregorio Risa Chávez, actual auxiliar şi vicar general al arhidiecezei de San Salvador, unde la 24 martie 1980 monseniorul Romero a fost ucis în timpul celebrării Euharistiei. Desigur, nu este vorba de un misionar, ci de un păstor care a trăit slujirea sa usque ad mortem şi a cărui „voce” strigă încă în favoarea dreptăţii şi împotriva oricărei forme de asuprire.

1. Profilul biografic

– Date generale. Monseniorul Oscar Arnulfo Romero s-a născut la 15 august 1917 la Ciudad Barrios, dieceza de San Miguel, în nord-estul lui El Salvador. A fost hirotonit preot la Roma, la 4 aprilie 1942; a primit consacrarea episcopală la 21 iunie 1970. Abundă mărturiile care scot în evidenţă spiritul său de rugăciune şi de umilinţă, dezlipirea sa de lucruri şi iubirea sa faţă de cei săraci. După ce a slujit Biserica fiind episcop auxiliar de San Salvador, i-a succedat primului episcop de Santiago de Maria, dieceză pe care a condus-o puţin mai mult de doi ani (decembrie 1974 – februarie 1977). La 22 februarie 1977 a luat în posesie canonică arhidieceza de San Salvador, într-un ambient social şi politic extrem de agitat. A murit asasinat în capela spitalului oncologic „Divina Providenţă”, în timp ce, după ce a terminat de rostit omilia la o Liturghie oferită pentru mama unui jurnalist, se pregătea să ofere pâinea şi vinul. Cu o lună înainte, în cursul exerciţiilor spirituale pe care le-a făcut cu mai mulţi preoţi, fiind informat că viaţa sa era în pericol, a scris: „O altă teamă se referă la riscul în care se află viaţa mea. Mă costă scump acceptarea unei morţi violente, care în aceste împrejurări este foarte posibilă. Chiar şi domnul nunţiu de Costa Rica m-a anunţat despre pericole iminente pentru săptămâna aceasta” (Notiţe din 25 februarie 1980). În faţa pericolului iminent, monseniorul Romero face oferirea conştientă a propriei vieţi: „Dispoziţia mea trebuie să fie aceea de a-mi da viaţa pentru Dumnezeu, oricare ar fi sfârşitul vieţii mele. Împrejurările, necunoscute, se vor trăi cu harul lui Dumnezeu. El i-a asistat pe martiri şi, dacă este necesar, îl voi simţi foarte aproape în a-i încredinţa întreaga mea viaţă şi în a trăi pentru El” (ibid.).

– Convertire sau evoluţie? S-a răspândit pe larg ideea că monseniorul Romero s-a „convertit” la săraci după asasinarea prietenului său, iezuitul Rutilio Grande, care a avut loc la doar trei săptămâni după sosirea noului arhiepiscop la scaunul din San Salvador. Aceasta este teza unuia dintre biografii săi (J.R. Brockman, La palabra queda. Vida de Monseñor Oscar A. Romero, San Salvador 1985), susţinută şi în filmul „Romero”, în care figura episcopului era întruchipată de actorul portorican Raul Julia. Această opinie nu este împărtăşită de cel care a studiat mai profund viaţa sa şi învăţătura sa (J. Delgado, Oscar E. Romero. Biografia, Madrid 1986) nici de mulţi dintre principalii colaboratori şi prieteni ai monseniorului Romero, inclusiv succesorul său, monseniorul Arturo Rivera y Damas. O operă recentă (Z. Diez – J. Macho, „En Santiago de Maria me topé con la miseria”. Dos años de la vida de Monseñor Romero, San Salvador 1995) încearcă să demonstreze că această „convertire” a monseniorului Romero a început în dieceza de Santiago de Maria, când a descoperit violenţa brutală care-i striveşte pe ţărani şi mizeria pe care o îndură săracii. Episcopul actual al Santiago de Maria – la sfârşitul unui curs despre Puebla realizat la Medellin – dă mărturie despre uimirea sa: „Când m-am întors de la Medellin l-am întâlnit foarte schimbat. Acum se putea vorbi cu el despre problemele politice şi sociale ale ţării” (o.c., VII). probabil ar fi mai potrivit să se afirme că în monseniorul Romero nu a avut loc propriu-zis o „convertire” ci o „evoluţie”, aşa cum a spus el însuşi autorului acestui profil atunci când i-a pus în mod expres întrebarea într-un interviu radiofonic. O „evoluţie” născută dintr-o pasiune care a marcat mereu viaţa arhiepiscopului: să descopere drumurile lui Dumnezeu şi să răspundă cu generozitate la chemările sale. Este „evoluţia” naturală a celui care trăieşte în permanentă „convertire”, în totală deschidere la Dumnezeu şi fraţilor.

– Jurnalul său. Pentru a intra în sufletul monseniorului Romero putem să ne bazăm pe un instrument provindenţial: Jurnalul său personal. L-a publicat arhiepiscopul de San Salvador, în februarie 1990 (Su Diario, Arzobispado de San Salvador, 1990). În realitate, monseniorul Romero n-a scris Jurnalul său, ci l-a imprimat, noapte după noapte, pe bandă magnetică. Acolo relatează, în cronică de seară, unele dintre activităţile sale zilnice şi comentează viaţa Bisericii şi a ţării. Sunt, în total, treizeci de casete audio care adună ultimii doi ani ai slujirii sale (de la 31 martie 1978 la 20 martie 1980). Aceasta este sursa cea mai sigură şi credibilă pentru a şti cine era şi ce gândea al treilea arhiepiscop de San Salvador. Există traduceri ale Jurnalului în italiană (Oscar Arnulfo Romero, Diario, Ed. La Meridiana, Palermo-Molfetta 1991) şi engleză (Archbishop Oscar Romero, A Shepherd’s Diary, St. Anthony Messenger Press, Cincinnati-Ohio, Novalis-Montreal 1993); trebuie adăugată şi o selecţie de texte în franceză şi germană (Oscar Romero, L’amour vainqueur. Texte alese de James R. Brockman, Ed. du Cerf, Paris 1990; Journal de Oscar Romero, Ed. Karthala, Paris 1992; Oscar A. Romero, In meiner Bedrängnis, îngrijit de E.L. Stehle, Ed. Herder, Freiburg-Basel-Wien 1993). Pentru tema noastră este deosebit de important ceea ce în această operă postumă se referă la slujirea predicării. Există referinţe frecvente la omilia duminicală – care uneori durează mai mult de o oră – care, după ce a explicat mesajul biblic, luminează, pornind de la cuvântul lui Dumnezeu, istoria dureroasă a ţării.

2. Slujitorul Cuvântului lui Dumnezeu

– Un om născut pentru slujirea Cuvântului. Oscar Arnulfo Romero a venit pe lume pentru a fi omul Cuvântului. Preoţia sa este marcată de o neobosită muncă de predicator; această slujire i-a adus mare respect şi popularitate în diferitele sectoare ale societăţii. Cu proclamarea mesajului creştin de la pupitru uneşte apostolatul peniţei, în săptămânalul diecezan sau în alte periodice din provincie. Un loc aparte îl ocupă predica prin intermediul radioului: programul său zilnic „Rugăciunea de dimineaţă” atrage atenţia unui numeros auditoriu. Contemporanii săi amintesc cu emoţie catehezele sale în timpul transmiterii radiofonice a Liturghiei duminicale a episcopului în catedrala „San Miguel”. Erau timpurile în care Liturghia era celebrată în latină!

– Denunţarea păcatului social. Conciliul al II-lea din Vatican i-a deschis perspective noi şi stimulante pe care el le-a integrat fără dificultate în predică, dând însemnătate deosebită temei despre Biserică. Dovadă acestui lucru sunt cele patru scrisori pastorale ale sale ca arhiepiscop de San Salvador, dedicate toate Bisericii (Iglesia de la Pascua, 10 aprilie 1977; La Iglesia, Cuerpo de Cristo en la historia, 6 august 1977; La Iglesia y las organizaciones populares, 6 august 1978; Misión de la Iglesia en la crisis del país, 6 august 1979). Însă imediat soseşte criza, când s-a încercat să se aplice învăţăturile conciliare la realitatea dramatică din America Latină, realitate pe care documentele de la Medellin (1968) n-au ezitat s-o califice ca „nedreptate instituţionalizată”. Aproape contemporană cu adunarea de la Medellin apare teologia eliberării. „Recitirile” documentului de la Medellin în cheie proeminent sociologic l-au umplut de nelinişte pe monseniorul Romero, aşa cum se reflectă în multe articole ale sale, când ocupa funcţia de rector al Seminarului arhidiecezei de San Salvador.

3. Opera omiletică

– „Glasul celui care nu are glas”. Arhidieceza de San Salvador a publicat omiliile monseniorului Romero (Mons. Oscar A. Romero, Su Pensamiento, I-VIII, San Salvador). Opera completă constă din opt volume şi cuprinde cele trei cicluri liturgice. Omiliile monseniorului Romero au un fond profund cristologic şi ecleziologic. Frecvent el le dădea un titlu; a devenit obişnuită schema în trei părţi, pe care el le numea „cele trei concepte”. Întâlnim un exemplu în omilia de duminică 7 ianuarie 1978, care poartă titlul „Cristos, epifanie a iubirii Tatălui” şi pe care el o dezvoltă în trei părţi: Epifania ne revelează o mântuire transcendentă; Epifania ne oferă o mântuire universală; necesitatea credinţei (cf. Jurnalul său, 97). Foarte des în Jurnalul său dă mărturie despre ideile cheie ale predicii sale şi despre reacţiile auditoriului. Unul dintre cazurile cele mai curioase a avut loc duminică 4 martie 1979, când s-a întrerupt curentul electric, lucru care l-a împiedicat pe monseniorul Romero să comenteze evenimentele săptămânii. Citim în Jurnalul său: „Şi după Liturghie, după ce am dat binecuvântarea, când am spus că toţi cei care voiau să rămână vor auzi partea referitoare la ştiri şi la denunţări, aproape toată catedrala a rămas la locul său” (pag. 135). Însă probabil cea mai nouă caracteristică a predicii monseniorului Romero este atenţia sa constantă faţă de problematica dureroasă a ţării într-unul dintre momentele cele mai întunecate ale istoriei sale. De aici s-a născut pe bună dreptate apelativul de „Glas al celui care nu are glas”.

– „Metoda”. Jurnalul dă informaţii frecvente despre metoda adoptată pentru a pregăti omilia duminicală. Ar putea să fie rezumată astfel: cu Biblia într-o mână şi ziarul în cealaltă. O amplă şi profundă reflecţie despre textele biblice, aproape întotdeauna foarte personală, se unea cu munca de équipe cu un grup de consilieri care săptămânal îl ajutau să înţeleagă şi să lumineze creştineşte complicata şi vertiginoasa istorie de violenţă care însângera ţinutul din San Salvador. Rezultatul acestui compromis radical cu Evanghelia şi cu istoria poporului a transformat omilia duminicală a monseniorului Romero într-un eveniment excepţional în istoria predicării contemporane. Glasul său clar şi vibrant răsuna în catedrală şi în acelaşi timp ajungea, prin radioul catolic, în toată ţara; sintonia era aşa de înaltă încât uneori părea că este vorba despre un „lanţ naţional” de radiouri.

– Ce este omilia pentru monseniorul Romero. Cum concepe monseniorul Romero omilia şi slujirea profetică? „Omilie înseamnă cuvântul simplu al păstorului care celebrează cuvântul lui Dumnezeu pentru a-l repeta celor care reflectează că acest cuvânt al lui Dumnezeu un este un cuvânt abstract, eteric, ci este un cuvânt care se întrupează în realitatea în care trăieşte această adunare care meditează” (Omilia din 16 aprilie 1978). Predicatorul este un profet: „Profet înseamnă că el vorbeşte în numele altcuiva… Preocuparea noastră trebuie să fie aceea de a rămâne ecou fidel al acestui glas al lui Cristos, unicul care are dreptul să vorbească poporului şi care are conştiinţă de acest lucru” (Omilia din 14 ianuarie 1979). Explică modul său de a predică până şi lui Paul al VI-lea, care-l primeşte cu bunăvoinţă în audienţă privată: „Eu i-am repetat care era exact modul în care eu procedam în predică, vestind iubirea, chemând la convertire. I-am spus că de multe ori am repetat mesajul său din Ziua Păcii: «Nu violenţei, da păcii». I-am exprimat adeziunea mea de neclintit la Magisteriul Bisericii. Şi că în denunţările mele împotriva situaţiei violente din ţară invitam mereu la convertire” (Jurnalul său, 21 iunie 1978, 51).

Acesta a fost glasul pe care cartuşul asasin care a străbătut inima sa la 24 martie 1980 a pretins să-l reducă la tăcere: „Asasinarea monseniorului Romero ar fi ultima confirmare a adevăratului său cuvânt de profet… Au făcut să tacă glasul său pentru a nu trebui să audă apelul la convertire” (J. Delgado, Oscar A. Romero. Biografia, 177)

Traducere preluată de pe Ercis.ro.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *