Parohii vibrante sau parohii ocupate?

Teme: Biserică, Cateheză.
Etichete: .
Publicat la 12 februarie 2014.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Colleen R. Vermeulen
Traducere: Lucian Lăpuşan
Sursa: Homiletic & Pastoral Review, 22 decembrie 2013

Textul de mai jos reproduce un articol publicat în Statele Unite şi care ţine seama de studiile şi realităţile din parohiile americane. Propunerile vizează, în primul rând, problemele din parohiile catolice de acolo, însă ele pot fi adaptate şi la situaţia din alte părţi.

Parohii vibrante

Parohii vibrante

Cu toţii încercăm să dezvoltăm parohii active şi vibrante. Dar ce fel de activitate căutăm? Pentru multe parohii americane a fi activ, înseamnă a avea un calendar plin, a avea o grămadă de lucruri planificate. Şi există o listă lungă cu lucrurile ce ar trebui făcute – trebuie să evanghelizăm, să catehizăm (atât copiii, cât şi adulţii), să apărăm justiţia şi demnitatea umană, să gestionăm şcolile parohiale şi echipele de sport, să avem grijă de cei nevoiaşi, să consiliem tinerii adulţi etc. De fiecare dată când descoperim o nouă necesitate în viaţa noastră parohială, ceva ce nu făceam înainte, singurul nostru răspuns pastoral este să adăugăm un nou program.

La prima vedere, a avea mai multe programe pare un bine incontestabil. Vrem să evanghelizăm – să-i găsim pe cei pierduţi şi să-i aducem înapoi pe non-practicanţi – iar calea de a face asta este de a oferi mai mult. Dar apare un paradox în vreme ce o paletă mai largă de activităţi poate părea mai atractivă, de cele mai multe ori distrage de fapt oamenii de la a se concentra asupra dezvoltării spirituale – de a te îndrăgosti de Isus Cristos şi a rămâne îndrăgostit de El. Dacă toate activităţile parohiale ar fi concentrate asupra formării de discipoli, atunci discuţia ar fi irelevantă. Dar nu aceasta este realitatea.

Majoritatea activităţilor parohiale (dacă nu toate) de cele mai multe ori menţin o Spirală a Tăcerii despre relaţia omului cu Dumnezeu; evenimentele sociale (din parohie), serviciile liturgice, catehizările – în majoritatea lor – informează şi nu transformă, lăsându-i până şi pe catolicii practicanţi la un nivel pasiv de dezvoltare spirituală. Planul nostru pentru comunitatea parohială – diferite oportunităţi pentru liturgie şi activităţi diversificate în funcţie de grupe de vârstă – nu dă roadele aşteptate, atât timp cât doar 18% din catolicii declaraţi participă la liturgie săptămânal, şi un procent între 3 şi 15% participă la un altfel de serviciu religios în afară de cel liturgic. Există unii care resping aceste cifre, susţinând că relaţia omului cu Dumnezeu nu poate fi cuantificată, însă este evident că oricând în istoria Bisericii, viaţa creştină autentică a însemnat participarea la celebrările liturgice, la Sacramente, la comuniunea eclesială. În mod cert avem o problemă.

Un răspuns la această realitate este de a încerca mai mult să aducem oamenii la liturgie şi Sacramente îmbunătăţind experienţa serviciului divin. Metodele de traducere în acţiuni concrete a teologiei Noii Evanghelizări sunt vitale, însă singure sunt incomplete. Liturgia conectează oamenii sacramental şi mistic, dar nu într-un mod concret, relaţional – suntem aşezaţi cu faţa înainte, avem puţină interacţiune cu ceilalţi. Liturgia presupune credinţă, conversiune, şi dispoziţia necesară pentru a putea coopera cu harul divin. Simpla participarea la mesă nu aduce automat şi progrese în credinţă; este nevoie de multă convingere pentru a trăi o viaţă creştină autentică.

În 2012, Comitetul de Evanghelizare şi Catehizare al Conferinţei Episcopilor Catolici din SUA a reiterat rolul esenţial al comunităţii eclesiale în procesul de evanghelizare, explicând

… munca Spiritului Sfânt în comunitatea creştină pregăteşte omul pentru a fi un discipol al lui Cristos. Cel care caută să înveţe cum să fie discipolul lui Cristos, face asta prin noviciat.

Parohiile noastre sunt pline de activităţi şi adesea par să vibreze. Dar aceste activităţi nu garantează că în parohia noastră există comunităţi de discipoli, locuri unde se formează prin noviciat creştin şi că fiecare este încurajat de credinţa celuilalt, aşa cum era Sfântul Paul în comunitatea lui. Aici teologia noastră trebuie să fie mai bine tradusă în practică pastorală. Pentru decenii, multe parohii s-au străduit să constituie grupuri mici care să formeze comunităţi, iar programele propuse de Ritualul pentru Iniţierea Creştină a Adulţilor (RCIA) presupuneau şi acel noviciat, despre care am vorbit mai sus; totuşi nici unul dintre exemple nu s-a transformat în modele stabile pentru credincioşii parohiei. Abilităţile noastre manageriale nu au atins înţelepciunea teologică. Avem nevoie de un sistem – un proces concentrat de dezvoltare a unor comunităţi de discipoli prin care evanghelizarea în sensul plin al cuvântului să înflorească în parohiile noastre şi să devină model pentru întreaga lume.

Cum ar putea să arate un astfel de sistem? Inspirându-mă din managementul resurselor unor grupuri mici de factură protestantă, adăugând ritmul propriului nostru an liturgic, accentuând organic şi sistematic cateheza, precum şi ciclurile propuse de RCIA, imaginez o parohie astfel:

  • Aproape toate activităţile – grupuri de rugăciune, etapele din RCIA, cateheza pentru copii şi pregătire lor pentru Prima Împărtăşanie şi pentru Mir, grupurile de tineri, pregătire pentru căsătorie, asociaţii, formarea adulţilor etc. – să fie aplicate pe grupuri mici, de maxim 20 de persoane, dintre care 12-15 să participe în fiecare săptămână.
  • Trei sesiuni anuale cu grupurile mici, cu perioade de 4-6 săptămâni între ele, dedicate formării de noi liste şi grupuri.

Numele de grup mic nu este important – poate fi înlocuit cu orice altă variantă grup: de adoraţie, de dezvoltare, comunitate parohială etc. Liderii parohiali pot investi în aceste grupuri – participând, gestionând, oferind consiliere liderilor voluntari – pentru a se asigura că pilonii creşterii spirituale, ai catehezei permanente (şi/sau ai celei iniţiale atunci când este necesară) sunt integraţi deplin şi nu doar adăugaţi. Liderii parohiei pot crea planuri multianuale de cateheză, care să fie încorporate în discuţiile grupurilor, astfel fiind cuprinsă întreaga credinţă, şi se pot asigura că în sesiunile trimestriale este discutată kerygma. În timpul unor sesiuni, grupurile se pot concentra pe un material oarecare. Dar în cea mai mare parte grupurile vor folosi o curriculă adaptată caracterului propriu. Astfel, liderii parohiei ar fi mai flexibili în a răspunde la nevoile comunităţii printr-un sistem pre-existent, mai degrabă decât să inginerească continuu noi programe. Grupurile s-ar putea întâlni în spaţiile parohiale, în spaţii accesibile şi cunoscute din localitate sau chiar în spaţii private, beneficiind de o planificare flexibilă, care să permită accesul tuturor şi avându-se în vedere necesitatea asistării copiilor mici.

Scopul este acela de a unifica viaţa parohială într-o aşa manieră încât procesul creşterii spirituale să devină clar. Vibranţa se produce nu din cantitatea activităţilor, ci din reţeaua de relaţii centrate pe o solidă proclamare a kerygmei şi pe cateheză, care trebuie simţită, nu învăţată, printr-un model de noviciat. Toţi din parohie trebuie să cunoască sistemul şi să poată spune „dacă vii la Liturghie, următorul pas, ce ne-am dori foarte mult să îl faci, este să aderi la un grup şi să participi”. Pentru cei care nu participă la Liturghie, aceste grupuri pot fi adevărate spaţii de aterizare, unde pot fi în legătură cu Cristos. Mişcarea va fi repede înţeleasă, astfel că orice credincios din parohie care vede un nou individ în strană poate să lanseze invitaţia către un grup, devenind practic un adevărat evanghelist. Este de dorit ca membrii parohiei care se ocupă cu organizarea grupurilor să lucreze concertat şi să ofere o versiune unitară de promovare/recrutare, de formare a liderilor de grup, de planificare şi comunicare a activităţilor catehetice, de sprijin activ al grupurilor pe tot parcursul anului.

Deşi structurarea poate părea uneori inutilă, suprafeţele pe care le au parohiile din SUA fac critică această cultivare intenţionată a comunităţii şi a discipolilor. Cercetările asupra dimensiunilor parohiilor (ca număr de credincioşi) arată că în orice parohie cu mai mult de 500 de membri, mecanismele formale, cum sunt grupurile mici, sunt esenţiale pentru integrarea noilor membri şi pentru a-i păstra pe cei existenţi. Un procent de 27% din parohii cuprind peste 550 de case, iar un procent de 33% au peste 1200 de case – ceea ce înseamnă că este esenţial accentul asupra grupurilor mici sau sub-comunităţilor din cadrul parohiei pentru a dezvolta procesul sistematic de sporire a discipolilor, continuu transformaţi de întâlnirea cu Cristos şi mereu pregătiţi să fie martori ai credinţei oriunde în lume sau în orice împrejurare.

Încurajarea, accentuarea şi susţinerea permanentă cu resurse pentru suficiente mici grupuri, în care să se poată integra fiecare enoriaş, pare o sarcină aproape imposibilă. Nu va fi uşor – schimbarea nu este uşoară niciodată. Unele „figuri sacre” din viaţa parohială, care nu vor contribui semnificativ la implementarea sistemului şi vor distrage organizatorii şi credincioşii de la scopul propus, vor putea fi „pensionate”, cel puţin pentru o vreme. O viziune unificată şi imboldurile liderilor pot face diferenţa. Începeţi cu un număr de grupuri uşor de constituit şi sporiţi-l în timp, pe măsură ce asistenţii din cadrul grupului se perfecţionează şi pot fi promovaţi ca lideri de grup. Simplificând viaţa parohiei prin acest sistem de grupuri mici, activităţile non-valoroase vor scădea treptat, dar se vor pune în mişcare alte elemente care vor canaliza activităţile grupurilor spre un punct în care participarea în cadrul acestora va părea normală. Când creăm un sistem pentru dezvoltarea discipolilor, cu o accentuare asupra vieţii parohiale, relaţiile cristocentrice dintre enoriaşi devin accesibile tuturor, nu doar acelor catolici activi, devotaţi. Această investiţie şi schimbare merită pe termen lung, după cum Tom Corcoran şi pr. Michael White scriu în Rebuilt:

Fără prietenia cristocentrică (sau centrată pe Cristos), calea credinţei noastre va fi cu siguranţă mai înceată, mai puţin sigură, şi există mai multe riscuri de a ne pierde. Când avem o prietenie în care Cristos este partea centrală, ne conectăm cu El într-un mod în care nu vom putea să o facem niciodată singuri. Cu alte cuvinte, creştem în credinţă.

Teologia grupurilor mici, a formării de creştini prin relaţii centrate pe ideea de discipoli, este la fel de catolică precum exemplele din Faptele Apostolilor sau precum martorii ordinelor religioase din primul mileniu şi până astăzi. Importanţa încorporării în comunităţi eclesiale, nevoia pentru o evanghelizare mai sănătoasă şi cateheza catolicilor, a fost repetată regulat de către Papii şi Episcopii post-conciliari.

Am oferit o idee pentru un sistem parohial. Este doar o schemă şi probabil nu neapărat cea mai bună dintre cele existente. Sunt şi alte sisteme care ar putea funcţiona foarte bine. Ideea este că trebuie să găsim un sistem uitându-ne la ansamblul problemei – un sistem care să unifice credincioşii in jurul ideii de discipoli ai lui Cristos, apoi să încercăm să îl implementăm şi să îl rafinăm – mai degrabă decât să inventăm noi activităţi, prin care să adăugăm mereu noi programe la activitatea parohială, uitând să ne punem întrebarea „Cum simte o persoană obişnuită creşterea permanentă, cateheza şi comunitatea?” Dacă răspunsul nu este suficient de simplu încât să ţi-l aminteşti sau destul de sistematic încât oricine din parohie să îl cunoască, atunci este timpul să reevaluăm care parte din statu-quo ţine viaţa parohială în loc.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *