Papalitatea: Omul vs. Oficiul

Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. David Vincent Meconi SJ
Traducere: Lucian Lăpuşan
Sursa: Homiletic & Pastoral Review, 3 februarie 2014

Omul şi funcţia

Omul şi funcţia

A fost unul dintre acele momente rămase pentru totdeauna în memoria mea. Se întâmpla la începutul anilor ’90, când cinci dintre noi, novici ai Societăţii lui Isus, urma să depunem voturile solemne la biserica Gesù din Detroit. Părintele Provinciei predica în acea după-masă de sâmbătă călduroasă. În timp ce se adresa congregaţiei de la amvon, o uşă laterală se deschise subit şi în faţa tuturor apare o fetiţă cu o faţă luminoasă, care cade la podea imediat ce vede câteva sute de perechi de ochi străini privind-o. În spatele uşii se mai găsea cineva, probabil mama fetiţei, cu o găleată şi un mop în mână, ceea ce ne-a făcut să înţelegem că întrerupsesem curăţenia.

Zâmbind, Superiorul s-a adresat fetiţei, spunându-i „Vino, draga mea! Tu eşti motivul pentru care noi facem aceasta!” În acel moment am simţit că mă îndrăgostesc şi mai mult de iezuiţi. Acolo era Superiorul provincial, un om respectat pentru seriozitatea lui, şi ne arăta că liturgia şi întreaga noastră viaţă trebuiau dedicate poporului lui Dumnezeu. Nu ne aflam acolo pentru a fi apreciaţi pentru voturile pe care tocmai le depuneam, ci eram acolo să ne predăm vieţile în serviciul celorlalţi. Liturgia nu urma să ne scoată din lumea aceasta, ci să ne unească pe toţi în unicul sacrificiu al lui Cristos.

Experienţa pe care am trăit-o atunci seamănă mult cu ceea ce iezuitul cel mai cunoscut de astăzi încearcă să înveţe o lume întreagă. Papa Francisc este îndrăgostit de poporul lui Dumnezeu. El îl urmează pe Isus, umblând prin lanurile de grâu ale proprietăţii şi ale ritualului, ştiind cum să aleagă bobul de neghină. Papei Francisc nu îi este frică să ne arate aşa cum este el ca om şi ca preot. Dar, la un alt nivel, el este foarte asemănător cu Pontifii care l-au precedat. La nivel personal, Papa Francisc este liber să formuleze doctrina creştină aşa cum crede că se potriveşte cel mai bine. Din perspectiva lui de profesor universitar, el păstrează strâns fundamentele credinţei.

Spre finalul poemului epic, Paradise Lost (Paradisul Pierdut), John Milton (d. 1674) descrie prima încercare a lui Adam şi a Evei de reconciliere cu divinitatea. După ceartă şi încăierare, Adam ii spune Evei că amândoi vor trebui să se străduiască să se ajute unul pe celălalt în oficiul (numele) Iubirii, un sentiment pe care majoritatea celor căsătoriţi îl pot înţelege. Căsătoria, la fel ca Ordinele Sacre, sau ca botezul fiecăruia, este un oficiu.

Afecţiunea naturală pe care Adam o avusese faţă de femeia lui, şi invers, se topise datorită neascultării lor. Totuşi, el încă trebuia să uşureze poverile soţiei sale şi să împartă cu ea grijile. În astfel de timpuri încordate există posibilitatea să nu îl plăcem pe celălalt. Dar trebuie să încercăm să îl iubim. Putem uneori să nu îi respectăm pe ceilalţi, dar suntem chemaţi să îi onorăm. În viaţa noastră creştină, poate nu vrem să fim întotdeauna iubitori şi miloşi, dar oficiul botezului – prin care am fost adoptaţi ca fii ai Tatălui – ne conferă suficient har să depăşim sentimentele limitate. Ca om sunt inutil în faţa altarul sau în confesional, dar oficiul preoţiei îmi permite să îmi ofer mână şi vorbele, imitându-l pe Cristos.

Este ceva ce lumea nu va înţelege complet niciodată. Să recunoaştem: cine a fost cu adevărat pe coperţile revistelor Rolling Stone, GQ şi Time Magazine din ultimele luni? Gândindu-se, catolicii vor spune că a fost Papa Francisc, omul, şi nu oficiul de Papă, care este folosit pentru a vinde revista. Ce atrage media seculară spre Vatican nu este doctrina sau adevărul imuabil, pe care Papa Francisc este acolo să le susţină. Ceea ce lumea găseşte ca interesant (pentru moment) este omul care transpune adevărul în acţiune şi proclamă doctrina cu convingere personală. Dar când vor conştientiza că Papa Francisc nu poate schimba învăţăturile esenţiale ale Bisericii, îşi vor îndrepta camerele spre alte ţinte, iar pe coperţile revistelor se vor găsi alte feţe. În paginile editorialelor din întreaga lume jurnaliştii din presa seculară vor susţine că se simt dezamăgiţi pentru că acest Papă nu era un Mesia al Schimbărilor, aşa cum îl consideraseră ei până atunci.

Nu este aceasta adevărat cu fiecare nou Pontif? Fiecare om aduce o nuanţă nouă asupra oficiului şi fiecare este amintit datorită unui eveniment important sau a unei teme deosebite. Oricine are o perspectivă istorică realizează că ultimii 3 Papi au dat cu adevărat Bisericii, şi lumii întregi, exemple trainice de păstori adevăraţi. Totuşi, fiecare şi-a manifestat oficiul petrin în felul lui propriu.

Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea va fi mereu amintit pentru că ne-a înălţat. După un deceniu întreg de dezbinări şi politici murdare, Wojtyła a venit pe scenă şi imediat ne-a reamintit că suntem făcuţi pentru a fi sfinţi. A învăţat generaţiile tinere, mai ales, că sunt înconjuraţi de sfinţenie şi sunt chemaţi la sfinţenie. Un vânt proaspăt începuse să bată prin ferestrele deschise de Papa Ioan al XXIII-lea. Când Papa Ioan Paul al II-lea a apărut pentru prima oară lumii în 1978, cuvintele lui au surprins acest nou început, reluând cuvintele lui Gabriel către Fecioară: Credeţi. Nu vă fie teamă să credeţi. Apoi am fost martorii, pentru mai bine de un sfert de veac, la o luptă continuă, fără teamă, la trăirea sa personală până la sfârşitul dureros de care a avut parte. Între timp am descoperit că seminariile s-au umplut încet, că noi conventuri au început să apară şi că tinerii au înţeles că până şi trupurile lor au o teologie construită în ele. Cuvintele lui iniţiale Non abbiate paura“- Nu vă fie teamă! au adus răspunsul nostru la finalul pontificatului: Santo subito! – Canonizare acum!

Papa emerit Benedict a adâncit această viziune, dând învăţămintelor post conciliare ale Bisericii mai multă rigoare. Comparând cu prezenţa predecesorul său, zâmbetul Papei Ratzinger păleşte. Dar nimeni nu a îndrăznit să pună la îndoială abilităţile lui de a gestiona răspunderile oficiului pe care îl deţine. Pe Scaunul petrin se aflase un adevărat teolog, unul capabil să filosofeze, să preia temele Papei Ioan Paul al II-lea şi să le adâncească viziunea, deşi nu a putut la fel de uşor să găsească sloganuri populare. Este genială ideea Papei Benedict de a vedea frământările Bisericii din ultimele decenii ca o hermeneutică a continuităţii. Cât de umil a fost pontiful când şi-a recunoscut fragilitatea şi s-a retras. Când corpul lui nu a mai reuşit să facă faţă răspunderilor datorate oficiului său, pontiful a ştiut imediat că Sfântul Spirit îi cerea să renunţe, iar el nu era atât de orgolios încât să refuze ceea ce i se cerea. În schimb Papa Ioan Paul al II-lea şi-a trăit oficiul până la sfârşit, simţind în rugăciune că Spiritul Sfânt îi cere acest lucru. Papa emerit Benedict arată acum lumii cum i s-a cerut să îşi trăiască restul vieţii, petrecându-şi zilele în rugăciune şi contemplaţie.

Dacă Papa Ioan Paul al II-lea a înălţat mesajul Bisericii, iar Papa Benedict l-a adâncit, cu siguranţă Papa Francisc îl va răspândi. Papa ţese o vastă pânză pe care aşează temele şi imaginile semnificative ale pontificatului său.

Va fi amintit pentru spălarea picioarelor celor săraci şi marginalizaţi. Se va vorbi despre apelurile telefonice inedite sau despre uşurinţa cu care iese în mulţimea din jurul său. Comentariile sale celebre adună pagini întregi: aminteşte clerului că păstorii trebuie să trăiască cu mirosul oilor; că trebuie să îi mulţumim lui Dumnezeu pentru world wide web, dar să luptăm pentru a nu deveni internet trolls; sau despre pericolul ca seminariile să se transforme în mici monştri. Dar mă întreb dacă nu cumva pontificatul său va fi rezumat la un rând pus pe tapet din primele zile şi anume: Cine sunt eu să judec? Cristos a instituit oficiul petrin pentru a fi păstorul iubitor al întregii Biserici şi nu pentru a fi judecătorul ei. A dat lui Petru o putere unică de a lega şi dezlega păcate, însă nu l-a făcut niciodată judecătorul vreunui suflet. Cristos însuşi a refuzat să judece, iar atunci de ce să luăm asupra noastră această povară?

Ceea ce acest discurs încearcă să reţină e că papalitatea nu este în ultimă instanţă legată de persoana pe care noi o numim Papă pentru o bucată de vreme, ci este un oficiu neschimbător. Iată că avem un Pontif care îşi foloseşte oficiul pentru a ieşi din amvon, pentru a vedea copiii şi toate mamele cu mopuri în mână. Este un om care a abandonat aproape totul pentru a-l urma pe Cristos şi căruia nu îi este teamă să ne arate cât de simplu ne iubeşte.

Posted in Biserică and tagged .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *