CFE: Isus continuă să vindece prin tine

Teme: Spiritualitate.
.
Publicat la 1 februarie 2014.
Partea 23 din 136 din seria Comunităţi familiale de evanghelizare.
Print Friendly

Autor: pr. Renzo Bonetti
Traducere: pr. Mihai Vătămănelu OFMConv.
Sursa: MisteroGrande.org

Cateheza 23
Isus continuă să vindece prin tine
Text de bază: Mt 4,23-25

Dragi prieteni,

Isus vindecă prin tine

Isus vindecă prin tine

Ne regăsim din nou împreună pentru a asculta şi pentru a ne lăsa surprinşi de Cuvântul Domnului. Să nu devină obişnuinţă faptul de a-l auzi vorbind mereu inimii. Vocea preotului poate fi aceeaşi, dar glasul Domnului e pururi viu şi în acest moment vrea să vorbească fiecăruia dintre voi. În acest moment vă transmite cuvântul printr-o pagină evanghelică, prin glasul preotului, dar este mereu El Cel care vrea să ajungă la inima ta, vrea să stabilească cu tine o relaţie familiară. Şi în această seară vrea să îţi arate intimitatea fiinţei Sale, a modului Său de a proceda pentru a te implica în această misiune extraordinară a Dumnezeului care se manifestă oamenilor.

Începem această reflecţie a noastră cu un fragment evanghelic. Pornind de la acest fragment, vom da înainte de toate un titlu foarte precis acestei cateheze: Isus continuă să vindece prin tine. Am dat acest titlu privind la o pagină din Evanghelia lui Matei, cap. 4, vers. 23-25.

23 El străbătea toată Galileea, învăţând în sinagogile lor, predicând evanghelia împărăţiei şi vindecând orice boală şi orice suferinţă în popor. 24 Şi s-a dus vestea despre el în toată Siria. Erau aduşi la el toţi cei care sufereau de diferite boli şi chinuri: posedaţi, lunatici şi paralizaţi, iar el îi vindeca. 25 Îl urmau mulţimi numeroase din Galileea, din Decapole, din Ierusalim şi Iudeea, şi de dincolo de Iordan.

Acest fragment ne prezintă începutul misiunii lui Isus şi ştim că misiunea lui Isus se încheie cu un mandat, o misiune: „Mergeţi, predicaţi, cărora le veţi impune mâinile vor fi vindecaţi„. E un mandat din partea lui Isus de a continua această misiune de a vindeca, de a îngriji. Această misiune de a duce vestea cea bună. În Faptele Apostolilor citim că, în timp ce apostolii vesteau Evanghelia, Isus întărea prin fapte cuvintele lor. Isus întotdeauna a confirmat cuvintele pe care le spunea cu faptele. Isus nu se proclamă pe sine vindecător, lăsându-ne apoi cu gura deschisă, nu se proclamă mângâietorul sufletelor noastre, lăsându-ne apoi nealinaţi. Isus şi astăzi dă viaţă mesajului Său, dar o face prin noi. Cuvântul care ajunge la urechile noastre are nevoie de braţele noastre, pentru ca acel cuvânt să devină viaţă în acest moment.

Am auzit în acest fragment evanghelic de mulţimea care se îmbulzea în jurul lui Isus care vindeca orice boală şi orice neputinţă, şi îi aduceau Lui pe toţi cei bolnavi. Isus era întru totul preocupat de toate lucrurile rele provocate de bolile şi de suferinţele timpului Său. Isus e Cel care vindecă. Dar atenţie, noi, care trăim după 2000 de ani de la prezenţa lui Isus pe acest pământ – trăim actualizând prin Spiritul Său prezenţa Sa, Cuvântul Său – noi suntem persoane chemate doar să aşteptăm miracole sau să le şi înfăptuim?

Adesea ne gândim la noi doar ca primitori, ca ascultători, ca beneficiari ai Evangheliei, ai ceea ce aceasta produce. Cât bine îmi face Evanghelia, cât bine îmi face Isus, cât bine îmi face să ascult, cât bine îmi face să simt gingăşia lui Isus, cât bine îmi face adorarea Euharistiei, cât bine îmi face să primesc mângâierile pe care Domnul mi le oferă inimii, cât bine îmi face să simt acel cuvânt personal!

Dar Evanghelia nu se termină cu mine! Sunt chemat să fac să prindă viaţă cuvântul Evangheliei! Sunt chemat să devin acea bucată euharistică ce se frânge pentru alţii, sunt chemat să devin acel cuvânt al lui Isus, sunt chemat să dăruiesc acea mângâiere a lui Isus! Pentru a spune într-un mod şi mai simplu, nu sunt chemat doar să aştept miracole, ci să le şi înfăptuiesc. Prin mine Isus vrea să facă simţită gingăşia Sa, prezenţa Sa, Cuvântul Său, altora. Prin mine Isus face să ajungă Cuvântul Său la o anumită persoană, prin mângâierea mea Isus face să ajungă mângâierea Sa la o anumită persoană, prin prezenţa mea Isus face să ajungă apropierea Sa faţă de acea persoană. Prin grija mea, preocuparea mea faţă de o anumită situaţie, o anumită necesitate, Isus face să ajungă grija Sa, gingăşia Sa, prezenţa Sa.

Ce trup mai are Isus astăzi pentru a fi aproape de cel care lucrează lângă voi? Ce trup mai are Isus astăzi pentru a se face aproapele soacrei voastre, soţiei voastre, soţului vostru, fiilor voştri? Ce trup mai are Isus pentru a se face prezent rudelor, vecinilor, cunoscuţilor? Ce trup foloseşte Isus astăzi? Ce haină foloseşte, ce încălţăminte foloseşte Isus astăzi? Ce glas foloseşte Isus astăzi? Ce privire foloseşte Isus astăzi faţă de cei bolnavi şi în necesitate?

Privirea ta, braţele tale! Încearcă, dacă ai curajul, în aceste momente, să spui: „Isuse, nu am braţe să-ţi dăruiesc, nu am privire de împrumutat, nu am gură să-ţi ofer, nu am încălţări a-ţi da pentru a umbla încoace şi-ncolo. Picioarele mele nu mă slujesc, Isuse, nu pot să merg acolo!” Cine dintre voi poate să spună: „Isuse, nu te servi de mine!„?

Tocmai aici ar trebui să salte capacitatea noastră: de a fi una cu Isus, de a face cunoscută tandrețea Sa. Una cu Isus pentru a îmbrăţişa. Isus vrea să se facă cunoscut ca gingăşie, ca iubire, ca apropiere, ca vindecare, prin mine.
Şi-atunci trebuie doar să cerem Spiritului să ne deschidă ochii şi inima pentru a vedea bolnavii şi „bolnavii”. Ştim că pentru noi bolnav nu înseamnă doar cine are febră, cine e la spital, cine are gripă. Bolnav e oricine îndură vreo suferinţă, trăieşte în stare de necesitate.

Astăzi bolnavii sunt îngrijiţi, nu mai e ca pe vremea lui Isus, pentru ei sunt structuri sanitare, pentru bolnavi sunt medicamente, sunt medici, este asistenţă sanitară. Dar rămâne o boală foarte răspândită, în oraşul nostru, în comunităţile noastre, o boală răspândită de care nimeni nu se îngrijeşte: e singurătatea, e tristeţea inimii, e depresia, sunt fricile, sunt temerile, sunt problemele de zi cu zi, problemele la locul de muncă, problemele legate de viaţa de familie, de casă, legate de relaţia cu soţul, cu soţia, cu patronul, sunt dificultăţi de ordin afectiv, sunt problemele legate de copii, de moartea unui soţ, de absenţa unei persoane.

Câte boli sunt răspândite, unde nu se cheamă medicul, unde nu există nici măcar curajul de a le spune, ca şi lepra de altădată, trebuie să rămână ascunse! Anumite temeri ţinute ascunse în secretul caselor noastre, anumite frici arareori manifestate, anumite stări de singurătate nearătate – şi nu vorbesc de singurătatea unuia care trăieşte singur în casă – vorbesc de singurătatea celui căsătorit, vorbesc de singurătatea celui care trăieşte în ambiente foarte frecventate, vorbesc de tineri care se simt singuri, de adulţi singuri, vorbesc de acele frici pe care ne este teamă să le manifesta pentru că apare ruşinea, pentru că sunt mai urât mirositoare decât cele mai mari răni. De aceste frici, de aceste boli, câţi se îngrijesc?

V-aţi gândit vreodată că tocmai vecinul vostru, pe care îl vizitaţi adesea, poate avea în suflet aceste suferinţe, dar tu nu ai oferit poate suficientă tandreţe pentru a-l ajuta să-şi deschidă inima?! Poate tu nu ai garantat suficientă discreţie, pentru că eşti bârfitor, bârfitoare, pentru că eşti arţăgos, pentru că duci vorbele dintr-un loc în altul şi atunci celălalt nu are încredere?! Cât de mult trebuie să fim capabili să ne apropiem, dar să fim şi discreţi, să fim atenţi dar şi delicaţi, pentru a face astfel încât aceste suferinţe, aceste boli să iasă la lumină, şi pentru a putea deveni tu, tu cel care le asculţi, tu cel care eşti aproape de ele, capabil de a face simţită iubirea lui Isus, gingăşia sa. Câte persoane trăiesc în situaţii tensionate! De ce atâtea nervozităţi absurde? Tocmai pentru că în suflet există o mare de suferinţă care foarte greu poate să fie comunicată!

Dar cine se face aproapele fratelui? Cine se întreabă ce se întâmplă? Cine are răbdarea să fie o inimă care veghează lângă un frate, o soră, pentru ca să poată vorbi? Cine se face aproapele celuilalt în mod gratuit, fără a căuta să primească nimic în schimb? Doar pentru a iubi? Cine e capabil să aprindă focul iubirii alături de atâtea persoane? Doar cel care are inima vigilentă. Şi aici, adoraţia euharistică ne poate învăța atâtea lucruri. Cel care e capabil să-l întrezărească pe Isus în acea Ostie Sfântă care este acolo prezenţă de iubire, învaţă să fie prezenţă de iubire pentru atâtea alte persoane. Prezenţă în tăcere, care nu cere nimic, ca Euharistia, dar e prezenţă, prezenţă care aşteaptă. E aşteptarea silenţioasă a manifestării celuilalt. Şi când îl avem în inimă pe acest Isus adorat în Euharistie, devenim capabili să fim noi înşine euharistie silenţioasă faţă de orice persoană. Euharistie silenţioasă, gata de slujire, iubitoare, atentă, care ştie să pună întrebările corecte fără a le adresa de două ori, care ştie să aştepte un răspuns, care ştie să se roage pentru aceste persoane!

Dragi prieteni, nu putem fi tandreţea lui Isus, gingăşia delicată fără margini a lui Isus, cu o inimă grosolană, superficială, care nu a gustat dulceaţa lui Isus. Nu le putem fi alături altora dacă nu am învăţat legea întrupării, dacă nu am învăţat legea răstignirii, dacă nu am învăţat legea Euharistiei. Şi în măsura în care ne vom îndrepta spre ceilalţi ne vom da seama că al nostru cuvânt e doar un fir de telefon, e doar un fir electric, însă noi nu suntem curentul electric, e o poartă ce se deschide, dar nu suntem noi lumina, e un cablu telefonic, dar nu noi suntem vocea, e analizarea rănii, dar nu suntem noi singuri vindecători. Şi când vom fi întredeschis uşa, când vom fi realizat legătura telefonică, conectarea electrică, când vom fi deschis uşa, vom înțelege că Cel care trebuie să intre e de fapt Isus.

Atenţie, nu vă oferiţi pe voi înşivă celui care este în necesitate, pentru că va muri de foame, nu vă daţi pe voi înşivă celui care este în anxietate, pentru că vă va consuma de tot. Când deschidem uşa trebuie să spunem: „Intră, te rog, Isuse! Am deschis uşa, te rog, vorbeşte Tu, Isuse; am făcut legătura telefonică, te rog, ia Tu cuvântul, cu glasul Tău; am făcut conectarea electrică, te rog, intră Tu cu căldura Ta, Isuse; am pregătit lemnele, intră Tu cu focul iubirii Tale„. Scopul ultim este a-l oferi pe Vindecător, pe Cel capabil a vindeca adâncul sufletelor, pe Cel în stare să ofere cuvintele vieţii veşnice, cuvinte care nu dispar. Aceasta este mângâierea, uleiul de turnat pe rană.

De aceea, cereţi să primiţi entuziasmul de a căuta persoanele care sunt în suferinţă, în necesitate. Să le căutaţi pentru că este momentul special în care pot efectiv să fie găsite de Isus. A cere ajutor este chiar situaţia cea mai concretă, imediată în care persoanele pot căuta pe cineva care să le ofere răspunsuri. Şi astfel, încercând să răspundem necesităţilor, devenim aproapele pentru persoanele care stau cu răni în trup, întrezărim rănile şi aplecându-ne să le îngrijim, devenim capabili de a-l aduce lor pe Vindecător, Iubirea capabilă să vindece orice rană.

Astfel, noi vom fi implicaţi în această misiune extraordinară de iubire. Nu va mai fi iubirea noastră, ci va fi iubirea lui Dumnezeu care trece. Spunea Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine.” Va fi Isus Cel care mângâie, care vorbeşte prin noi. Vom descoperi şi vom trăi un entuziasm de iubire pe care doar Spiritul ni-l poate aşeza în inimă, prin care doar Isus poate continua să trăiască în trupul nostru, în mădularele noastre.

toată seria aici (ca fişiere Word)



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *