Bunătate şi rugăciune: Papii Ioan al XXIII-lea şi Ioan Paul al II-lea

Teme: Personalităţi.
Etichete: , .
Publicat la 28 martie 2014.
Print Friendly

Autor: Cardinalul Giovanni Battista Re
Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: L'Osservatore romano, 28 martie 2014

Papa Ioan al XXIII-lea

Papa Ioan al XXIII-lea

La 27 aprilie anul acesta vor fi înscrise în lista sfinţilor două figuri uriaşe de Papi: Ioan al XXIII-lea şi Ioan Paul al II-lea. Pontifi foarte iubiţi şi populari, care au rămas în inima oamenilor şi care cu genialitatea lor operativă au deschis noi orizonturi pentru drumul Bisericii şi au marcat istoria lumii. Doi Papi diferiţi ca origine şi ca formare, dar amândoi mari prin nobleţea sufletului, prin umanitatea bogată şi prin extraordinara spiritualitate şi inteligenţă.

Care este secretul simpatiei de nestăpânit pe care Papa Roncalli a trezit-o în bărbaţi şi femei din orice naţiune, de orice condiţie socială şi chiar de orientare religioasă sau politică diferită? Papa născut la Sotto il Monte a fascinat pe cei mari şi pe cei mici cu bunătatea sa debordantă, manifestată şi făcând gesturi de afect spontan şi emoţionant, ca atunci când în seara deschiderii conciliului a spus oamenilor din Piaţa San Pietro să facă o drăgălăşenie copiilor lor, întorcându-se acasă, şi să le spună că era „drăgălăşenia Papei”. Omenirii îi este sete de bunătate, de iubire, de căldură umană şi când găsesc acest valori trăite cu intensitate care a fost proprie a Papei Roncalli, admiraţia şi simpatia erup în mod spontan.

Bunătatea cu care Papa Ioan al XXIII-lea a cucerit lumea a fost avantajată de un caracter fericit, senin şi optimist cum era al său, dar nu trebuie uitat că acel caracter era rezultatul unei angajări şi al unui efort continuu de virtute personală, luată din şcoala Evangheliei. Cu alte cuvinte, modul său de a fi şi de a trăi era rod al unei profunde vieţi de rugăciune şi de efort ascetic de a se îmbunătăţi pe sine însuşi, învăţate în familie în primii ani şi apoi formate şi crescute. Când era Nunţiu în Bulgaria, le-a scris părinţilor săi: „De când am ieşit de acasă, cam la vârsta de 10 ani, am citit multe cărţi şi am învăţat multe lucruri pe care voi nu mi le puteaţi învăţa. Însă acele puţine lucruri pe care le-am învăţat de la voi sunt încă cele mai preţioase şi cele mai importante şi susţin şi dau valoare multor altora pe care le-am învăţat după aceea.”

Bunătatea Papei Roncalli a avut apoi mare succes pentru că era însoţită de înţelepciune şi de bun simţ. A fost o bunătate luminată de o inteligenţă care a ştiut mereu să privească departe. Când Roncalli a devenit Papă, a dat naştere la iniţiative care au emoţionat lumea, prima dintre toate convocarea Conciliului. El a căutat mereu să aibă raporturi de prietenie cordială şi cu persoane îndepărtate de Biserică şi de credinţa creştină. În viaţa sa a fost desigur nu un constructor de ziduri, ci de punţi. Conciliul Vatican II este în realitate o mare punte făcută de el spre lumea modernă. Şi cele două enciclice memorabile ale sale, Mater et magistra şi Pacem in terris sunt două feluri de punţi făcute spre toţi oamenii de bunăvoinţă despre temele economiei, muncii, dreptăţii sociale şi păcii. Cu bunătatea sa, Papa Roncalli – ca Nunţiu apostolic, ca Patriarh de Veneţia şi apoi ca Papă – a reuşit să rezolve multe probleme, pentru că bunătatea sa deschidea porţile la dialog şi acest lucru ajuta să se găsească soluţiile juste. Era convins că, oricât de înclinată spre rău ar fi o persoană umană, rămânea în ea mereu o rază de bunătate şi o componentă de umanitate. În fiecare bărbat şi în fiecare femeie – spunea el – există ceva bun, şi în cei care par cei mai răi. Pentru aceasta el avea încredere nu numai în Dumnezeu, ci şi în oameni.

În timp ce Biserica îl proclamă sfânt pe Papa Roncalli, din inimă apare în mod spontan aclamaţia: Cinste şi glorie acestui Papă care a deschis Conciliul; binecuvântat să fie acest Papă care a dat lumii imaginea bunătăţii şi a indicat tuturor că singurul drum care conduce la un viitor mai bun este calea adevărului, a dreptăţii, a solidarităţii şi a iubirii. Binecuvântat să fie acest Papă care a învăţat lumea că omenirea are nevoie mai ales de iubire şi de bunătate.

* * *

Papa Ioan Paul al II-lea

Papa Ioan Paul al II-lea

Lumea a apreciat şi figura uriaşă a Papei Ioan Paul al II-lea mai ales pentru ceea ce a făcut în cei 26 de ani şi jumătate de pontificat, pentru că acesta era aspectul care apărea mai mult. Totuşi dimensiunea dominantă în el a fost fără nicio îndoială rugăciunea. Lunga sa viaţă a fost o minunată sinteză de rugăciune şi de acţiune, dar, în sufletul său şi în viziunea sa personală, prioritatea o avea rugăciunea. Încă din tinereţea sa Karol Wojtyla a iubit şi a privilegiat rugăciunea; ea făcea parte din existenţa sa. Ba chiar putem spune că rugăciunea a fost adevăratul izvor al dinamismului său şi al activităţii sale apostolice neobosite; ea a fost şi rădăcina eficacităţii mărturiei sale.

Lucrând aproape de Papa Ioan Paul al II-lea, multe erau lucrurile care uimeau. Înainte de toate siguranţa sa: era un om al certitudinilor. Şi apoi profunzimea gândirii sale, capacitatea de a vorbi mulţimilor, facilitatea pentru limbi, promptitudinea de replică potrivită acelei situaţii. Dar lucrul care mereu m-a impresionat mai mult a fost intensitatea rugăciunii sale, manifestare a unei profunde şi trăite uniri cu Dumnezeu. Uimea cum se cufunda el în rugăciune: se observa în el un transport care îl absorbea ca şi cum nu ar fi avut probleme şi activităţi urgente cărora să se dedice în mod activ. Atitudinea sa în rugăciune era de profundă reculegere şi, în acelaşi timp, de vioiciune senină: aceasta este o mărturie a unei comuniuni cu Dumnezeu intens înrădăcinate în sufletul său, expresie a unei rugăciuni convinse, gustate, trăite. Văzându-l cum se roagă când era singur, se intuia că unirea cu Dumnezeu era pentru el respiraţia sufletului şi izvorul dedicării sale.

Uimea facilitatea şi promptitudinea cu care el trecea de la contactul uman cu oamenii la reculegerea colocviului intim cu Dumnezeu. Avea o mare capacitate de concentrare. Când era recules în rugăciune, ceea ce se întâmpla în jurul său părea să nu îl atingă şi să nu îl privească, aşa de mult se cufunda în întâlnirea cu Dumnezeu. În timpul zilei, trecerea de la o ocupaţie la alta era mereu marcată de o scurtă rugăciune. Când scria, cu caligrafia sa mică, textul în poloneză al discursurilor sale, al omiliilor sale sau al documentelor magisteriale, se deschide mereu cu o scurtă invocaţie sau rugăciune în latină, în dreapta foii, şi reluată apoi în pagina următoare. De exemplu: Totus tuus ego sum şi în foaia următoare: et omnia mea tua sunt şi aşa mai departe în celelalte foi. El se pregătea pentru diferitele întâlniri din timpul zilei sau al săptămânii rugându-se. Uneori a spus aceasta în mod expres. De exemplu primindu-l pe Gorbaciov în 1989, Papa a început colocviul destăinuindu-i interlocutorului său că s-a pregătit pentru întâlnire rugându-l pe Dumnezeu pentru persoana sa şi pentru întâlnire.

Toate alegerile importante erau formate de el în rugăciune. Înainte de orice decizie semnificativă, Papa Ioan Paul al II-lea se ruga îndelung, mai multe zile şi, uneori, mai multe săptămâni. Cu cât era mai importantă decizia cu atât era mai prelungită rugăciunea. În alegerile de o anumită importanţă nu decidea niciodată pe două picioare. Interlocutorilor săi care îl întrebau sau îi propuneau ceva le răspundea că dorea să reflecteze înainte de a decide. În realitate, câştiga timp pentru a asculta vreo părere – avea mereu multe contacte – dar mai ales intenţiona să se roage şi să obţină lumină de sus înainte de a decide. Îmi amintesc mai multe cazuri, în anii în care eram substitut în secretariatul de stat, în care mi s-a părut că Papa era deja în mod clar în favoarea unei alegeri determinate. De aceea l-am întrebat dacă se putea merge mai departe şi să fie comunicată. Răspunsul a fost: „Să aşteptăm, vreau să mă mai rog puţin pentru această alegere înainte de a decide definitiv”. Când se studia o problemă şi nu se reuşea să se găsească soluţia, Papa concludea zicând: „Trebuie să ne mai rugăm pentru ca Domnul să ne vină în ajutor”. Papa Ioan Paul al II-lea se încredinţa rugăciunii pentru a găsi claritate cu privire la drumul care trebuia urmat.

La două săptămâni după alegerea sa la Scaunul lui Petru, a mers la Sanctuarul din Mentorella, la şaizeci de kilometri de Roma, şi a vorbit despre rugăciune şi a afirmat, printre altele, că prima misiune a Papei faţă de Biserică şi faţă de lume era aceea de a se ruga. A spus: „Rugăciunea (…) este prima misiune şi aproape prima vestire a Papei, aşa cum este prima condiţie a slujirii sale în Biserică şi în lume”. Apoi a adăugat că „rugăciunea este prima condiţie a libertăţii spiritului şi îl pune pe om în raport cu Dumnezeul cel viu şi de aceea dă un sens întregii vieţi, în orice moment, în orice împrejurare” (Omilie la sanctuarul din Mentorella, „L’Osservatore romano”, 30-31 octombrie 1978, pag. 2).

Rugăciunea era în el ceva spontan şi, în acelaşi timp, era legată de practicile de evlavie tradiţionale, între care ora de adoraţie în fiecare joi, via crucis pe care o făcea în fiecare vineri şi rozariul zilnic. Euharistia, crucifixul şi Sfânta Fecioară Maria era cei trei centri ai evlaviei sale. Liturghia era pentru el realitatea cea mai înaltă şi cea mai sacră: inima fiecărei zile a lui. Într-o întâlnire cu preoţii în 1995 a spus: „Liturghia este în mod absolut centrul vieţii mele şi al fiecărei zile a mele”. Când era în casă şi orarul îi permitea să fie singur în capelă, mi s-a spus că îi plăcea să se roage şi prosternat pe paviment ca în zilele hirotonirii sacerdotale şi episcopale. Cu acea poziţie voia să exprime profundă adoraţie şi umilă implorare în faţa măreţiei infinite a lui Dumnezeu.

Referitor la via crucis pe care Papa Ioan Paul al II-lea o făcea în fiecare vineri, Cardinalul Innocenti mi-a povestit următorul episod. Era Nunţiu la Madrid cu ocazia primei călătorii în Spania a Papei Ioan Paul al II-lea. Papa, în joia din acea săptămână, a avut o zi foarte intensă, motiv pentru care a ajuns la cină la ora 21.00. Programul zilei următoare prevedea micul dejun la ora 6.30 şi apoi plecare spre Sevilla la ora 7.00. Nunţiul s-a trezit devreme dimineaţă, în parte preocupat de vizita pastorală a Papei, în parte pentru că îi cedase patul său şi camera sa Papei şi din această cauză a dormit într-un pat mic aranjat în mansardă. Şi astfel la 5.00 dimineaţă era deja în picioare. A coborât la primul etaj la 5.30, convins că Papa va coborî după o oră. Însă a observat că în bisericuţa nunţiaturii era aprinsă lumina. A crezut că în seara precedentă s-a uitat să se stingă lumina. A mers să deschidă uşa bisericuţei şi cu uimire l-a văzut pe Papa îngenuncheat pe pământ, în faţa uneia dintre staţiunile de la via crucis. Ziua era plină de activităţi pastorale la Sevilla şi la Granada, dar Papa era deja în biserică la 5.30 dimineaţă pentru a face via crucis.

L-am însoţit pe Papa în Ţara Sfântă în 2000. În vinerea din săptămâna aceea, în zborul de la Ierusalim la lacul Tiberiadei, Papa, având în mână o broşură, a făcut practica via crucis aşa cum i-a fost posibil, în elicopter. În 2000 nu avea sănătatea de dinainte, altminteri cu siguranţă a fi făcut-o noaptea.

Privitor la rugăciunea de cerere, referitor la rugăciunea de adoraţie, de mulţumire şi de cerere de iertare, am găsit interesant răspunsul pe care Papa Ioan Paul al II-lea l-a dat lui André Frossard în timpul câtorva colocvii pe care le-a avut cu el la Castel Gandolfo în 1982. Traduc literalmente paragraful din volumul publicat de Frossard în noiembrie acelaşi an cu titlul N’ayez pas peur!: „A fost un timp în viaţa mea în care mi se părea că era potrivit să limitez rugăciunea de cerere (adică rugăciunea de mijlocire în favoarea unei persoane sau a unei situaţii) pentru a lăsa mai mult spaţiu rugăciunii de adoraţie, de laudă şi de mulţumire, considerând-o mai nobilă. Acest timp a trecut. Cu cât merg înainte pe drumul pe care Providenţa mi l-a indicat, cu atât simt mai puternică în mine nevoia de a recurge la rugăciunea de cere şi cu atât mai mult cercul de cereri adresate lui Dumnezeu se lărgeşte.”

Papa Ioan Paul al II-lea cu rugăciunea sa îmbrăţişa toată lumea şi de mai multe ori a vorbit despre „geografia rugăciunii”, destăinuind că, în timp ce se ruga, făcea în mod ideal înconjurul lumii, oprindu-se asupra naţiunilor mai asuprite sau nevoiaşe. Rugăciunea sa de mijlocire în favoarea persoanelor şi situaţiilor avea mereu o respiraţie universală. Este în afara îndoielii că Papa Ioan Paul al II-lea a fost un mistic. Însă un mistic atent la persoane şi la situaţii. Un mistic care a influenţat asupra cursului istoriei; un Papă pe care lumea l-a stimat datorită dinamismului de nestăpânit, datorită multelor gesturi, a nenumăratelor iniţiative, a călătoriilor grandioase şi pe care l-a admirat datorită operei realizate pentru ca lumea noastră modernă să deschidă porţile şi inima lui Cristos, răscumpărătorul omului. Motiv inspirator al întregii activităţi a Papei Ioan Paul al II-lea a fost dorinţa de a-i apropia pe bărbaţii şi femeile din timpul nostru de Dumnezeu şi de a-l face pe Dumnezeu să intre în această lume a noastră cu deplină cetăţenie.

Traducere preluată de pe Ercis.ro.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *