Ghidul catolic al legitimei apărări

Teme: Morală.
.
Publicat la 20 februarie 2014.
Print Friendly

Autor: Sam Guzman
Traducere: Gabriela Porţan
Sursa: CatholicGentleman.net, 25 ianuarie 2014

Limitere apărării

Limitere apărării

Imaginaţi-vă că sunteţi în căutarea unui loc de parcare la un mall, într-un final de săptămână aglomerat. În sfârşit vedeţi un loc de parcare care se eliberează şi odată ce este gol, îl ocupaţi. Dar din cauza traficului foarte mare, nu aţi observat că un alt şofer aşteaptă de 5 minute să se elibereze locul şi aţi ocupat acel loc fără să ştiţi acest lucru.

În timp ce vă coborâţi împreună cu familia din maşină, şoferul celeilalte maşini sare din ea furios şi urlând obscenităţi. Este bine făcut şi arată ca o persoană care poate să producă multe pagube. Încercaţi să îl calmaţi şi să îi explicaţi că nu l-aţi văzut, dar fără nici un folos. Într-un final scoate un cuţit şi începe să îl agite agresiv în timp ce se îndreaptă către dumneavoastră. Familia dumneavoastră este foarte speriată. Ce faceţi?

Este vreodată justificată legitima apărare?

Să sperăm că această situaţie nu vi s-a întâmplat, dar acesta şi alte scenarii similare se întâmplă mereu. Ca şi bărbaţi catolici, suntem îndreptăţiţi să ne apărăm pe noi înşine şi familiile noastre? Sau ar trebui să întoarcem cu blândeţe şi celălalt obraz, fie ce o fi? Răspunsul scurt este da, legitima apărare este justificată. Doctorii Bisericii şi Magisteriul au arătat clar că aceasta nu este doar un drept, ci în unele cazuri, o datorie. În Catehismul Bisericii Catolice sunt prezentate îndrumările pentru cazurile în care autoapărarea este legitimă. Să vedem ce se spune acolo.

Mai întâi, Catehismul clarifică faptul că omorârea unei fiinţe umane este întotdeauna o problemă gravă, şi nu ar trebui niciodată tratată cu uşurinţă. În mod evident, nu trebuie să devenim nişte justiţiari care omoară pe oricine le aruncă o privire urâtă (vezi nr. 2261-2262). Dar apoi, Catehismul merge mai departe pentru a explica că principiul fundamental al moralităţii este dragostea şi conservarea propriei persoane (nr. 2264): „Iubirea faţă de sine rămâne un principiu fundamental al moralităţii. Deci este legitim a-ţi face respectat propriul drept la viaţă”.

Cu alte cuvinte, a-ţi iubi aproapele nu înseamnă nimic dacă în primul rând nu te iubeşti pe tine, într-un mod cuvenit. La urma urmelor, Isus a spus: „Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Instinctul de autoconservare se bazează pe faptul că viaţa este un bun dat nouă de către Dumnezeu. Avem un drept intrinsec şi fundamental la a trăi. Prin urmare, avem şi dreptul de a ne apăra. Dar în privinţa apărării altora? Avem dreptul să facem şi aceasta? Categoric da. De fapt, apărarea celor nevinovaţi nu este doar un drept ci o datorie. Avem capacitatea de a ne jertfi propria viaţă pentru un bine mai mare (aşa cum au făcut Isus şi martirii Bisericii), dar nu avem dreptul de a jertfi viaţa altora. Pot să îmi jertfesc viaţa proprie, dar nu pot niciodată să jertfesc viaţa ta, pentru tine.

Catehismul clarifică aceasta (nr. 2265-2266): „Legitima apărare poate fi nu numai un drept, ci o obligaţie gravă, pentru cel răspunzător de viaţa altuia, de binele comun al familiei sau al comunităţii civile. Apărarea binelui comun al societăţii cere punerea agresorului în imposibilitatea de a face rău. Din acest motiv… deţinătorii autorităţii au dreptul să-i respingă cu armele pe agresorii comunităţii civile pe care o au în grijă.” În timp ce acest paragraf se referă în mod explicit la apărarea comunităţii civile, el se aplică şi la familie. Dacă cineva prezintă un pericol evident pentru viaţa soţiei şi a copiilor tăi, tu ai dreptul şi datoria să faci tot ceea ce este necesar pentru a-l face inofensiv – chiar dacă aceasta înseamnă să îl omori. Şi aceasta mă conduce la următorul punct.

Forţa letală

Acum, după ce am stabilit că autoapărarea este într-adevăr justificată, apare întrebarea referitoare la forţa letală. Putem vreodată omorî în mod justificat un agresor? Cu siguranţă există un grup de buni catolici cu o înclinaţie pacifistă care ar spune nu – niciodată nu este justificat acest lucru. În ciuda sentimentelor acestor catolici bine intenţionaţi, totuşi, răspunsul dat de Biserică este da, forţa letală poate fi justificată.

Înainte de a examina ce anume justifică omorârea unei alte fiinţe umane, vreau să spun că Biserica este şi a fost întotdeauna apărătoarea bunului simţ. Biserica apără judecata sănătoasă într-o epocă a nebuniei, şi această judecată sănătoasă se aplică în orice domeniu al vieţii, inclusiv în autoapărare. Ce vreau să spun? Sunt un fost membru al unei agenţii auxiliare de jandarmerie, şi am fost antrenat ca şi ofiţerii de poliţie. Ceea ce m-a mirat a fost similitudinea standardelor utilizate pentru folosirea forţei letale prezentate ofiţerilor chemaţi să aplice legea cu cele prezentate în Catehism. Puteţi avea încredere în înţelepciunea Bisericii, oameni buni.

Catehismul precizează că forţa letală poate fi justificată dacă cineva nu mai are nici o altă opţiune. Trebuie să se apeleze la omor în ultimă instanţă, după ce s-a încercat orice altceva. Iată ce spune Catehismul, citându-l pe Toma de Aquino (nr. 2264): „Cine îşi apără viaţa nu se face vinovat de omucidere, chiar dacă este constrâns să-i dea agresorului său o lovitură mortală: Dacă pentru apărare se exercită o violenţă mai mare decât e nevoie, aceasta va fi ilicită. Dar dacă se respinge violenţa cu măsură, aceasta va fi licită. (…) Şi nu este necesar pentru mântuire să se omită acest act de apărare măsurată pentru a evita uciderea celuilalt; căci avem obligaţia de a veghea mai mult la propria viaţă decât la a altuia.”

Sfântul Toma, citat în Catehism, spune în esenţă: Să nu împuşti pe cineva pentru că ţi-a furat portofelul. Aceasta depăşeşte violenţa necesară. Dar dacă cineva îndreaptă cuţitul către tine şi după toate aparenţele pare gata să îl folosească, poţi răspunde cu aceeaşi monedă. Răspunzând forţei cu forţă pe măsură este moderaţie în autoapărare.

Ideea moderaţiei în folosirea forţei este similară cu principiul „folosirii justificate a forţei”, aplicat de forţele de ordine. În timp ce detaliile acestui principiu depăşesc scopul acestui articol, ele se reduc la: Nu împuşca pe cineva numai dacă nu ai de ales. Dacă viaţa ta – sau viaţa altei persoane – este în pericol iminent, ai dreptul să foloseşti forţa letală. Dacă există posibilitatea ca orice altceva să funcţioneze (exprimări verbale, luptă fizică, spray paralizant etc.), ai obligaţia să încerci aceasta prima dată.

Concluzie

Principiile directoare stabilite de Biserică pot fi rezumate după cum urmează:

  • avem dreptul legitim la autoapărare bazat pe porunca iubirii de sine;
  • avem datoria să îi protejăm pe cei care sunt în grija noastră, cum sunt familiile noastre;
  • forţa trebuie folosită cu moderaţie; forţei i se opune o forţă egală;
  • să iei viaţa unei fiinţe umane pentru a te apăra trebuie să fie ultima opţiune, după ce toate celelalte au fost epuizate.

Autoapărarea poate fi o problemă spinoasă, în special când este implicată forţa letală. Situaţiile de viaţă şi de moarte implică luarea de decizii într-o fracţiune de secundă, decizii care pot lăsa pe cineva fără viaţă, şi pot modifica cursul vieţii tale. Niciodată nu trebuie să fie luată o viaţă umană într-un mod uşuratic, nepăsător.

Voi concluziona cu un citat din Enciclica Papei Ioan Paul al II-lea Evangelium vitae, cu privire la tensiunea dintre respectul pentru viaţa umană, respectarea poruncii a 5-a şi autoapărare. Citatul rezumă perfect acest aspect: „Există, într-adevăr, situaţii în care valorile propuse de Legea lui Dumnezeu apar sub forma unui adevărat paradox. Este, de pildă, cazul legitimei apărări, în care dreptul la protejarea vieţii proprii şi datoria de a nu o leza pe a celuilalt apar în concret greu de armonizat. Neîndoielnic, valoarea intrinsecă a vieţii şi datoria de a se iubi pe sine însuşi nu mai puţin decât pe ceilalţi întemeiază un adevărat drept la propria apărare.”

„Însuşi preceptul exigent al iubirii faţă de ceilalţi, enunţat în Vechiul Testament şi confirmat de Isus, presupune iubirea faţă de sine ca termen de comparaţie: ‘Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi’ (Marcu 12,31). Aşadar, la dreptul de a se apăra nimeni nu poate renunţa din prea puţină iubire faţă de viaţă sau faţă de sine, ci doar în puterea unei iubiri eroice, care adânceşte şi transfigurează însăşi iubirea de sine, după spiritul fericirilor evanghelice (cf. Matei 5,38-48), în oferirea de sine radicală al cărui exemplu sublim este însuşi Domnul Isus.”

„Pe de altă parte, ‘Legitima apărare poate fi nu numai un drept, ci o obligaţie gravă, pentru cel răspunzător de viaţa altuia, de binele comun al familiei sau al comunităţii civile’. Se întâmplă, din păcate, ca necesitatea de a-l pune pe agresor în condiţia de a nu dăuna să implice uneori suprimarea lui. În această ipoteză, deznodământul mortal e de atribuit agresorului însuşi, care i s-a expus prin acţiunea sa, chiar şi în cazul în care n-ar fi moralmente responsabil de aceasta datorit lipsei uzului raţiunii.”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *