„Cosmos” şi repovestirea unui expirat mit anti-catolic

Teme: Ştiinţă.
Etichete: .
Publicat la 19 martie 2014.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. Robert Barron
Traducere: Radu Capan
Sursa: CatholicWorldReport.com, 18 martie 2014

Secvenţă din documentar

Secvenţă din documentar

Seth MacFarlane, un binecunoscut ateist şi caricaturist, este producătorul executiv al noului serial – un remake în fapt al serialului scris şi prezentat de Carl Sagan, care în România a rulat în anii ’80 în emisiunea „Teleenciclopedia” – numit „Cosmos”, care recent şi-a făcut debutul pe micile ecrane. Primul episod oferă, pe lângă elemente de ştiinţă, o secvenţă animată despre călugărul dominican Giordano Bruno, din secolul al XVI-lea, care a fost ars pe rug de oficialii Bisericii. O statuie meditativă a lui Bruno se găseşte astăzi în Campo de’ Fiori, Roma, în chiar locul unde nefericitul călugăr a fost executat. În animaţia lui MacFarlane, Bruno este prezentat ca un erou al ştiinţei moderne, iar oficialii Bisericii, fără excepţie, sunt prezentaţi ca fanatici cu priviri nebune şi dogmatişti obtuzi. (Pentru o prezentare mai amplă recomandăm lectura articolului Giordano Bruno: Cum un fapt devine ficţiune anticatolică.)

Privind această secvenţă, tot ce puteam gândi era: „Şi iarăşi o luăm de la capăt!” Ideologia modernă se simte obligată să îşi spună iar şi iar mitul care stă la temelia ei, şi în centrul acestei istorii stă viziunea conform căreia ştiinţele naturale şi politica liberală au răzbit la suprafaţă doar după o lungă luptă cu forţele reacţionare reprezentate de religie, de catolicism în special. Şi aşa se face că în mod periodic sunt aduse în faţa ochilor sperietori ale unui catolicism intolerant şi violent.

Voi lăsa pe moment la o parte tema relaţiei politicii liberale cu religia, dar mă simt obligat, încă o dată, să expun caracterul stupid şi periculos al viziunii conform căreia catolicismul şi ştiinţele moderne ar fi duşmani implacabili. Şi aş observa pentru început faptul că nu accidental ştiinţele naturale în forma lor modernă au apărut unde au apărut şi când au apărut, adică în Europa secolului al XVI-lea. Marii fondatori ai ştiinţelor moderne – Copernic, Galileo, Tycho Brache, Descartes, Pascal ş.a. – au fost formaţi în şcoli ale Bisericii, unde şi-au însuşit cunoştinţele de matematică, astronomie şi fizică. Mai mult, în aceleaşi şcoli conduse de Biserică, toţi aceştia au fost pătrunşi de două principii teologice fundamentale, care fac posibile ştiinţele moderne: că lumea nu este divină, şi de aceea poate fi suspusă experimentelor şi nu adorată; şi că lumea este impregnată cu inteligibilitate, adică poate fi înţeleasă.

Afirm că acestea sunt temelii teologice deoarece ambele sunt corolare ale doctrinei Creaţiei. Dacă Dumnezeu a făcut întreaga lume, atunci nimic din lume nu este divin; şi dacă Dumnezeu a făcut lumea în întregul ei, atunci fiecare detaliu din ea este marcat de gândirea Creatorului. Fără aceste două presupoziţii, ştiinţele aşa cum le ştim nu ar fi apărut… nu ar fi putut să apară.

Într-adevăr, din inteligibilitatea universului, tânărul Joseph Ratzinger (devenit apoi Papa Benedict al XVI-lea) a construit un argument elegant pentru existenţa lui Dumnezeu. Inteligibilitatea obiectivă a lumii finite, susţinea el, este explicabilă doar prin recursul la o inteligenţă subiectivă care a gândit-o, aducând-o la existenţă. Această corespondenţă este de fapt reflectată în interesanta folosire a cuvântului „recunoaştere” (literar, a cunoaşte din nou) pentru a desemna un act de cunoaştere. Folosind acest termen, noi admitem implicit că atunci când ajungem să ştim ceva, de fapt re-gândim ceea ce a fost gândit deja de inteligenţa creatoare responsabilă de inteligibilitatea lumii. Dacă Ratzinger are dreptate, religia, departe de a fi inamica ştiinţei, este în fapt punctul de la care pleacă.

Ideologiile seculare vor proclama neobosit istorii precum cea a Hypatiei, a lui Galileo, a lui Giordano Bruno şi ale altora – toţi mustraţi sau chiar persecutaţi de oameni ai Bisericii care nu au înţeles cu adevărat principiile pe care le-am expus mai sus. Dar a te concentra pe aceste câteva cazuri excepţionale înseamnă a prezenta în mod greşit şi abuziv istoria relaţiilor dintre catolicism şi ştiinţă.

Pot să amintesc doar câţiva dintre efectiv miile de clerici sau călugări catolici ce şi-au adus o contribuţie semnificativă la progresul ştiinţei? Aţi auzit de pr. Jean Picard, un preot din secolul al XVII-lea, care a fost prima persoană ce a măsurat dimensiunea pământului cu o acurateţe acceptabilă? Aţi auzit de pr. Giovanni Battista Riccioli, un iezuit astronom din secolul al XVII-lea, prima persoană ce a măsurat rata de accelerare a unui corp în cădere liberă? Aţi auzit de pr. George Searle, un preot paulin de la începutul secolului al XX-lea, care a descoperit şase galaxii? Aţi auzit de pr. Benedetto Castelli, un călugăr benedictin şi om de ştiinţă din secolul al XVI-lea, care a fost bun prieten şi susţinător al lui Galileo?

Aţi auzit de pr. Francesco Grimaldi, un preot iezuit care a descoperit difracţia luminii? Aţi auzit de pr. George Coyne, un preot iezuit contemporan, astrofizician, care mulţi ani a condus Observatorul Vaticanului din Tucson? Poate aţi auzit de pr. Gregor Mendel, călugărul augustinian care practic a inventat genetica modernă, sau de pr. Teilhard de Chardin, preotul iezuit din secolul al XX-lea care a scris mult pe teme de paleontologie, sau de pr. Georges Lemaître, cel care a formulat teoria Big Bang a originilor cosmosului. (Recomandăm lectura articolului Preoţii ştiinţei.)

Nu s-ar putea, vă rog frumos, odată pentru totdeauna, să încetăm cu non-sensul conform căruia catolicismul este duşmanul ştiinţei? Când o vom face, vom dezvălui ce este cu adevărat repovestirea pe care ne-o oferă Seth MacFarlane: nu istorie a ştiinţei ci o formă josnică de propagandă anti-catolică.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *