Milostivire şi adevăr. Patru paşi

Teme: Teologie.
.
Publicat la 12 martie 2014.
Print Friendly

Autor: Cardinalul Walter Kasper
Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: L'Osservatore romano, 11-12 martie 2013

Mai jos sunt reunite două articole recente scrise de Cardinalul Kasper pentru L’Osservatore Romano, traducerile fiind preluate de pe Ercis.ro.

Milostivire şi adevăr

Ca pregătire pentru sinodul despre familie

Cardinalul Walter Kasper

Cardinalul Walter Kasper

Milostivirea este legată de adevăr; dar şi viceversa: adevărul este legat de milostivire. Milostivirea este principul hermeneutic pentru a interpreta adevărul. Înseamnă că adevărul trebuie făcut în caritate (Ef 4,15). Conform înţelegerii catolice, trebuie să se interpreteze cuvântul lui Isus în contextul întregii tradiţii a Bisericii. În cazul nostru această tradiţie nu este deloc aşa de uniliniară aşa cum s-a afirmat adesea. Există probleme istorice şi diferite opinii ale experţilor care trebuie luate în serios, de care nu putem pur şi simplu să ne debarasăm. Biserica a încercat încontinuu să găsească o cale dincolo de rigorism şi laxism, adică a încercat să facă adevărul în caritate.

Unicitatea fiecărei persoane este un aspect constitutiv fundamental al antropologiei creştine. Nicio fiinţă umană nu este pur şi simplu o întâmplare a unei esenţe umane universale nici nu poate fi judecat numai după o regulă generală. Isus n-a vorbit niciodată despre un „-ism”: nici despre individualism, nici despre consumism, nici despre capitalism, nici despre relativism, nici despre pansexualism etc. Într-o parabolă Isus vorbeşte despre bunul păstor care lasă cele nouăzeci şi nouă de oi pentru a merge în căutarea singurei care s-a pierdut, pentru a o readuce la staul. Şi adaugă: „Tot aşa va fi bucurie în cer pentru un păcătos care se converteşte decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care nu au nevoie de convertire” (Lc 15,1-7). Cu alte cuvinte: nu există divorţaţi recăsătoriţi; există mai degrabă situaţii foarte diversificate de divorţaţi recăsătoriţi, care trebuie să se distingă cu atenţie. Nu există nici „situaţia” obiectivă, care se opune admiterii la împărtăşanie, ci există multe situaţii foarte diferite. Dacă, de exemplu, o femeie a fost lăsată de soţ fără vina ei şi, din iubire faţă de copii, are nevoie de un bărbat sau de un tată, încearcă în mod onest să trăiască o viaţă creştină în a doua căsătorie încheiată civil şi într-o a doua familie, educă în mod creştin copii şi se angajează în mod exemplar în parohie (aşa cum se întâmplă foarte des), atunci şi acest lucru face parte din situaţia obiectivă care se distinge în mod esenţial de aceea pe care din păcate ne este dat s-o constatăm aşa de frecvent, adică a unuia care, mai mult sau mai puţin indiferent din punct de vedere religios, încheie o a doua căsătorie civilă şi trăieşte în ea mai mult sau mai puţin departe de Biserică. Aşadar nu se poate porni de la un concept al situaţiei obiective reduse la un unic aspect. Mai degrabă trebuie să ne întrebăm serios dacă noi credem realmente în iertarea păcatelor, aşa cum mărturisim în Crez, şi dacă noi credem realmente că unul care a comis o greşeală, se căieşte de ea şi, neputând s-o elimine fără un nou păcat, face însă tot ceea ce-i este cu putinţă, poate să obţină iertarea lui Dumnezeu. Şi atunci putem noi să-i refuzăm dezlegarea? Ar fi acesta comportamentul bunului păstor şi al samariteanului milostiv?

Pentru aceste cazuri singulare, este adevărat, tradiţia catolică nu cunoaşte, spre deosebire de Bisericile ortodoxe, principiul oikonomia, ci cunoaşte principiul analog epikeia, al discernământului spiritelor, al ecviprobabilismului (Alfons Maria de’ Liguori), sau concepţia tomistă a virtuţii cardinale fundamentale a prudenţei, care aplică o normă generală în situaţia concretă (lucru care, în sensul lui Toma de Aquino, nu are nimic de-a face cu etica situaţiei).

Pe scurt: nu există o soluţie generală pentru toate cazurile. Nu este vorba „despre” admiterea „divorţaţilor recăsătoriţi”. Mai degrabă este nevoie de a lua în serios unicitatea fiecărei persoane şi a fiecărei situaţii şi a distinge şi a decide cu atenţie, caz cu caz. În această privinţă drumul convertirii şi al pocăinţei, aşa de variat cum l-a cunoscut Biserica antică, nu este drumul masei mari, ci drumul fiecărui creştin care realmente a luat în serios sacramentele.

Fericitul John Henry Newman a scris lucrarea vestită On Consulting the Faithful in Matters of Doctrin; a arăta că în timpul crizei ariane din secolul al IV-lea şi al V-lea nu episcopii, ci credincioşii au păstrat credinţa în Biserică. În timpul său, Newman a fost foarte criticat, dar astfel a devenit un precursor al Conciliului al II-lea din Vatican, care din nou a scos clar în evidenţă învăţătura despre simţul credinţei care este dăruit fiecărui creştin prin botez (Lumen gentium, 12.35).

Este necesar să se ia în serios acest sensus fidei al credincioşilor chiar în problema noastră. Aici în Consistoriu suntem cu toţii celibatari, în timp ce partea cea mai mare a credincioşilor noştri trăiesc credinţa în evanghelia familiei, în situaţii concrete şi uneori dificile. De aceea noi ar trebui să ascultăm mărturia lor şi ceea ce au să ne spună colaboratori şi colaboratoare pastorali şi consultanţi în pastoraţia familiilor: şi eu au ceva să ne spună.

De aceea, toată problema nu poate să fie decisă numai de o comisie, din care fac parte numai cardinali şi episcopi. Asta nu exclude ca ultimul cuvânt în sinod să fie în acord cu Papa. Referitor la problema noastră există mari aşteptări în Biserică. Fără îndoială nu putem să răspundem la toate aşteptările. Dar dacă am repeta numai răspunsurile care în mod probabil au fost deja date din totdeauna, asta ar duce la o dezamăgire foarte rea. Ca martori ai speranţei nu putem să ne lăsăm conduşi de o hermeneutică a fricii. Sunt necesare curajul şi mai ales sinceritatea (parresia) biblică. Dacă nu vrem asta, atunci mai degrabă n-ar trebui să ţinem niciun sinod despre tema noastră, pentru că în acest caz situaţia succesivă ar fi mai rea decât cea precedentă.

În deschiderea porţii ar trebui să lăsăm măcar o breşă pentru speranţa şi aşteptările persoanelor. Şi să dăm măcar un semnal că şi din partea noastră luăm în serios speranţele, precum şi întrebările, suferinţele şi lacrimile atâtor creştini serioşi.

* * *

Patru paşi

Consideraţiile prezentate în Consistoriu au fost precedate, deja de mulţi ani, de dialoguri cu păstori de suflete, consultanţi matrimoniali şi familiali, precum şi cu perechi şi familii interesate. Imediat după conferinţă, aceste conversaţii au fost reluate în mod spontan. Mai ales confraţi călugări vor să ştie, dacă se poate foarte rapid, ce anume trebuie sau pot ei să facă în concret. Aceste întrebări sunt comprehensibile şi justificate. Totuşi nu există reţete simple. Cu atât mai puţin se poate, în Biserică, să se impună soluţii determinate în mod arbitrar sau construind maşinării ameninţătoare. Pentru a ajunge la o soluţie pe cât posibil unanimă este necesar să se facă mulţi paşi. În problemele referitoare la sexualitate, căsătorie şi familie, primul pas constă înainte de toate în a deveni din nou capabili de a vorbi şi în a găsi o cale de ieşire din imobilitatea unei amuţiri resemnate în faţa situaţiei de fapt. Simpla întrebare despre ce anume este permis şi ce anume este în schimb interzis nu este de mult ajutor aici. Problemele referitoare la căsătorie şi familie – printre care problema divorţaţilor recăsătoriţi este numai una, deşi este o problemă urgentă – fac parte din marele context în care ne întrebăm despre modul în care persoanele pot găsi fericirea şi plinătatea vieţii lor.

Din acest context face parte, în mod cu totul esenţial, modul responsabili şi gratificator de raportare cu darul sexualităţii, dar oferit şi încredinţat de Creator fiinţelor umane. Sexualitatea trebuie să facă să se iasă din fundătura şi din singurătatea unui individualism autoreferenţial şi să conducă la un tu al unei alte persoane şi la acel noi al comunităţii umane. Izolarea sexualităţii de aceste relaţii global umane şi reducerea sa la sex nu au dus la eliberarea atât de mult lăudată, ci la banalizarea şi comercializarea sa. Moartea iubirii erotice şi îmbătrânirea societăţii noastre occidentale sunt consecinţa acestui lucru. Căsătoria şi familia sunt ultimul cuib de rezistenţă împotrivă unei economicizări şi tehnicizări a vieţii care calculează totul cu răceală şi care devorează totul. Avem toate motivele să ne angajăm cel mai mult posibil pentru căsătorie şi familie, şi mai ales pentru a-i însoţi şi a-i încuraja pe tineri pe acest drum.

Un al doilea pas, în cadrul Bisericii, constă într-o spiritualitate pastorală reînnoită, care îşi ia rămas-bun de la o consideraţie legalistă urâtă şi de la un rigorism necreştin care încarcă persoanele cu poveri insuportabile, pe care noi clericii înşişi nu vrem să le purtăm şi pe care nici măcar n-am şti să le purtăm (cf. Mt 23,4). Bisericile orientale, cu principiul oikonomia, au dezvoltat un parcurs dincolo de alternativa dintre rigorism şi laxism, din care noi putem învăţa din punct de vedere ecumenic. În Occident cunoaştem epicheia, dreptatea aplicată la cazul singular, care conform lui Toma de Aquino este dreptatea cea mai mare.

În oikonomia nu este vorba în primul rând despre un principiu din dreptul canonic, ci despre o atitudine spirituală şi pastorală fundamentală, care aplică evanghelia conform stilului unui bun tată de familie, înţeles ca oikonomos, conform modelului economiei divine a mântuirii. Dumnezeu, în economia sa de mântuire, a făcut mulţi paşi împreună cu poporul său şi în Duhul Sfânt a parcurs un drum lung cu Biserica. În mod analog, Biserica trebuie să însoţească persoanele în drumul lor spre sfârşitul vieţii şi ar trebui să fie aici conştientă că şi noi ca păstori suntem mereu în drum şi că destul de des greşim, trebuie să începem din nou şi – slavă milostivirii lui Dumnezeu, care nu are niciodată sfârşit – putem şi să reîncepem mereu.

Oikonomia nu este un parcurs sau chiar o cale de ieşire la preţ ieftin. Ea ne face să luăm în serios faptul că, aşa cum Martin Luther a formulat chiar în prima dintre tezele sale despre indulgenţă din 1517, toată viaţa creştinului este o pocăinţă, adică o continuă schimbare a modului de a gândi şi o nouă orientare (metanoia). Faptul că noi adesea uităm asta şi că am neglijat în mod impardonabil sacramentul pocăinţei ca sacrament al milostivirii, este una dintre cele mai profunde răni ale creştinismului actual. De aceea calea penitenţială (via poenitentialis) nu este numai un lucru pentru divorţaţi recăsătoriţi, ci pentru toţi creştinii. Numai dacă în pastoraţie ne orientăm din nou în acest mod profund şi global, vom înainta şi în problemele concrete care sunt înaintea noastră, pas după pas.

Un al treilea pas se referă la traducerea instituţională a acestor consideraţii antropologice şi spirituale. Atât sacramentul căsătoriei cât şi sacramentul euharistiei nu sunt afacere individuală privată; ele posedă un caracter comunitar şi public, şi de aceea o dimensiune juridică. Căsătoria celebrată în biserică trebuie să fie împărtăşită de toată comunitatea Bisericii, în mod concret a parohiei, iar căsătoria civilă se află sub tutela Constituţiei şi a orânduirii juridice a statului. Considerate în acest context mai amplu, procedurile canonice în probleme matrimoniale au nevoie de o reorientare spirituală şi pastorală. Deja astăzi există un consens amplu cu privire la faptul că proceduri în mod unilateral administrative şi legale, conform principiului tuţiorismului, nu dau dreptate mântuirii şi binelui persoanelor şi situaţiei lor concrete de viaţă, adesea foarte complexe.

Aceasta este o peroraţie nu pentru o gestionare mai laxistă şi pentru o largheţe mai mare în declaraţiile de nulitate matrimonială, ci mai degrabă pentru o simplificare şi accelerare a acestor proceduri şi mai ales pentru a le situa în cadrul colocviilor pastorale şi spirituale, în contextul unei consultanţe de gen pastoral şi spiritual, în spiritul bunului pastoral şi al samariteanului milostiv.

Se discute în mod controversat mai ales un al patrulea pas, cu referinţă în care o declaraţie de nulitate a primei căsătorii nu este posibilă sau, aşa cum se întâmplă în multe cazuri, nu este dorită pentru că este considerată necinstită.

Biserica ar trebui să încurajeze, să însoţească şi să susţină din orice punct de vedere pe cei care, după o despărţire civilă, întreprind calea dificilă de a rămâne singuri.

Noi forme de Biserici familiale pot să fie aici un mare ajutor şi să dăruiască o nouă posibilitate de a se simţi acasă. Drumul pentru a face posibile pentru divorţaţii care s-au recăsătorit civil, în situaţii concrete şi după o perioadă de reorientare, sacramentele pocăinţei şi euharistiei, este parcurs în cazuri singulare cu toleranţa şi cu consimţământul tacit al episcopului. Această discrepanţă între orânduirea oficială şi practica locală tacită nu este o situaţie nouă bună.

Chiar dacă o cazuistică nu este posibilă şi nici măcar de dorit, ar trebui să aibă valoare şi să fie declarate în mod public nişte criterii obligatorii. În conferinţa mea am încercat să fac asta. Această tentativă poate desigur să fie îmbunătăţită. Totuşi, speranţa foarte multor persoane este justificată: speranţa că următorul Sinod, condus de Duhul lui Dumnezeu, după ce a ponderat toate punctele de vedere, poate să indice un drum bun şi comun.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *