Dragostea şi devotamentul înnobilează fiecare clipă

Teme: Familie, Interviu.
.
Publicat la 2 februarie 2014.
Print Friendly

Autor: Familia creştină
Sursa: Familia creştină, nr. 1/2004

Fam. Goţia

Fam. Goţia

În acest număr vă prezentăm primul dintr-o serie pe care o dorim cât mai lungă, de interviuri realizate de Familia creştină cu persoane care prin viaţa lor de familie sau prin activitatea lor în sprijinul familiei au o relevanţă deosebită pentru această instituţie. Prima persoană intervievată s-a remarcat şi se remarcă atât prin viaţa de familie, cât şi prin activitatea sa în Biserică.

Fiică de preot greco-catolic, doamna Maria Goţia este profesoară pensionară, în vârstă de 55 de ani, căsătorită de 32 de ani cu Anton Goţia, preot greco-catolic şi profesor la Facultatea de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Este mamă a cinci copii cu vârste între 25 şi 31 de ani, dintre care cel mai mare, Ştefan, este căsătorit, are doi copii şi, după studii de teologie şi asistenţă socială, lucrează în domeniul asistenţei sociale. O fiică, Domnica, studiază Literele, iar ceilalţi trei, Andrei, Oana şi Ionuţ, după ce au studiat Literele, respectiv Teologia şi Literele şi Teologia şi Iconografia, îşi continuă studiile în străinătate, în domeniul teologiei căsătoriei şi familiei.

După ce a predat timp de 20 de ani limba engleză, doamna Maria se implică împreună cu soţul în învăţământul teologic greco-catolic, unde timp de 10 ani predă discipline legate de pedagogia credinţei, elaborează texte corespunzătoare, traduce şi adaptează împreună cu pr. Anton o serie de catehisme pentru ambele rituri, scrie şi desenează pentru copii.

Preocupată constant de tema comuniunii, mai ales a celei familiale, organizează mai multe serii de pregătire pentru căsătorie, scrie împreună cu soţul Cartea de aur a familiei, apărută în Biblioteca AGRU (Asociaţia Generală a Românilor Uniţi) şi tot împreună traduc scrieri ale Chiarei Lubich şi ale pr. dominican Marie-Dominique Philippe.

 

– Un profesor de la Institutul Teologic Greco-Catolic din Cluj-Napoca le spunea studenţilor săi, viitori preoţi: „Un preot necăsătorit, dacă face tot ceea ce trebuie să facă, este un preot întreg; un preot căsătorit însă, chiar dacă face tot ceea ce trebuie să facă, depinde de soţie: dacă aceasta nu îl ajută, îl face să fie doar jumătate de preot, însă dacă este alături de el în misiunea sa, îl face un preot şi jumătate”. Ca soţie de preot greco-catolic, spuneţi-ne cum trebuie o soţie să îşi sprijine soţul în vocaţia sa în general, şi mai ales într-o vocaţie atât de specială ca cea de preot?

– E o vorbă bine venită să ne atragă atenţia asupra răspunderii soţiei în general şi a soţiei preotului în special. Pentru mine, ea este o aducere aminte şi un prilej de părere de rău pentru împrejurările când râvna mea spirituală şi dragostea de rugăciune au fost scăzute sau când unitatea dintre noi a suferit şi atunci i-am împuţinat soţului meu elanul, curajul, energia: cum poate preotul să slujească recules, câtă bucurie a vieţii de creştin poate iradia, câte forţe îi mai rămân, când îl vlăguiesc disputele conjugale? Cum să mai predice pacea, când între el şi soţia lui ea lipseşte? Este vorba, deci, de o suferinţă personală cu urmări asupra misiunii preoţeşti. Mai mult, Isus, Cel prezent în mijlocul celor uniţi în numele Său şi prin Sfânta Taină a Căsătoriei, este alungat de dezbinarea noastră.

Pe de altă parte, unitatea pentru care S-a rugat El, „ca ei să fie una… pentru ca lumea să creadă” are în sine forţă apostolică: mărturia de viaţă a familiei preotului Îl aduce sau nu pe Dumnezeu între oamenii din jurul ei. Mare grijă trebuie să avem!

Cât despre plusul de roade la care poate contribui şi soţia preotului, cred că meritul nu îi revine doar ei. Mă impresionează întotdeauna soţii şi soţiile care ştiu să se pună în valoare unul pe altul şi să se ajute reciproc să dea ce are fiecare mai bun. Cât de dureros este în schimb să vezi ambiţie personală, individualism, competiţie, subordonare şi folosire a unuia dintre soţi de către celălalt…! Acestea îşi pot face oricând loc între noi, căci ispitele sunt la tot pasul, iar noi suntem înclinaţi spre orgoliu şi egoism. Mereu e nevoie să ne împrospătăm atenţia faţă de calităţile celuilalt, respectul pentru munca lui, bucuria de a fi parte la ea.

– Nu aţi trăit şi dumneavoastră frustrarea locului secund?

– Ba da. Orgoliul te face mereu să te vezi pus pe locul doi, ba chiar mai jos. Mi-a fost însă de mare ajutor să descopăr frumuseţea complementarităţii persoanelor şi a rolurilor. Suferi dacă vrei să faci acelaşi lucru cu soţul, respectiv cu soţia ta, când ţi se pare că domeniul de activitate al celuilalt este mai interesant, mai bogat în şanse de împlinire personală, în timp ce truda ta pare o irosire… Suferinţa vine din felul în care priveşti lucrurile: în primul rând, tu nu vezi rostul a ceea ce faci, tu nu-ţi respecţi rolul şi ţi-l dispreţuieşti; singur te plasezi în postura de slugă.

Sigur că te ajută dacă şi celălalt te preţuieşte, dar propria perspectivă este hotărâtoare. Ca să nu fie însă nesigură, schimbătoare sau influenţată de mândrie, va trebui să mă întreb cât mai des dacă este în consonanţă cu ceea ce îi cere Dumnezeu unei soţii, unei mame cu talentele mele. La fel soţul, desigur. Aşa e mai uşor să faci cu drag şi de drag ceea ce faci, iar dragostea şi devotamentul înnobilează şi cele mai mărunte treburi.

– Ne-aţi putea da cumva un exemplu pentru o astfel de schimbare de perspectivă?

– Va fi unul destul de amuzant. Soţului meu îi place să-l servesc la masă şi nu doar duminica, atunci când mâncăm toţi împreună, ci şi în timpul săptămânii. Eu preferam să-i „indic” meniul, aşa că, deşi îl serveam, adesea bombăneam în gând: mi se părea o comoditate din partea lui, iar pe mine mă vedeam ca pe o slugă. A trecut destul de mult timp până să mi se deschidă ochii şi să văd ceva foarte simplu: ceea ce-mi cere de fapt soţul meu este să-i arăt că îl iubesc. Din acel moment, mi-a făcut mare plăcere să prind fiecare ocazie să-i servesc eu masa, adică să-i spun fără cuvinte, prin acest gest mărunt, „te iubesc”.

– Din ceea ce spuneţi, se observă o evoluţie a iubirii în timp. Spuneţi-ne mai multe. Poate aceasta creşte faţă de începutul căsătoriei? Mai ales după ce descoperi sumedenia de slăbiciuni şi defecte de pe care nu le cunoşteai înainte? Nu epuizezi în cele din urmă tot ce ai avea de oferit, respectiv de descoperit? Sunt întrebări pe care le întâlnim la tot pasul.

– Cred că iubirea aceea legănată pe nori de visuri, care mai mult iubeşte o plăsmuire decât o realitate, se cere depăşită, oricâtă nostalgie am avea după emoţiile atât de puternice pe care le-am trăit odinioară. Ne-o spun şi durerile la fel de intense pe care le resimţim la ciocnirea dintre această imagine fără suport şi realitatea persoanei de care ne-am îndrăgostit. Îţi iubeşti propriile idei, propriile dorinţe, între care par să nu încapă multe dintre trăsăturile concrete ale celuilalt. Defectele, slăbiciunile sau pur şi simplu diferenţele te înfurie, te revoltă, te rănesc. Poţi verifica uşor cât de autentică îţi este iubirea, comparând ceea ce trăieşti cu felul în care ai vrea să fii tu iubit: te doreşti iubit în ciuda defectelor, în ciuda greşelilor… necondiţionat. Aceasta ar fi iubire adevărată.

Nouă ne-a fost destul de greu să învăţăm să măsurăm cu aceeaşi măsură aşteptările în iubire cu dăruirea, cu generozitatea; să trecem, cu alte cuvinte, de la căutarea eului, de la iubirea „în oglindă”, la iubirea reală şi realistă, la iubirea autentică a celuilalt, a persoanei concrete de alături. Ne-a luat ceva timp să începem să ne punem la contribuţie şi mintea, şi voinţa şi să nu ne lăsăm mânaţi încoace şi încolo numai de simţire. Dar nu e mai mult, mai profund?

E înduioşător că atunci când renunţi la închipuiri şi te hotărăşti să nu-ţi mai cauţi în celălalt oglindirea propriei persoane, descoperi în omul adevărat alte şi alte calităţi în fiecare zi, trăsături nebănuite până atunci, fragilităţi pe care altă dată le treceai cu vederea; te bucuri de ceea ce descoperi, îl susţii, îl menajezi mai mult decât înainte. Sacul de sare pe care trebuie să-l mănânci împreună până să cunoşti pe cineva e o vorbă frumoasă, nu o ameninţare; ai ce descoperi o viaţă întreagă, într-o prietenie tot mai apropiată, tot mai delicată, tot mai deschisă.

Dar ţineţi cont că spun timp, să începem, să învăţăm… Cred că vom ucenici la şcoala iubirii până la capăt şi aş vrea să fie aşa. Cel mai rău e să te opreşti, să te dai bătut în lupta cu egoismul de fiecare zi. De câte ori nu simţi că ai ajuns la fundul sacului sau că ai intrat pe un drum înfundat, că nu mai vezi nici o ieşire…! Eu cred că aceste momente de criză sunt şi cele mai binecuvântate pentru că tocmai atunci Îşi arată Dumnezeu puterea dragostei cu care ne scoate la liman, mai ales dacă I-o şi cerem. Fără harul Lui, oricâtă bunăvoinţă am avea, tot limitaţi suntem, tot plini de slăbiciuni, tot înclinaţi spre egoism… Dar aşa, „sus să avem inimile” şi să sperăm cu tărie că astăzi ne vom iubi mai mult decât ieri, iar mâine, mai mult decât astăzi.

– Familia dumneavoastră este între cele mai numeroase dintre familiile de preoţi din Eparhia de Cluj- Gherla. Aţi trăit şi trăiţi alături de părintele Anton din plin şi „pe viu” ce înseamnă responsabilitatea de a avea cinci copii. I-aţi „planificat”, ca să preluăm un termen atât de folosit astăzi?

– Ca logodnici, ne vedeam ca pe o familie mare, foarte mare. Erau dorinţe, visuri… După ce ne-am căsătorit, totul a trebuit să devină concret. Nu mai eram chiar atât de grăbiţi să avem primul copil, socotind că ar fi bine să-mi termin facultatea fără grija lui, iar pe ceilalţi patru i-am fi vrut la o distanţă mai mare de cât au venit. Privind în urmă, cred că lui Dumnezeu i-au plăcut mai mult visurile de logodnici şi ne-a luat în serios, decât bietele noastre eforturi de „planificare”. Pentru moment putea să pară pur şi simplu eşecul unei metode de planificare naturală – pe atunci metoda mai rudimentară a „calendarului”, cu lipsurile ei. Am primit copiii ca pe voia lui Dumnezeu. Uneori am oftat, pentru că ne simţeam apăsaţi de oboseală şi speriaţi de puţinătatea resurselor. Dar Dumnezeu nu ne-a lăsat niciodată descoperiţi, ne-a dăruit tot ce ne era strict necesar şi întotdeauna ceva mai mult şi ne-a scos la liman. Ne-a fost mai uşor cu doi copii decât cu unul singur şi tot aşa cu fiecare…

Bine ar fi fost să conştientizăm mai curând că e planul concret al lui Dumnezeu pentru noi personal. A trebuit să trecem de la cele ştiute cu mintea la trăirea concretă, la participarea lucidă şi activă. Atunci ne-am relaxat şi ne-am putut bucura în voie. Eram atunci în aşteptarea mezinului. A fost splendid! Dumnezeu a avut răbdare cu noi şi ne-a ajutat să descoperim că legea Lui, căreia ne „supuneam”, pe care o vedeam ca pe o graniţă de care să nu trecem, este semn că ne poartă de grijă, că ne fereşte de mari nenorociri şi că, dacă o respectăm, vom fi copleşiţi de darurile Lui îmbelşugate. Le-am gustat şi le gustăm mereu. S-a schimbat toată perspectiva: ceea ce înainte ne părea greu de dus, se vădea înduioşător de frumos, simplu şi o mare onoare.

În loc de „controlul total asupra situaţiei” urmărit de un anumit tip de planificare, cuvântul de ordine ar fi mai bine „încredere totală în dragostea lui Dumnezeu”, atât pentru noi ca soţi, cât şi pentru noi ca părinţi, pentru copiii noştri. Am experimentat şi experimentăm direct că sunt feţele inseparabile ale aceleiaşi iubiri. E minunat.

– Ca mamă a cinci copii, cum sunteţi şi cum aţi fost privită de către cei din jur, inclusiv de către cei din Biserică?

– M-a impresionat întotdeauna faptul că lui Dumnezeu I-a plăcut să Se folosească de copii ca să-i pună pe gânduri pe cei mari, să le ridice probleme de conştiinţă. Reacţiile au fost şi sunt după inima fiecăruia: să-şi treacă în revistă motivaţiile pentru propriile decizii şi să fie încurajaţi, după cum pentru alţii ca să se justifice, să caute o explicaţie „onorabilă” a refuzului de a avea copii.

– Cum v-aţi educat copiii din punct de vedere religios în timpul regimului comunist? Astăzi, lumea s-a schimbat, copiii sunt altfel… Există ceva încă valabil în conţinut şi ca metodă şi pentru părinţii şi copiii din zilele noastre?

– Prin forţa împrejurărilor, transmiterea credinţei era atunci susţinută de o mărturie de viaţă. Mesajul implicit era: trebuie că Dumnezeu este foarte important, că este vital să crezi, dacă merită să mergi contra curentului şi să înfrunţi riscuri, dintre care cel mai mic era marginalizarea. Tot prin forţa împrejurărilor, credinţa transmisă era scuturată de formalism. Poate că şi astăzi ar fi binevenită aceeaşi reducere la esenţă: cuvintele să nu fie vorbe, ci cuvinte ale Vieţii, pentru viaţă.

Cea mai puternică evanghelizare o putem face prin mărturia iubirii pe care mama şi tata şi-o poartă unul altuia, a iubirii pe care copiii se pot baza necondiţionat din partea amândurora, a iertării sigure şi din inimă… Fără iubirea de fiecare zi e foarte greu pentru copii să-şi facă idee despre Dumnezeu. Mai bune decât „prelegerile” sunt descoperirea unui sens spiritual în micile întâmplări ale vieţii, găsirea unor soluţii spirituale la confruntări, la greutăţi, nu după instinct, nu după putere, nu după interes, şi arătând sursa acestor alegeri: Isus. Mare lucru să nu fie separată viaţa de credinţă! Am observat că se formează o sensibilitate spirituală care se dezvoltă ulterior şi modelează comportamentul; foarte curând, copiii preiau acest mod de a-şi trăi credinţa şi de a o exprima. E impresionant să constaţi cât de curând devin misionari!

Ne-a ajutat şi împărtăşirea cu copiii a propriilor lupte sufleteşti; învaţă astfel câte ceva despre nevoia zilnică de înnoire, ca să trăim dupa voia lui Dumnezeu. Vădirea slăbiciunii sau a fragilităţii, recunoaşterea unei greşeli nu ne ştirbeşte autoritatea. Puritatea spirituală a copiilor şi atracţia lor pentru spiritual şi adevăr îi fac să preţuiască şi să respecte efortul nostru, smerenia, căutarea voinţei lui Dumnezeu, şi să facă la fel. Într-o familie numeroasă se deprinde din mers ce înseamnă să împarţi ce ai. Am încercat să-i implicăm pe copii şi în micile „misiuni caritative” dinafara familiei, în cartier sau mai departe şi am fost tare bucuroşi să-i vedem continuând pe cont propriu.

Memorarea formulelor care rezumă adevărurile de credinţă este necesară, dar nu schimbă cu nimic viaţa, dacă lipseşte o formare creştină profundă a întregii persoane. Pe cât s-a putut, le-am pus sub ochi imagini frumoase, cărţi bune şi i-am învăţat să facă lucruri frumoase: să iasă în natură, să o admire, să lucreze, să se bucure, să înveţe şi să se roage în companii bune, să preţuiască viaţa socială de calitate. De mare ajutor ne-au fost oamenii de valoare pe care i-au cunoscut copiii, şi pe care i-au putut urma ca modele de râvnă spirituală, de tărie de caracter, de dăruire, de spirit de sacrificiu, de cultură… Toate acestea sunt la îndemână şi astăzi, fără altă cheltuială decât cea de sine.

– Copiii dumneavoastră sunt la vârsta la care tinerii şi-au ales deja drumul în viaţă, alţii încă şi-l caută. Cum i-aţi sprijinit pe fiecare în descoperirea vocaţiei?

– Ca fiecare părinte, am fost şi noi sensibili la înzestrările fiecărui copil în parte. Ne-am străduit să-i ajutăm de mici să şi le recunoască drept daruri de la Dumnezeu, să devină conştienţi de unicitatea fiecăruia dintre ei, să se simtă apreciaţi şi încurajaţi să-şi dezvolte darurile cu recunoştinţă faţă de Dumnezeu şi cu răspundere pentru cei din jur şi pentru viitor. Ne-am rugat constant pentru ei. Aşa că orientarea spre o anumită profesiune au făcut-o liber, citind în talentele primite de la Dumnezeu o sugestie în acest sens.

Cât priveşte alegerea între căsătorie, preoţie şi călugărie, nu ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi avut în preajmă atât preoţi buni, cât şi călugări buni şi soţi buni, mulţumiţi de drumul lor, care să-şi trăiască frumos chemarea. Aşa că n-a fost greu să le deschidem copiilor ochii asupra frumuseţii fiecărei stări de viaţă, fără să-i scădem vreuneia valoarea.

Dacă s-au deprins să caute voinţa lui Dumnezeu, dacă au fost ajutaţi să se maturizeze, atât din punct de vedere uman, cât şi creştin, şi au devenit autonomi, şi dacă au oferta cât mai completă de posibilităţi, tinerii au şanse să aleagă bine. Părinţilor le revine pregătirea acestui moment, de-a lungul anilor, dar alegerea este a tinerilor. Nu cred că, ajunşi la maturitatea de care vorbeam, pot face prostii majore; dacă se întrevede vreun pericol, sigur că este binevenit ajutorul nostru, dar până acolo, cuvântul de ordine este: maximă încredere şi libertate totală!

– De curând aţi devenit bunică a doua oară. Cum vă simţiţi în această calitate?

– Grozav! Fiul şi nora mea ne primesc cu drag să le fim alături. Sper să nu uit de greşelile pe care le-am făcut ca mamă tânără şi să nu le repet cu nepoţii. Cât despre sentimentele pe care le am, i-am auzit pe unii spunând că nu simt nici o deosebire între iubirea pe care o au faţă de nepoţi şi cea faţă de proprii copii; pe alţii pretinzând că îşi iubesc nepoţii mai mult decât îşi iubesc copiii. E uşor să te avânţi în astfel de afirmaţii, dacă te întâlneşti cu nepoţii când şi când; chiar dacă te-ai întâlni zilnic cu ei, nu ai răspunderea până la capăt, ai doar şansa, bucuria de a le fi în preajmă. Până la plăcerea egoistă, e un pas mic de tot.

Îmi mai propun încă ceva în postura de bunică: acela de a mă exersa în discreţie, delicateţe şi respect. Mi-ar părea rău să-mi exagerez rolul şi, din sfătoşenie, să îl încalc pe cel al părinţilor. Chiar dacă ajutorarea tinerei generaţii şi a nepoţilor ne-ar oferi la un moment dat un mult dorit stimulent în peisajul prea calm al vieţii de pensionar, s-ar cuveni să ne abţinem de la alt rol decât acela de slujire discretă, cât mai smerită. Părinţii trebuie să rămână vioara întâi, într-o relaţie unică între ei şi copiii lor. Nimeni nu-i poate înlocui, nici chiar noi, cu toată dragostea ce le-o purtăm şi unora, şi celorlalţi. Sper numai să mă ajute memoria şi să nu uit ceea ce ştiu că e bine…

– Care mai este rolul unei mame atunci când copiii ei sunt deja tineri adulţi, chiar cu o familie proprie?

– Este o postură foarte „stimulativă”. Nu e rău dacă ai apucat deja să te pregăteşti cât de cât, învăţându-i şi învăţându-te că, pe tot parcursul perioadei de până în acest moment, tocmai autonomia lor ai urmărit-o. Dar tot ai surprize: e o situaţie cu totul nouă să rămâi cu casa goală, să se împuţineze porţiile de gătit şi rufele de spălat…, mâinile să nu mai trebuiască să trebăluiască atât, ritmul să fie mai lent, tăcerea mai mare. Pare de la sine înţeles ca mâinile eliberate de muncă să se unească mai des în rugăciune, dar, fiind un alt fel de rugăciune decât cea prin care con-sfinţeai, cât puteai, dialoguri, evenimente, muncă pe săturate şi atâtea altele, nu va fi o trecere chiar lină. Dar necesară pentru tine personal, precum şi pentru noile relaţii din familie: mai rezervate puţin, mai discrete, mai concentrate, în mai mare libertate, adică şi mai generoase. Fiindcă va fi nevoie de tot mai multă spiritualizare ca să cedezi tot mai multe decizii, să ceri ajutorul şi să-l primeşti cât mai senin, să te faci mic, mic…

Îmi place nespus şi Îi sunt recunoscătoare lui Dumnezeu pentru această perioadă şi pentru şansa extraordinară pe care o avem pentru relaţia noastră de soţi: reuşim să ne împărtăşim mai multe, mai pe îndelete, mai profund, suntem tot mai buni prieteni. Nu e viaţa foarte frumoasă?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *