Cu Isus în deşert

Teme: Biblic.
Etichete: .
Publicat la 16 martie 2014.
Print Friendly

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: pr. Mihai Pătraşcu

pr. Raniero Cantalamessa

pr. Raniero Cantalamessa

Postul Mare începe în fiecare an cu relatarea despre Isus care se retrage în deşert timp de patruzeci de zile. În această meditaţie introductivă, ţinută în lipsa Sfântului Părinte, vrem să încercăm să descoperim ce a făcut Isus în acest timp, care sunt temele prezentate în relatarea evanghelică, pentru a le aplica la viaţa noastră.

1. „Duhul l-a condus pe Isus în deşert”

Prima temă este cea despre deşert. Isus tocmai a primit, în Iordan, învestitura mesianică pentru a duce vestea cea bună săracilor, pentru a vindeca inimile rănite, pentru a predica împărăţia (cf. Lc 4,18 şu). Dar nu se grăbeşte să facă niciuna dintre aceste lucruri. Dimpotrivă, ascultând de un impuls al Duhului Sfânt, se retrage în deşert unde rămâne patruzeci de zile. Deşertul respectiv este deşertul lui Iuda care se extinde în afara zidurilor Ierusalimului până la Ierihon, în valea Iordanului. Tradiţia identifică locul cu aşa-numitul Munte al Carantinei care dă spre valea Iordanului.

În istorie au fost cete de bărbaţi şi femei care au ales să-l imite pe acest Isus care se retrage în deşert. În Orient, începând de la sfântul Anton abate, se retrăgeau în deşerturile din Egipt sau din Palestina; în Occident, unde nu existau deşerturi de nisip, se retrăgeau în locuri singuratice, mulţi şi văi îndepărtate. Însă invitaţia de a-l urma pe Isus în deşert nu este adresată numai călugărilor şi eremiţilor. În formă diferită, ea este adresată tuturor. Călugării şi eremiţii au ales un spaţiu de deşert, noi trebuie să alegem măcar un timp de deşert.

Postul Mare este ocazia pe care Biserica o oferă tuturor, fără deosebire, pentru a trăi un timp de deşert fără ca pentru asta să fie obligaţi să părăsească activităţile zilnice. Sfântul Augustin a lansat acest apel din inimă: „Intraţi din nou în inima voastră! Unde vreţi să mergeţi departe de voi? Intraţi din nou din vagabondajul vostru care v-a dus în afara drumului; întoarceţi-vă la Domnul. El este gata. Mai întâi intră din nou în inima ta, tu care ai devenit străin de tine însuţi pentru a vagabonda în afară: nu te cunoşti pe tine însuţi şi îl cauţi pe cel care te-a creat! Întoarce-te, întoarce-te la inimă, dezlipeşte-te de trup… Intră din nou în inima ta: acolo examinează ceea ce probabil percepi din Dumnezeu, pentru că acolo se află imaginea lui Dumnezeu; în interioritatea omului locuieşte Cristos”1.

A intra din nouă în propria inimă! Dar ce este şi ce reprezintă inima, despre care se vorbeşte aşa de des în Biblie şi în limbajul uman? În afara domeniului fiziologiei umane, unde ea nu este decât un organ al trupului foarte vital, inima este locul metafizic cel mai profund al unei persoane; este interiorul fiecărui om, unde fiecare trăieşte faptul de a fi persoană, adică subzistenţa sa în sine, în relaţie cu Dumnezeu, de la care are origine şi în care îşi află scopul său, în relaţie cu ceilalţi oameni şi cu întreaga creaţie. Şi în limbajul obişnuit, inima desemnează partea esenţială a unei realităţi. „A merge la inima unei probleme” înseamnă a merge la partea esenţială a ei, de care depinde explicaţia tuturor celorlalte părţi ale problemei.

Inima unei persoane indică astfel locul spiritual, unde unul poate să contemple persoana în realitatea sa cea mai profundă şi adevărată, fără văluri şi fără a se opri la laturile sale marginale. Cu privire la inimă are loc judecata fiecărei persoane, cu privire la ceea ce poartă înlăuntrul său şi care este izvorul bunătăţii sale sau al răutăţii sale. A cunoaşte inima unei persoane înseamnă a pătrunde în sanctuarul intim al personalităţii sale, prin care se cunoaşte persoana aceea prin ceea ce într-adevăr este şi valorează.

A ne întoarce la inimă înseamnă aşadar a ne întoarce la ceea ce este mai personal şi interior în noi. Din păcate interioritatea este o valoare aflată în criză. Unele motive ale acestei crize sunt vechi şi inerente însăşi naturii noastre. „Compoziţia” noastră, adică faptul că suntem constituiţi din trup şi spirit, face în aşa fel încât suntem ca un plan înclinat, însă înclinat spre exterior, spre vizibil şi spre multiplu. Precum universul, după explozia iniţială (vestitul Big bang), şi noi suntem în fază de expansiune şi de îndepărtare de centru. Suntem veşnic „în ieşire”, prin cele cinci uşi sau ferestre care sunt simţurile noastre.

Sfânta Tereza de Avila a scris o operă intitulată Castelul interior care este cu siguranţă unul din roadele cele mai mature ale doctrinei creştine despre interioritate. Dar există, din nefericire, şi un „castel exterior” şi astăzi constatăm că este posibil să fim închişi şi în acest castel. Închişi în afara casei, incapabili să ne întoarcem în ea. Prizonieri ai exteriorităţii! Câţi dintre noi ar trebui să-şi însuşească amara constatare pe care o făcea Augustin cu privire la viaţa sa înainte de convertire: „Târziu te-am iubit, frumuseţe aşa de veche şi aşa de nou, târziu te-am iubit. Da, pentru că tu erai înlăuntrul meu iar eu eram afară. Acolo te căutam. Lipsit de formă, mă aruncam asupra formelor frumoase ale creaturilor tale. Erai cu mine, iar eu nu eram cu tine. Mă ţineau departe de tine creaturile tale, inexistente dacă n-ar fi existat în tine”2.

Ceea ce se face în exterior este expus pericolului aproape inevitabil al ipocriziei. Privirea altor persoane are puterea de a face să devieze intenţia noastră, aşa cum anumite câmpuri magnetice fac să devieze undele. Acţiunea îşi pierde autenticitatea sa şi recompensa sa. Faptul de părea depăşeşte faptul de a fi. pentru aceasta Isus ne invită să postim şi să dăm de pomană în ascuns şi să ne rugăm Tatălui „în ascuns” (cf. Mt 6,1-4).

Interioritatea este calea unei vieţi autentice. Se vorbeşte mult astăzi despre autenticitate şi se face din ea criteriul de reuşită sau de nereuşită a vieţii. Dar unde este autenticitatea pentru creştin? Când este o persoană cu adevărat ea însăşi? Numai când îl primeşte, ca măsură, pe Dumnezeu. „Se vorbeşte mult – scrie filozoful Kierkegaard – despre vieţi irosite. Dar irosită este numai viaţa acelui om care nu-şi dă seama niciodată, pentru că n-a avut niciodată, în sensul cel mai profund, impresia că există un Dumnezeu şi că el, chiar el, eul său, se află în faţa acestui Dumnezeu”3.

Despre o întoarcere la interioritate au nevoie mai ales persoanele consacrate în slujba lui Dumnezeu. Într-un discurs ţinut superiorilor unui ordin călugăresc contemplativ, Paul al VI-lea a spus: „Astăzi suntem într-o lume care pare să se confrunte cu o febră care se infiltrează până şi în sanctuar şi în singurătate. Gălăgia şi zgomotul au invadat ca toate lucrurile. Persoanele nu mai reuşesc să se reculează. Fiind pradă a mii de distrageri, ele irosesc în mod obişnuit energiile lor în spatele diferitelor forme ale culturii moderne. Ziarele, revistele, cărţile invadează intimitatea caselor noastre şi a inimilor noastre. Este mai greu decât odinioară să găsim oportunitatea pentru acea reculegere în care sufletul reuşeşte să fie pe deplin ocupat în Dumnezeu”.

Dar să încercăm şi să vedem ce este de făcut, concret, pentru a regăsi şi a păstra obişnuinţa cu interioritatea. Moise era un om foarte activ. Dar se citeşte că îşi construise un cort portabil şi la fiecare etapă a exodului instala cortul în afara taberei şi în mod obişnuit intra în el pentru a-l consulta pe Domnul. Acolo, Domnul vorbea cu Moise „faţă în faţă, aşa cum vorbeşte un om cu altul” (Ex 33,11).

Dar şi acest lucru nu se poate face întotdeauna. Nu întotdeauna ne putem retrage într-o capelă sau într-un loc solitar pentru a regăsi contactul cu Dumnezeu. Sfântul Francisc de Assisi sugerează de aceea o altă atitudine mai la îndemână. Trimiţându-i pe fraţii săi pe drumurile din lume, spunea: Noi avem un schit mereu cu noi oriunde mergem şi de fiecare dată când vrem putem, ca pustnici, să intrăm în acest schit. „Fratele trup este schitul, iar sufletul este pustnicul care locuieşte înăuntru pentru a se ruga lui Dumnezeu şi a medita”. Este ca şi cum am avea un deşert mereu „sub casă” sau mai bine zis „înlăuntrul casei”, în care ne putem retrage cu gândul în orice moment, chiar mergând pe drum.

Încheiem această primă parte a meditaţiei noastre ascultând, ca adresat nouă, îndemnul pe care sfântul Anselm de Aosta îl adresează cititorului într-o vestită lucrare a sa: „Hai, muritor slab, fugi pentru scurt timp din ocupaţiile tale, lasă un pic gândurile tale tumultuoase. Îndepărtează în acest moment preocupările grave şi pune deoparte activităţile tale obositoare. Fii un pic atent la Dumnezeu şi odihneşte-te în el. Intră în interiorul sufletului tău, exclude totul, în afară de Dumnezeu şi de ceea ce te ajută să-l cauţi, şi, închizând uşa, spune-i lui Dumnezeu: Caut faţa ta. Faţa ta, Doamne, eu o caut”4.

2. Posturile plăcute lui Dumnezeu

A doua mare temă prezentă în relatarea despre Isus în deşert este postul. „După ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, la sfârşit i s-a făcut foame” (Mt 4,1). Ce înseamnă pentru noi astăzi a imita postul lui Isus? Odată, cu cuvântul post se înţelegea numai limitarea în mâncăruri şi în băuturi şi abstinenţa de la carne. Acest post alimentar îşi păstrează încă validitatea sa şi este foarte recomandat, desigur când motivaţia sa este religioasă şi nu numai igienică sau estetică, dar nu mai este singurul şi nici cel mai necesar.

Forma mai necesară şi semnificativă de post se numeşte astăzi sobrietate. A ne priva în mod voluntar de comodităţi mici sau mari, de ceea ce este inutil şi uneori chiar dăunător sănătăţii. Acest post este solidaritate cu sărăcia atâtora. Cine nu-şi aminteşte de cuvintele lui Isaia pe care liturgia ne face să le ascultăm la începutul fiecărui Post Mare?

„Oare nu acesta este postul pe care l-am ales?
Împarte pâinea ta cu cel flămând,
adu-i în casa ta pe săracii fără adăpost,
când vezi un om gol, îmbracă-l
şi nu-i lăsa deoparte pe cei din neamul tău” (Is 58,6-7).

Un astfel de post este şi contestare a unei mentalităţi consumiste. Într-o lume, care a făcut din comoditatea superfluă şi inutilă unul dintre scopurile propriei activităţi, a renunţa la ceea ce este superfluu, a şti să ne lipsim de ceva, a ne înfrâna de a recurge mereu la soluţia cea mai comodă, de la alegea lucrului cel mai uşor, a obiectului cel mai luxos, a trăi, până la urmă, cu sobrietate, este mai eficace decât a ne impune pocăinţe artificiale. Este, practic, dreptate faţă de generaţiile care vor urma după generaţia noastră, care nu trebuie să fie reduse să trăiască din cenuşa a ceea ce noi am consumat şi am irosit. Sobrietatea are şi o valoare ecologică, de respectare a creaţiei.

Mai necesar decât postul de la mâncare este astăzi şi postul de la imagini. Trăim într-o civilizaţie a imaginii; am devenit devoratori de imagini. Prin televiziune, presă, publicitate, lăsăm să intre în fluxuri imagini înlăuntrul nostru. Multe dintre ele sune nesănătoase, vehiculează violenţă şi răutate, nu fac decât să incite cele mai rele instincte pe care le avem înlăuntrul nostru. Sunt confecţionate în mod expres pentru a seduce. Dar poate cel mai rău este că dau o idee falsă şi ireală despre viaţă, cu toate consecinţele care derivă după aceea în impactul cu realitatea, mai ales pentru tineri. Se pretinde în mod inconştient ca viaţa să ofere tot ceea ce prezintă publicitatea.

Dacă nu creăm un filtru, o încuietoare, reducem în scurt timp fantezia noastră şi sufletul nostru la ladă de gunoi. Imaginile rele nu mor imediat ce au ajuns înlăuntrul nostru, ci fermentează. Se transformă în impulsuri la imitare, condiţionează teribil libertatea noastră. Un filozof materialist, Feuerbach, a spus: „Omul este ceea ce mănâncă”; astăzi poate că ar trebui spus: „Omul este ceea ce priveşte”.

Un altul dintre aceste posturi alternative, pe care le putem face în timpul Postului Mare, este cel de la cuvintele rele. Sfântul Paul recomandă: „Să nu iasă din gura voastră nici o vorbă rea, ci ceva bun, spre edificarea necesară, ca să dea har celor ce ascultă” (Ef 4,29).

Cuvinte rele nu sunt numai cuvintele murdare; sunt şi cuvintele tăioase, negative, care scot în evidenţă în mod sistematic partea slabă a fratelui, cuvinte care seamănă discordie şi suspiciuni. În viaţa unei familii sau a unei comunităţi, aceste cuvinte au puterea de a-l închide pe fiecare în sine însuşi, de a congela, creând amărăciune şi resentiment. Literalmente „mortifică”, adică dau moarte. Sfântul Iacob spunea că limba este plină de venin mortal; cu ea putem să-l binecuvântăm pe Dumnezeu sau să-l blestemăm, să înviem un frate sau să-l ucidem (cf. Iac 3,1-12). Un cuvânt poate să facă mai mult rău decât un pumn.

În Evanghelia lui Matei este prezentat un cuvânt al lui Isus care i-a făcut să tremure pe cititorii Evangheliei din toate timpurile: „Vă spun, aşadar, în ziua judecăţii oamenii vor da cont de orice cuvânt nelalocul lui (argon) pe care l-ar fi spus” (Mt 12,36). Desigur Isus nu intenţionează să condamne orice cuvânt nelalocul lui, în sensul de nu „strict necesar”. Luat în sens pasiv, termenul folosit în Evanghelie indică un cuvânt lipsit de fundament (a = fără, ergon = operă), deci nefundat, calomnios; luat în sens activ, el înseamnă cuvântul care nu întemeiază nimic, care nu foloseşte nici pentru destinderea necesară. Sfântul Paul îi recomanda discipolului Timotei: „Fereşte-te de vorbăria deşartă căci ea duce tot mai mult la nelegiuire” (2Tim 2,16). O recomandare pe care papa Francisc ne-a repetat-o de mai multe ori.

Cuvântul nelalocul lui (argon) este contrariul cuvântului lui Dumnezeu care este definit, de fapt, prin contrast, energes (1Tes 2,13; Evr 4,12), adică eficace, creativ, plin de energie şi folositor la orice. În acest sens, oamenii vor trebui să dea cont în ziua judecăţii, în primul rând, de cuvântul gol, fără credinţă şi fără ungere, rostit de cel care ar trebui în schimb să rostească cuvintele lui Dumnezeu care sunt „duh şi viaţă”, mai ales în momentul în care exercită slujirea Cuvântului. Ne priveşte deci pe noi slujitorii Cuvântului.

3. Ispitit de Satana

Să trecem la al treilea element al relatării evanghelice asupra căreia vrem să reflectăm: lupta lui Isus împotriva diavolului, ispitirile. Înainte de toate o întrebare: există diavolul? Adică, cuvântul diavol indică într-adevăr vreo realitate personală, înzestrată cu inteligenţă şi voinţă, sau este pur şi simplu un simbol, un mod de a spune pentru a indica suma răului moral din lume, inconştientul colectiv, alienarea colectivă şi aşa mai departe?

Dovada principală a existenţei diavolului în Evanghelii nu este în numeroasele episoade de eliberare a celor posedaţi, pentru că în interpretarea acestor fapte poate că au influenţat credinţele antice despre originea anumitor boli. Isus care este ispitit în deşert de diavol, aceasta este dovada. Dovada sunt şi atâţia sfinţi care au luptat în viaţa lor cu principele întunericului. Ei nu sunt nişte „Don Quijote” care au luptat împotriva morilor de vânt. Dimpotrivă, erau oameni foarte concreţi şi cu psihologie foarte sănătoasă. Sfântul Francisc de Assisi a destăinuit odată unui frate: „Dacă fraţii ar şti câte şi ce încercări primesc eu de la diavoli, n-ar fi unul care n-ar înceapă să plângă pentru mine”5.

Dacă mulţi consideră absurd a crede în diavol este pentru că se bazează pe cărţi, îşi petrec viaţa în biblioteci sau la birou, în timp ce pe diavol nu-l interesează cărţile, ci persoanele, în special, întocmai, sfinţii. Ce poate să ştie despre satana cel care n-a avut niciodată de-a face cu realitatea satanei, ci numai cu ideea sa, adică cu tradiţiile culturale, religioase, etnologice despre satana? Aceştia tratează de obicei această temă cu mare siguranţă şi superioritate, lichidând totul ca „obscurantism medieval”. Dar este o siguranţă falsă. Ca acela care s-ar lăuda că nu-i este deloc frică de leu, aducând ca dovadă faptul că l-a văzut de atâtea ori pictat sau în fotografie şi nu s-a înspăimântat niciodată.

Este complet normal şi coerent ca să nu creadă în diavol cel care nu crede în Dumnezeu. Ar fi chiar tragic dacă unul care nu crede în Dumnezeu ar crede în diavol! Şi totuşi, dacă ne gândim bine, este ceea ce se întâmplă în societatea noastră. Diavolul, satanismul şi alte fenomene legate de el sunt astăzi de mare actualitate. Lumea noastră tehnologică şi industrializată este roită de vrăjitori, fantome de oraş, ocultism, spiritism, interpreţi de horoscoape, vânzători de bancnote, de amulete, precum şi de adevărate secte satanice. Alungat de la uşă, diavolul a intrat din nou pe fereastră. Adică, alungat de credinţă, a intrat din nou cu superstiţia.

Cel mai important lucru pe care credinţa creştină are să ni-l spună nu este însă că diavolul există, ci că Isus Cristos l-a învins pe diavol. Cristos şi diavolul nu sunt pentru creştini două principii egale şi contrare, ca în anumite religii dualiste. Isus este unicul Domn; satana nu este cât o creatură „stricată”. Dacă îi este acordată putere asupra oamenilor, este pentru ca oamenii să aibă posibilitatea de a face în mod liber o alegere şi pentru ca ei „să nu se mândrească” (cf. 2Cor 12,7), crezându-se autosuficienţi şi fără să aibă nevoie de niciun răscumpărător. „Bătrânul satana este nebun”, spune un cântec spiritual negru. „A tras un glonţ pentru a distruge sufletul meu, dar a greşit ţinta şi a distrus în schimb păcatul meu”.

Cu Cristos nu trebuie să ne temem de nimic. Nimic şi nimeni nu ne poate face rău, dacă noi înşine nu vrem asta. Satana, spunea un antic părinte al Bisericii, după venirea lui Cristos, este ca un câine legat pe mirişte: poate să latre şi să se zbată cât vrea; dar, dacă nu ne apropiem noi, nu poate să muşte. Isus în deşert s-a eliberat de satana pentru a ne elibera de satana!

Evangheliile ne vorbesc despre trei ispitiri: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, spune acestor pietre să se prefacă în pâine”; „Dacă eşti Fiului lui Dumnezeu, aruncă-te jos”; „Toate acestea ţi le voi da, dacă, prosternându-te, mă vei adora”. Ele au un scop unic şi comun tuturor: să-l abată pe Isus de la misiunea sa, să-l distragă de la scopul pentru care a venit pe pământ; să înlocuiască planul Tatălui cu un plan diferit. La botez, Tatăl îi indicase lui Cristos calea Slujitorului ascultător care mântuieşte cu umilinţa şi suferinţa; satana îi propune o cale de glorie şi de triumf, calea pe care toţi o aşteptau de la Mesia.

Şi astăzi tot efortul diavolului este de a-l abate pe om de la scopul pentru care este în lume care este acela de a-l cunoaşte, a-l iubi şi a-l sluji pe Dumnezeu în această viaţă pentru a se bucura apoi de el în viaţa cealaltă. A-l distrage, adică a-l trage într-o altă parte, în altă direcţie. Însă satana este şi viclean; nu apare personal cu coarne şi miros de pucioasă (ar fi prea uşor de recunoscut); se foloseşte de lucrurile bune ducându-le la exces, absolutizându-le şi făcând din ele nişte idoli. Banul este un lucru bun, aşa cum sunt plăcerea, sexul, mâncarea, băutura. Dar dacă ele devin cel mai important lucru din viaţă, scopul, şi nu nişte mijloace, atunci devin distrugătoare pentru suflet şi adesea şi pentru trup.

Un exemplu deosebit de potrivit cu tema este distracţia. Jocul este o dimensiune nobilă a fiinţei umane; însuşi Dumnezeu a poruncit odihna. Răul este a face din joc scopul vieţii, a trăi săptămâna ca aşteptare a nopţii de sâmbătă sau meciului de la stadion duminica, pentru a nu vorbi de alte moduri de petrecere a timpului mult mai puţin nevinovate. În acest caz distracţia îşi schimbă semnul şi, în loc să folosească pentru creşterea umană şi să aline stresul şi oboseala, le măreşte.

Un imn liturgic din Postul Mare îndeamnă la folosirea mai sobră, în acest timp a „cuvintelor, mâncărurilor, băuturilor, somnului şi distracţiilor”. Acesta este un timp pentru a redescoperi pentru ce am venit în lume, de unde venim, încotro mergem, ce rută urmăm. Altminteri ni se poate întâmpla ceea ce i s-a întâmplat Titanicului sau, mai aproape de noi în timp şi în spaţiu, vasului Costa Concordia.

4. De ce a mers Isus în deşert

Am încercat să scot în evidenţă învăţăturile şi exemplele care ne vin de la Isus pentru acest timp al Postului Mare, dar trebuie să spun că am omis până acum să vorbesc despre cel mai important dintre toate. De ce Isus, după botezul său, a mers în deşert? Pentru a fi ispitit de satana? Nu, nici măcar nu se gândea la asta; nimeni nu merge de bunăvoie în căutare de ispite şi el însuşi ne-a învăţat să ne rugăm să nu fim duşi în ispită. Ispitirile au fost o iniţiativă a diavolului, permisă de Tatăl, pentru gloria Fiului său şi ca învăţătură pentru noi.

Voi merge în deşert pentru a posti? Şi pentru a posti, dar nu îndeosebi pentru asta. Voi merge acolo pentru a mă ruga! Mereu când Isus se retrăgea în locuri pustii era pentru a se ruga Tatălui său. A mers acolo pentru a se sintoniza, ca om, cu voinţa divină, pentru a aprofunda misiunea pe care glasul Tatălui, la botez, îl făcuse s-o întrevadă: misiunea Slujitorului ascultător chemat să răscumpere lumea cu suferinţa şi umilirea. Aşadar a mers acolo pentru a se ruga, pentru a fi în intimitate cu Tatăl său. Şi acesta este şi scopul principal al Postului Mare. A mers în deşert pentru acelaşi motiv pentru care, conform lui Luca, într-o zi, mai târziu, a urcat pe muntele Tabor, adică pentru a se ruga (cf. Lc 9,28).

Nu se merge în deşert numai pentru a părăsi ceva – zgomotul, lumea, ocupaţiile – se merge acolo mai ales pentru a găsi ceva, ba mai mult pe Cineva. Nu se merge acolo numai pentru a ne regăsi pe noi înşine, pentru a ne pune în contact cu propriul eu profund, ca în atâtea forme necreştine de meditaţie. A fi singuri cu noi înşine poate să însemne a ne afla cu cea mai rea companie. Credinciosul merge în deşert, coboară în inima sa, pentru a reînnoda contactul său cu Dumnezeu, pentru că ştie că „în omul interior locuieşte Adevărul”.

Este secretul fericirii şi al păcii în această viaţă. Ce doreşte mai mult un îndrăgostit dacă nu să fie singur, în intimitate, cu persoana iubită? Dumnezeu este îndrăgostit de noi şi doreşte ca noi să ne îndrăgostim de El. Vorbind despre poporul său ca despre o mireasă, Dumnezeu spune: „O voi conduce în deşert şi îi voi vorbi la inimă” (Os 2,16). Se ştie care este efectul îndrăgostirii: toate lucrurile şi toate celelalte persoane rămân în urmă, se situează ca pe fundal. Există o prezenţă care umple totul şi face tot restul „secundar”. Nu izolează de ceilalţi, ba chiar îi face mai atenţi şi mai disponibili faţă de ceilalţi, dar ca prin reflexie, prin redundanţă de iubire. O, dacă noi bărbaţi şi femei din Biserică am descoperi cât este de aproape de noi, la îndemână, fericirea şi pacea pe care le căutăm în această lume!

Isus ne aşteaptă în deşert: să nu-l lăsăm singur în tot acest timp.

Note

1 Sf. Augustin, In Ioh. Ev., 18, 10 (CCL 36, pag. 186).
2 Sf. Augustin, Confesiuni, X, 27.
3 S. Kierkegaard, La malattia mortale, II, în Opere, a cura di C. Fabro, Firenze, 1972, pag. 663.
4 Sf. Anselm, Proslogion, 1, (Opera omnia, 1, Edinburgh, 1946, pag. 97).
5 Cf. Speculum perfectionis, 99 (FF, 1798).

Traducere preluată de pe Ercis.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *