Cum e să fii tată? Drum împreună cu copiii

Teme: Familie, Interviu.
.
Publicat la 1 martie 2014.
Print Friendly

Autor: Familia creştină
Sursa: Familia creştină, nr. martie-aprilie 2004

pr. Anton Goţia

pr. Anton Goţia

Părinte Anton Goţia, v-am descoperit ca preot la celebrarea Sfintei Liturghii în Piaţa Libertăţii, în ianuarie 1990, după ce până atunci vă ştiam ca profesor la Facultatea de Litere a Universităţii Babeş- Bolyai din Cluj, din volumele care restituiau monumente ale limbii române, din articolele care vă recomandau ca pasionat cercetător al istoriei limbii. Aţi condus Facultatea de Teologie Greco-Catolică, la a cărei înfiinţare aţi contribuit substanţial, aţi predat teologia catehetică timp de zece ani, aţi tradus şi adaptat o serie de catehisme, aţi tradus, împreună cu soţia cărţi de spiritualitate şi aţi tipărit o carte de rugăciuni, iar acum sunteţi din nou profesor universitar la Litere. Tot acest timp v-aţi continuat şi cercetarea asupra unor cărţi de cult care sunt pietre de hotar în evoluţia limbii liturgice, pe care le-aţi oferit spre reflexie liturgiştilor contemporani. Vă cunoaştem şi ca răbdător părinte sufletesc, iar dintr-un recent interviu luat soţiei dumneavoastră, puţin şi ca soţ.

Am vrea acum să vă cunoaştem mai bine ca tată, fiind unul dintre preoţii greco-catolici cu mulţi copii. Ştiu că aveţi cinci, dar sunt curioasă care v-a fost reacţia la aflarea veştii că vi s-a născut primul copil? Spun că sunt curioasă, fiindcă la naştere se dă mai multă importanţă mamei, datorită legăturii ei strânse cu nou născutul.

– Eram la Budapesta şi mi-au telegrafiat părinţii soţiei. Îmi amintesc foarte bine senzaţia de impact extrem de puternic cu realitatea că a venit „om în lume”. Iar la Crăciunul care a urmat am trăit faptul că, datorită micuţului nostru, Ieslea lui Isus este foarte aproape de noi.

Uneori mama este foarte absorbită de noul centru al atenţiei, de copil, iar tatăl rămâne pe dinafară, atât ca soţ, cât şi ca părinte. La dumneavoastră cum a fost?

– Nu mi-am pus această problemă, dar poate şi datorită faptului că amândoi am dorit constant să ne apropiem cât mai mult unul de altul, să ne alimentăm şi să ne întărim relaţia de soţi. Copilul poate interveni benefic în aceasta chiar şi numai prin faptul că pune problema unităţii. Paradoxal, el are de pierdut dacă unul dintre părinţi împuţinează relaţia cu celălalt pentru a se lăsa consumat pe de-a-ntregul de copil, pentru a trăi exclusiv pentru el. În schimb, respirând dragostea dintre cei din jur, creşte mai autonom, mai echilibrat. Unitatea dintre tata şi mama îi oferă acea garanţie de care are nevoie ca să-şi poată vedea înainte de descoperirea lumii şi de creştere.

Pe măsură ce i-am primit, am fost tot mai uimit de unicitatea fiecărui copil. De mici, mi-au arătat că sunt altul decât tine însuţi, altul decât fratele lui mai mare, omuleţi adevăraţi, persoane. Altfel, dar nicidecum străini, ci doritori atât de mult să stea cu părinţii, faţă de cât le ofeream noi!

Să înţeleg, din pledoaria pentru unitatea dintre soţi, benefică pentru exercitarea rolului de părinţi, că dumneavoastră şi soţia nu aţi avut niciodată păreri diferite în materie de educaţie?

– Am avut, chiar de multe ori. E în firea lucrurilor să propunem soluţiile care se nasc din masculinitatea, respectiv feminitatea fiecăruia, din modelele primite în familia de origine…, ceea ce înseamnă, desigur, diferenţe. Doar că în primii ani, acestea nu mi se păreau la fel de fireşti: ne susţineam fiecare punctul de vedere cu destulă hotărâre, dar disputele, pe cât se putea, nu le purtam în faţa copiilor. Sigur că tensiunea răzbătea, că ei o simţeau, îşi dădeau seama că mama şi tata au păreri diferite, dar şi că acela dintre noi care tace, fie şi cu o expresie mai puţin senină pe chip, respectă şi a acceptat părerea celuilalt părinte, ca punct de vedere comun. Este un mesaj foarte important, în ciuda imperfecţiunii mimicii, dispoziţiei etc.

Aţi fost un tată sever?

– Am fost, dar acum sunt altfel. Pe de o parte chiar am renunţat la severitate, pe de altă parte am învăţat să las mai la vedere zâmbetul interior şi căldura pe care odinioară mă feream să le exprim. Sunt mai introvertit din fire, şi aceasta trece de multe ori drept severitate, drept răceală. Viaţa de familie m-a salvat de la a fi tot timpul luat drept căpcăun.

În primii ani, am avut de la copii pretenţii exagerate, aşteptam răspunsuri pe care nu le puteau da, pe scurt, le ceream să corespundă unor aşteptări preconcepute de-ale noastre. Deşi amândoi profesori, tot nu puneam în practică principiile de pedagogie învăţate; abia mai încolo am descoperit şi noi că trebuie să o luăm încet, să punem, când se poate, câte o cărămidă, şi să nu ne grăbim chiar aşa cu pusul acoperişului, dornici să ne ştim cu datoria împlinită. A fost o greşeală, spun acum. Am avut de suferit, şi copiii şi eu, respectiv noi (pedepse nemeritate, dezamăgiri nejustificate, suferinţe reciproce…) În loc să vindec, de prea multe ori am reprimat. Noroc că am primit iertarea copiilor şi multă generozitate din partea lor în a merge prieteneşte mai departe… În timp, deşi răspunderile cresc o dată cu copiii, calea este mai uşor de străbătut, căci suntem mai antrenaţi cu toţii la depăşirea obstacolelor.

Daţi-ne un exemplu de risc al unui comportament prea autoritar.

– Copilul se închide în sine, mimează conformarea cu cele cerute, spune ceea ce aşteaptă de la el părintele, dar îşi ascunde adevărata stare, pentru că se teme. Este nesigur pe el, fiindcă este nesigur în ceea ce priveşte iubirea pe care i-o poartă părintele. Numai cine se simte iubit, se simte liber şi atunci face binele.

Aveţi şi un exemplu de efect al libertăţii acordate copiilor?

– Mă gândesc bunăoară ce bine a fost că i-am lăsat să se descurce singuri la lecţii de cele mai multe ori, să se ajute între ei. Sper că au înţeles-o ca pe o încredere acordată, o încurajare şi nu doar ca pe o comoditate, cum a fost câteodată. Sau la încrederea de a fi de acord să plece în excursii pe munte, fără noi. E adevărat că ştiam că merg cu prieteni de bună calitate, că fac lucruri frumoase.

Să revenim la iertarea din partea copiilor. De unde ştiţi că v-au iertat?

– După faptul că, la ceas de amintiri, îi aud povestind despre cum le făceam baie, despre cum le citeam poveşti, despre spălatul scutecelor, despre ieşitul la pădure şi nepomenind, cu delicateţe, de corecţiile prea aspre.

Fiul nostru mai mare, primul „beneficiar” al uceniciei noastre de părinţi, deocamdată singurul căsătorit, îmi arată foarte frumos, mai întâi prin prietenia caldă pe care ne-o poartă, apoi prin viaţa lui de familie, că a citit intenţia bună, chiar dacă era ascunsă de unele asprimi ale noastre de începători. De asemenea, că a învăţat ceva şi este mai atent decât am fost noi să obţină ascultarea fără să folosească metode prea „tari”.

Cum aţi califica stilul dumneavoastră de a vă exercita autoritatea faţă de cel al soţiei dumneavoastră?

– Complementar. De câte ori soţia, datorită oboselii, era mai iritată, mai supărată, eu primeam de la Dumnezeu un anumit calm, o anumită detaşare, din care se putea naşte blândeţea şi răbdarea… Când, la rândul meu, eram mai aspru, soţia era acea care încerca ulterior să explice, să facă acceptabil ceea ce voiam eu de fapt să spun, chiar dacă ştiam că poziţia ei iniţială era diferită. E de folos şi copiilor ca părinţii să fie atenţi unul la slăbiciunile celuilalt, să-şi vină în felul acesta în ajutor cu fidelitate. Mesajul către copii este: da, eu am încredere în mama; da, eu am încredere în tata, că atunci când spune sau face acest lucru, este din intenţie bună, din dragoste. Sau: acum a avut o zi foarte grea şi trebuie să avem înţelegere; hai mai bine să aranjăm bucătăria, hai să-i facem ceva bun de mâncare…!

Ca tată, cum v-aţi rugat pentru copii?

– Constant, ca datorie, ca speranţă că Bunul Dumnezeu suplineşte neputinţele, răutăţile. Uneori, ca reflex. Îmi amintesc că seara eram câte o dată atât de obosit, încât, ca să-mi fac rugăciunile, trebuia să stau în picioare, altfel, dacă stăteam în genunchi, adormeam. Am şi adormit, nu de puţine ori. Am simţit cu atâta putere, de atâtea ori, că El, Bunul Dumnezeu, este în primul rând Tatăl! Niciodată nu ne-a lăsat, ne-a făcut siguri pe bunătatea Lui, pe mine mai ales m-a învăţat să nu mă mai frământ de unul singur şi să mă îngrijorez în legătură cu viitorul.

L-aţi invocat şi pe Sfântul Iosif?

– Bineînţeles, suntem vechi colegi de lucru. La multe munci grele m-a ajutat, dar şi la vegherea curăţiei copiilor, împreună cu Preacurata!

Dacă ar fi să cuprindeţi într-un cuvânt esenţa relaţiei pe care o aveţi cu copiii dumneavoastră, care ar fi acela?

– Dar. Un dar cu adevărat dumnezeiesc.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *