CFE: Maria a pornit şi s-a dus în grabă…

Teme: Spiritualitate.
.
Publicat la 16 februarie 2014.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. Renzo Bonetti
Traducere: pr. Mihai Vătămănelu OFMConv.
Sursa: MisteroGrande.org

Cateheza 25
Maria a pornit şi s-a dus în grabă…
Text de bază: Lc 1,34-47

Dragi prieteni,

Bunavestire

Bunavestire

Iată-ne iarăşi adunaţi în jurul aceluiaşi Domn Isus. E mereu El cel care, ca şi în Cenacol, încălzeşte inimile discipolilor, e mereu El cel care le explică discipolilor lucrurile cele mai intime şi personale, care îl privesc doar pe El, care îl privesc pe Tatăl. E Isus cel care le explică ucenicilor Săi misiunea, e Isus cel care, prezent în mijlocul nostru, ne spune prin cuvinte care se şi împlinesc: „Pace vouă! Eu nu vă dau pacea Mea aşa cum o dă lumea, Eu vă dau pacea inimii.” De acest Isus ne simţim mereu tot mai uniţi, nu pentru că am fi buni, ci pentru că vrem să fim mai disponibili, nu pentru că am fi buni, ci pentru că descoperim tot mai mult ceea ce El înfăptuieşte în noi, în atâtea persoane de lângă noi, în comunitatea noastră.

Vrem ca şi în acest moment să fie El cel care ne vorbeşte prin Cuvântul pe care îl citim de la Evanghelia lui Luca, cap. 1, vers. 34-47.

34 Maria a spus către înger: „Cum va fi aceasta, din moment ce nu cunosc bărbat?” 35Răspunzând, îngerul i-a spus: „Duhul Sfânt va veni asupra ta şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; de aceea, sfântul care se va naşte va fi numit Fiul lui Dumnezeu. 36 Iată, Elisabeta, ruda ta, a zămislit şi ea un fiu la bătrâneţe, şi aceasta este luna a şasea pentru ea care era numită sterilă, 37 pentru că la Dumnezeu nimic nu este imposibil. 38 Atunci, Maria a spus: „Iată, slujitoarea Domnului: fie mie după cuvântul tău”. Şi îngerul a plecat de la ea.

39 În zilele acelea, Maria a pornit şi s-a dus în grabă către ţinutul muntos, într-o cetate a lui Iuda. 40 A intrat în casa lui Zaharia şi a salutat-o pe Elisabeta. 41 Când a auzit Elisabeta salutul Mariei, a tresărit copilul în sânul ei, iar Elisabeta a fost umplută de Duhul Sfânt 42 şi a exclamat cu glas puternic: „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul sânului tău. 43 Şi de unde îmi este dată mie aceasta ca să vină mama Domnului meu la mine? 44 Iată, când a ajuns glasul salutului tău la urechile mele, a tresăltat de bucurie copilul în sânul meu. 45 Fericită aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul!” 46 Maria a spus:

„Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul
47 şi spiritul meu se bucură în Dumnezeu, Mântuitorul meu!

Sunt foarte multe reflecţiile pe care Spiritul ni le poate sugera în inimă prin acest fragment evanghelic. Am vrea ca Domnul să ne vorbească printr-un verset aparte, pe care l-am putea numi cu o expresie foarte simplă şi scurtă: „Maria a pornit şi s-a dus în grabă…” Maria a primit vestea îngerului, s-a făcut disponibilă la ceea ce Dumnezeu a dispus. Ea a fost cea dintâi care a constatat că Dumnezeu poate totul, chiar aude foarte clar din gura îngerului: „La Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă.” Ea îşi declară întreaga ei disponibilitate: „Iată, slujitoarea Domnului: fie mie după cuvântul tău„.

Însă această vestire extraordinară, acest dar minunat nu o duce spre închidere, ci spre o totală deschidere, care o face să se bucure de darul primit. Evanghelia spune: „Maria a pornit şi s-a dus în grabă…„, ca şi când s-ar oferi cu totul. Vestirea nu mai este doar un fapt al său personal, ceva ce priveşte istoria sa personală, ci devine ceva ce îi priveşte pe toţi, chiar dacă trece prin istoria sa personală. Ea intră imediat în joc, începe un drum obositor, se spune că: „a pornit în drum către un ţinut muntos, în grabă, spre o cetate.” Aceasta înseamnă că plecarea ei nu a fost o plimbare, ci a fost un drum făcut în grabă, pentru a putea fi mai atentă, mai pregătită. Pentru ce? Pentru că a aflat că verişoara sa Elisabeta, în vârstă, la bătrâneţe – spune evanghelia – a zămislit un fiu. Aşadar o persoană în vârstă, care are copil mic, cu siguranţă se află în necesitate, are nevoie de ajutor.

Merge, aleargă la verişoara sa, iar acea întâlnire devine binecuvântare, bucurie pentru toţi. „Copilul tresaltă în pântece de bucurie…, binecuvântată eşti tu între femei, şi binecuvântat este rodul trupului tău; binecuvântată eşti tu care ai crezut că se vor împlini cele spuse ţie de Domnul. Şi de unde îmi este dată mie aceasta ca să vină mama Domnului meu la mine?” E o întâlnire care îmbucură amândouă persoanele, le îmbucură deoarece ele contemplă ceea ce Domnul înfăptuieşte. Maria e uimită de ceea ce i se întâmplă verişoarei sale Elisabeta. Verişoarei Elisabeta nu-i vine să creadă ce i s-a întâmplat Mariei: „Fericită eşti tu care ai crezut, cât sunt de mulţumită că ai venit, şi cum mi-a fost dat ca mama Domnului să vină la mine!” Iar Maria, fericită, exclamă acel cânt pe care noi îl cunoaştem ca Magnificat! „Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul! Laudă măreţiei Domnului„. Maria s-a dăruit cu totul şi a mers să împărtăşească aceasta cu verişoara sa Elisabeta.

Intrarea lui Isus în viaţa Mariei a făcut-o să pornească la drum spre cineva aflat în necesitate şi credem că aici Cuvântul devine concret pentru noi. A primi vestea, a primi mesajul, a auzi răsunând chiar şi numai o singură dată ecoul cel mai profund al cuvintelor Domnului – şi dacă suntem în jurul acestei mese e pentru că un cuvânt a vibrat în inima noastră, am simţit dorinţa de a ne regăsi împreună ca fraţi – înseamnă că Domnul a găsit spaţiu în noi, i-am permis să intre în istoria noastră. Dacă suntem aici în jurul acestei mese, înseamnă că i-am permis să intre.

Iar când Isus intră în viaţa noastră ne determină să pornim la drum, nu ne lasă să rămânem statici spunând: „Ce frumos e să primeşti vizita lui Isus, ce frumos este să-l întâlneşti”, ci ne face să pornim la drum. Ne face să pornim la drum spre cel care se află în necesitate, spre cel care, ca și noi, a primit o veste; iar noi, fiecare, intervenim la construirea unui raport, a unei relaţii cu cel care face parte din sfera noastră de viaţă. Mă gândesc la relaţiile dintre voi, membrii aceleiaşi Comunităţi Familiale de Evanghelizare, ne ajută să reunim toate acele posibilităţi relaţionale tocmai pentru a aduce laudă Domnului, pentru a aduce mărire Domnului, pentru a ne încuraja reciproc, pentru a ne susţine reciproc.

Puneţi la inimă imaginile pe care le vedeţi în atâtea picturi vechi, dar şi moderne, legate de întâlnirea Mariei cu Elisabeta. Puneţi-vă înaintea unei astfel de icoane şi încercaţi să vedeţi cât şi cum în interiorul unei comunităţi familiale, între membrii ce o compun trebuie să se întâmple această vestire reciprocă. Şi nu doar în momentul împărtăşirii credinţei, imediat după rugăciunea de laudă, nu doar după ascultarea Cuvântului ca şi comunicare, ca şi mărturie a ceea ce Domnul a spus fiecăruia dintre voi, ci şi în afara acestei întâlniri, în timpul acestei săptămâni, folosiţi ocaziile. Vă întâlniţi la supermarket, aveţi posibilitatea să vă intersectaţi în vreo anumită împrejurare, folosiţi toate posibilităţile pentru a continua să-l lăudaţi pe Domnul, pentru a vă susţine.

Chiar şi o vizită reciprocă dacă e cazul, un telefon, o apropiere, şi nu doar din partea cuplului responsabil – desigur ei sunt taţi şi mame în interiorul unei comunităţi, nu ca paternalism, dar rămân taţi şi mame într-o comunitate, e o lărgire a familiei lor în împărtăşirea credinţei – dar, de asemenea o apropiere și între toţi membrii comunităţii unii față de alții, mai ales acolo unde sunt situaţii de suferinţă, de lipsă, dar şi numai pentru a aduce laudă Domnului. „Ştii că sunt mulţumită să cred în Domnul… ferice de tine care ai crezut, ferice de tine care în urma acelor exerciţii spirituale ai renăscut la o viaţă nouă, ferice de tine care ai ajuns în această CFE, ferice de tine care ai descoperit adoraţia euharistică în biserică, magnificat, laudă Domnului!

Iată, aşa se construieşte biserica, aşa se reuşeşte comunicarea cu toţi şi în special se face să prindă rădăcini în inimile noastre această preamărire adusă Domnului. Şi în momentul în care mergem, ne întâlnim să-l lăudăm pe Domnul, acolo trăim cu adevărat şi relaţiile dintre noi, le consolidăm. Într-o lume care merge tot mai mult spre singurătate, noi vestim un Dumnezeu unit în Treime, comuniune – „comun în uniune” – auziţi cum sună. E jocul Preasfintei Treimi făcut între mai multe persoane, vedeţi împrejur 7, 8, 10, 20, comunitate – „comună unitate”. A juca jocul Preasfintei Treimi, joc în care nu au loc formalităţile, nu are loc golul, este jocul inimii, folosirea inimii.

Voi lua de la voi – spune Spiritul prin profet – inima de piatră şi vă voi da o inimă de carne.” Folosiţi inima de carne! Cât de mult inima oamenilor de astăzi e obiect şi subiect de trădări, de păcat, de lucruri ascunse! E timpul să ne jucăm la lumina Domnului cu inima pe care Domnul ne-a dat-o, să fim capabili de a construi relaţii pozitive care pot face pe cineva să se simtă bine, care aduc uşurare, care încurajează. Nu se poate face „comună-unitate” şi apoi să petrecem zilele în izolare, singurătate.

Desigur, nu e vorba doar de a telefona, de a vorbi, de a vizita, ci e vorba şi de a sta în adoraţie în biserică cu lista membrilor comunităţii şi a trece pe la fiecare şi a-i simţi personal în inimă ca pe cei din propria familie. A merge la Liturghie şi a spune: merg la Liturghie pentru toţi membrii comunităţii mele, spun Rozariul pentru toţi. „Comună-unitate”, comunitatea în care trăiţi, jocul Preasfintei Treimi pe care îl experimentaţi între voi, devenind una, deşi sunteți diferiţi, jocul se construieşte şi în afara comunităţii. E vorba de acel joc de relaţii pe care le realizează efectiv familia copiilor lui Dumnezeu, ce ne face să înţelegem că familiile noastre făcute din tată şi mamă, frate şi soră sunt amprenta, ADN-ul pentru a construi marea familie parohială.

Încercaţi să observaţi cât suntem de departe de a face din parohie o familie, pentru că, probabil, nu ştim să începem cu paşi mici, de la lucrurile mărunte. Să începem să strângem aceste relaţii, relaţii care, trebuie să amintim, trebuie să fie mereu fără judecăţi. Cine judecă se situează în afara unităţii Preasfintei Treimi. Cine judecă se situează în afara „comunei-unităţi”. Judecata aparţine numai Domnului, nouă ne revine doar angajamentul de a iubi. Când este iubire, falsităţile cad, se pierd, şi fiecare persoană se arată în frumuseţea sa. Acest stil de familie e nevoie, treptat-treptat, să-l lărgim. Iar când se reunește la un loc acest stil de familie, tuturor le apare dorinţa de a spune: „Magnificat, binecuvântează Doamne acea persoană, binecuvânteaz-o pentru că face binele, binecuvântează această prezenţă, sunt bucuros că exişti!

Aţi descoperit cât de prețioasă este fiecare persoană din comunitate. Fiecare dintre voi ar trebui să spună: „nu ne putem lipsi de nici unul din comunitatea noastră, cât timp Domnul îl lasă în mijlocul nostru, pentru că reuşim să descoperim cât de prețios este„. Observaţi-o pe Maria care, primind vestea că va deveni Mama lui Dumnezeu, merge la verişoara sa, însărcinată cum era, nu a mai aşteptat. Nu ştia nimic Maria despre cel care s-ar fi născut din verişoara sa Elisabeta, nici măcar Elisabeta nu ştia că acela care se va naşte dintr-însa va fi Ioan Botezătorul, dar merge la verişoara sa doar pentru că aceasta era însărcinată.

La fel şi noi, ne mişcăm şi construim relaţii, doar pentru că o persoană este un frate de-al nostru, o soră de-a noastră, având certitudinea că aceasta aduce mărire Domnului, laudă Domnului şi devine binecuvântare pentru fiecare dintre noi. Pe cât de adevărat este că acela care construieşte „comună-unitate” trăieşte în Dumnezeu, la fel de adevărat este că acela care iubeşte se află deja în Dumnezeu!

toată seria aici (ca fişiere Word)



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *