Douăzeci de argumente pentru existenţa lui Dumnezeu (5)

Teme: Apologetică.
.
Publicat la 26 februarie 2014.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Peter Kreeft şi pr. Ronald Tacelli
Traducere: Ecaterina Hanganu (verificare Andrei Goţia)
Sursa: Manualul de Apologetică Creştină, PeterKreeft.com

Dumnezeu există

Dumnezeu există

15. Argumentul conştiinţei

Întrucât subiectivismul moral este foarte răspândit astăzi, următoarea versiune sau deviere spre argumentul moral ar trebui să fie eficientă, întrucât nu presupune obiectivismul moral. Oamenii de astăzi spun adeseori că ei cred că nu există obligaţii morale universale şi că trebuie să ne urmăm cu toţii propria conştiinţă. Dar a admite acest lucru reprezintă în sine o premiză suficientă pentru a demonstra existenţa lui Dumnezeu.

Nu este oare remarcabil că nimeni, nici chiar cel mai consecvent subiectivist, nu crede că este bine, în mod deliberat şi conştient, să nu ne ascultăm propria conştiinţă? Chiar dacă propria conştiinţă spune diferitor oameni să evite lucruri complet diferite, rămâne totuşi o poruncă morală absolută pentru fiecare: să-ţi asculţi întotdeauna conştiinţa.

Dar de unde oare îşi ia conştiinţa această autoritate absolută – autoritate admisă chiar şi de subiectivistul şi relativistul moral? Exista doar patru posibilităţi:

  1. De la ceva mai prejos decât mine (natura)
  2. De la mine (individul)
  3. De la alţii, egali cu mine (societatea)
  4. De la ceva mai sus decât mine (Dumnezeu)

Să discutăm, în ordine, fiecare din aceste posibilităţi.

  1. Cum aş putea eu oare să fiu obligat în mod absolut de ceva care este mai prejos decât mine – de exemplu, de un instinct animalic sau de necesitatea practică a supravieţuirii materiale?
  2. Cum m-aş putea oare obliga eu însumi în mod absolut? Sunt eu însumi absolut? Am oare dreptul să cer obedienţă absolută cuiva, chiar şi mie însumi? Şi dacă eu însumi m-am zăvorât în această închisoare a obligaţiei, tot eu însumi pot la fel de bine să mă şi eliberez, distrugând astfel caracterul absolut al obligaţiei pe care am admis-o ca premiză.
  3. Cum mă poate obliga societatea? Ce drept au egalii mei să-mi impună mie valorile lor? Oare cantitatea determină calitatea? Transformă un milion de oameni ceva relativ în ceva absolut? Oare "societatea" este Dumnezeu?
  4. Singura sursă de obligaţie morală absolută care a rămas, este ceva superior mie. Acesta îmi leagă voinţa, moralmente, cu cereri îndreptăţite de obedienţă completă.

În felul acesta Dumnezeu, sau ceva ca Dumnezeu, este singura sursă adecvată şi singura bază pentru obligaţia morală absolută pe care o simţim cu toţii de a ne asculta propria conştiinţă. Conştiinţa se explică astfel numai ca fiind vocea lui Dumnezeu în suflet. Cele Zece Porunci sunt zece urme ale paşilor Săi divini pe nisipul nostru psihic.

Addendum despre religie şi moralitate

Schiţând, în cele ce urmează, legătura dintre moralitate şi religie, nu intenţionăm să dăm naştere la confuzii sau să fim greşit înţeleşi. Nu am spus că omul nu poate descoperi niciodată binele moral uman decât dacă recunoaşte existenţa lui Dumnezeu. Sigur că poate. Credincioşii, la fel şi cei care nu cred, pot şti că prietenia şi cunoaşterea, de exemplu, sunt lucruri pentru care merită să te străduieşti, în timp ce cruzimea şi înşelăciunea sunt, din punct de vedere obiectiv, greşite. Întrebarea era: care descriere a felului cum stau lucrurile de fapt explică cel mai bine regulile morale pe care le recunoaştem cu toţii – cea a credincioşilor, sau a celor care nu cred?

Dacă suntem creaţi de un Creator bun şi plin de iubire, aceasta explică de ce avem o natură care descoperă o valoare care există cu adevărat. Dar cum pot ateii să explice aceasta? Fiindcă dacă ateii au dreptate, atunci nu pot exista valori morale obiective. Dostoievski spunea: "Dacă Dumnezeu nu există, atunci totul este permis". Ateii pot să şti că anumite lucruri nu sunt permise, dar nu ştiu de ce.

Să analizăm următoarea analogie. Mulţi oameni de ştiinţă studiază toată viaţa cauzele secundare, fără să recunoască Cea dintâi Cauză, pe Dumnezeu. Dar, aşa cum am văzut, cauzele secundare nu pot să existe fără Cauza Primă, chiar dacă acestea pot fi cunoscute fără să cunoşti Cauza Primă. Acelaşi lucru este adevărat în privinţa binelui moral obiectiv. În felul acesta, argumentul moral şi diferitele argumente metafizice au o oarecare similitudine ca structură.

Majoritatea dintre noi, indiferent de credinţa religioasă sau de lipsa ei, pot recunoaşte că în viaţa cuiva ca Francisc din Assisi natura omenească lucrează corect, exact în modul în care trebuie să lucreze. Nu trebuie să fii un deist ca să vezi viaţa Sf. Francisc din Assisi a fost admirabilă, dar trebuie să fii deist ca să ştii şi de ce. Deismul explică faptul că răspunsul nostru privind viaţa acestui credincios este, la urma urmei, răspunsul pe care îl dăm chemării Creatorului de a trăi acel tip de viaţă pe care El ne-a făcut s-o trăim.

Există patru relaţii posibile între religie şi moralitate, Dumnezeu şi bunătate.

  1. Religia şi moralitatea pot fi considerate ca fiind independente. Contrastul puternic expus de Kierkegaard între "etic" şi "religios", în special în Frygt og Bæven (Frică şi cutremur), poate conduce la o astfel de presupunere. Dar (a) un Dumnezeu amoral, indiferent faţă de moralitate, nu ar fi un Dumnezeu cu totul bun, fiindcă una din semnificaţiile esenţiale ale calificativului "bun" implică ceea ce e "moral" – drept, iubitor, înţelept, cinstit, sfânt, binevoitor. Şi (b) o astfel de moralitate, care nu are nici o legătură cu Dumnezeu, Fiinţa Absolută, nu s-ar sprijini pe nici o realitate absolută.
  2. Dumnezeu poate fi considerat născocitorul moralitatăţii, la fel cum a inventat şi păsările. Legea morală este considerată adesea ca un simplu rezultat al opţiunii lui Dumnezeu. Aceasta este teoria Poruncii Divine: un lucru este bun numai fiindcă Dumnezeu îl porunceşte şi este rău fiindcă Dumnezeu îl interzice. Dacă totul s-ar limita la aceasta, am avea o problemă serioasă: Dumnezeu şi moralitatea Sa sunt arbitrare şi se bazează pur şi simplu pe putere. Dacă Dumnezeu ne-ar porunci să ucidem inşi nevinovaţi, atunci aceasta ar fi bine, fiindcă binele înseamnă aici "ceea ce Dumnezeu porunceşte". Teoria Poruncii Divine reduce moralitatea la putere. Socrate a respins teoria Poruncii Divine în mod concludent în dialogul Euthyphron al lui Platon. El îl întreabă pe Euthyphron: "Un lucru este virtuos fiindcă zeii îl vor, sau zeii îl vor fiindcă este virtuos?" El a respins prima alternativă şi astfel a rămas cu a doua, ca singura alternativă.
  3. Dar nici ideea că Dumnezeu porunceşte un lucru fiindcă este bun nu poate fi acceptată, fiindcă aceasta înseamnă că Dumnezeu se conformează unei legi mai mari decât El Însuşi, o lege care Îl depăşeşte şi pe Dumnezeu, şi omenirea. Dumnezeul Bibliei este la fel de separat de binele moral, dacă-i este inferior, pe cât este, dacă-i este superior. El nici nu ascultă de o lege mai presus de El, nici nu creează legea ca pe un artefact care se poate schimba şi care ar fi putut foarte bine fi diferit, ca o planetă.
  4. Singurul răspuns acceptabil raţional la întrebarea privind relaţia între Dumnezeu şi moralitate este cel biblic: moralitatea se bazează pe natura eternă a lui Dumnezeu. De aceea moralitatea este în esenţă neschimbătoare. "Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru; sfinţiţi-vă aşadar şi fiţi sfinţi, fiindcă eu sunt sfânt" (Lev 11:44). Obligaţia noastră de a fi drepţi, buni, cinstiţi, iubitori şi corecţi urcă până la realitatea ultimă, la natura eternă a lui Dumnezeu, la ceea ce este Dumnezeu. Iată de ce moralitatea are o putere constrângătoare absolută şi neschimbătoare asupra conştiinţei noastre.

Singurele alte surse posibile ale obligaţiei morale sunt:

a. Idealurile, scopurile, aspiraţiile şi dorinţele mele, ceva creat de mintea sau de voinţa mea, cum ar fi regulile de baseball. Toate acestea însă nu explică deloc de ce este întotdeauna greşit să nu te supui sau să schimbi regulile.

b. Însăşi voinţa mea morală. Unii îl citesc pe Kant aşa: Îmi impun moralitatea mie însumi. Dar cum poate oare cel condiţionat şi cel care condiţionează să fie una şi aceeaşi persoană? Dacă lăcătuşul se încuie el însuşi într-o cameră, nu este cu adevărat încuiat înăuntru, pentru că, aşa cum s-a închis, se poate şi elibera.

c. S-ar putea crede că o altă fiinţă umană este aceea care îmi impune mie moralitatea – părinţii, de exemplu. Dar aceasta nu-i explică caracterul constrângător. Dacă tatăl tău îţi porunceşte să vinzi droguri, atunci obligaţia ta morală este să nu-l asculţi. Nici o fiinţă umană nu poate avea autoritate absolută asupra alteia.

d. "Societatea" este răspunsul frecvent la întrebarea asupra originii moralităţii. "Această persoană sau aceea" este un răspuns foarte nepopular. Şi totuşi cele două sunt acelaşi lucru. "Societatea" nu înseamnă altceva decât mai mulţi indivizi. Ce drept au aceştia să-mi impună mie legile moralităţii? Cantitatea nu poate produce calitate; oricâte numere ai adăuga, nu poţi schimba regulile unui relativ joc în comparaţie cu îndreptăţitele cerinţe absolute ale conştiinţei.

e. Universul, evoluţia, selecţia naturală şi supravieţuirea, toate acestea sunt explicaţii şi mai puţin adecvate pentru moralitate. Nu poţi obţine mai mult din mai puţin. Se încalcă aici principiul cauzalităţii. Cum ar putea groapa de noroi primordial să rostească Predica de pe Munte?!

Ateii pretind adeseori că creştinii comit o greşeală categorială folosindu-L pe Dumnezeu pentru a explica natura, exact aşa cum făceau grecii când îl foloseau pe Zeus ca să explice fulgerul. De fapt, fulgerul ar trebui explicat la propriul său nivel, în calitate de fenomen material, natural. La fel şi cu moralitatea. De ce să-l aducem pe Dumnezeu în discuţie?

Fiindcă moralitatea este mai degrabă ca Zeus decât ca fulgerul. Moralitatea există numai la nivel de persoane, spirite, suflete, minţi, voinţe – nu pur şi simplu la nivel molecular. Poţi face corelaţii între obligaţiile morale şi persoane (de exemplu, persoanele ar trebui să iubească alte persoane), dar nu poţi face nicio corelaţie între moralitate şi molecule. Nimeni nici măcar nu a încercat vreodată să explice diferenţa între bine şi rău în termenii, de exemplu, ai diferenţei dintre atomii grei şi uşori.

Aşadar ateul este cel care face exact aceeaşi greşeală categorială ca şi păgânul care explica fulgerul prin voinţa lui Zeus. Ateul foloseşte un lucru pur material pentru a explica un lucru spiritual. Iar aceasta e o greşeală categorială mult mai neghioabă decât aceea pe care o făceau anticii, pentru că este posibil ca ceea ce este mai mare (Zeus, spiritul) să fie cauza a ceea ce este mai mic (fulgerul) şi să-l explice, dar nu este posibil ca ceea ce este mai mic (moleculele) să determine în mod adecvat şi să explice ceea ce este mai mare (moralitatea). O voinţă curată ar putea să creeze molecule, dar cum ar putea moleculele să creeze o voinţă curată? Cum mă poate obliga pe mine electricitatea? Numai o voinţă curată poate cere o voinţă curată; numai Iubirea poate cere iubire.

16. Argumentul dorinţei

  1. Orice dorinţă naturală, înnăscută din noi corespunde unui anume obiect real care să poată satisface acea dorinţă.
  2. Dar există în noi o dorinţă pe care nimic din timp, nimic de pe pământ, nici o creatură n-o poate satisface.
  3. Prin urmare, trebuie să existe ceva mai mult decât timpul, pământul şi creaturile, care să poată satisface acea dorinţă.
  4. Acest "ceva" este ceea ce oamenii numesc "Dumnezeu" şi "viaţa cu Dumnezeu pentru totdeauna".

Prima premiză implică separarea dorinţelor în două categorii: cele înnăscute şi cele condiţionate extern, sau naturale şi artificiale. Dorim în mod natural o serie de lucruri, cum ar fi mâncarea, băutura, activitatea sexuală, somnul, cunoaşterea, prietenia şi frumuseţea; şi în mod natural evităm lucruri ca foametea, singurătatea, ignoranţa şi urâţenia. Mai dorim (dar nu în mod înnăscut sau natural) lucruri ca maşini sport, mandate politice, să zburăm prin aer ca Superman, să fim în ţara Oz etc.

Există însă diferenţe evidente între aceste două categorii de dorinţe. Cel mai adesea, de exemplu, nu recunoaştem stări contrare dorinţelor din categoria a doua, cele artificiale, aşa cum le recunoaştem pentru cele din prima categorie. Nu există, de exemplu, un cuvânt ca "in-Oz-nie", aşa cum este "insomnie". Dar şi mai important, dorinţele naturale provin dinlăuntru, din natura noastră, în timp ce dorinţele artificiale vin din afară, din societate, publicitate sau ficţiune. Această a doua diferenţă motivează o a treia diferenţă: dorinţele naturale se află în noi toţi, în timp ce dorinţele artificiale diferă de la persoană la persoană.

Existenţa dorinţelor artificiale nu înseamnă că obiectele dorite există şi în realitate. Unele există, altele – nu. Maşinile sport există; ţara Oz, nu. Dar existenţa dorinţelor naturale înseamnă, în fiecare caz care poate fi investigat, că obiectele dorite există. Nimeni nu a găsit vreodată o dorinţă înnăscută pentru un obiect inexistent.

Premiza a doua cere numai o introspecţie onestă. Dacă cineva o neagă şi spune: "Pe mine mă fac perfect fericit joaca în noroi sau maşinile sport, sau banii, sau sexul, sau puterea", am putea întreba: "Chiar aşa, într-adevăr?" Dar putem doar să-i punem întrebarea, nu şi să-l forţăm să răspundă. Şi putem trimite o astfel de persoană la exemplul aproape universal al istoriei omeneşti din toată marea ei literatură. Chiar şi ateul Jean-Paul Sartre recunoştea că "vine un timp când te întrebi, chiar şi despre Shakespeare, chiar şi despre Beethoven, ‘Aceasta-i tot?’ "

Concluzia argumentului nu este că tot ce spune Biblia despre Dumnezeu şi viaţa cu Dumnezeu este chiar aşa. Ceea ce demonstrează însă, este faptul că există un element necunoscut X, dar un necunoscut a cărui direcţie, ca să spunem aşa, este cunoscută. Acest X este "mai mult": mai multă frumuseţe, mai multă atracţie, mai mult măreţie, mai multă bucurie. Acest X este pentru o mare frumuseţe ceea ce, de exemplu, este o mare frumuseţe pentru una mică sau pentru un amestec de frumuseţe şi urâţenie. Şi acelaşi lucru se poate spune despre celelalte perfecţiuni.

Dar acest "mai mult" este infinit mai mult, fiindcă nu ne mulţumim cu ceea ce este finit şi parţial. Prin urmare, analogia de mai sus (X este pentru o mare frumuseţe ceea ce este o mare frumuseţe pentru una mică) nu este proporţională. Douăzeci este pentru zece ceea ce zece este pentru cinci, dar infinitul nu este pentru douăzeci ceea ce douăzeci este pentru zece. Argumentul indică spre un coridor infinit, într-o direcţie bine stabilită. Concluzia acestui argument nu este "Dumnezeu" aşa cum este deja conceput sau definit, ci un X misterios aflat în mişcare, care ne atrage la sine şi scoate afară din tiparele lor toate imaginile şi conceptele noastre.

Cu alte cuvinte, singurul concept despre Dumnezeu în acest argument este conceptul despre ceea ce transcende orice concept, ceva ce "ochiul nu a văzut, urechea nu a auzit şi nici la inima omului nu s-a suit" (1Cor 2:9). Cu alte cuvinte, acesta este Dumnezeu cel adevărat.

C. S. Lewis, care foloseşte acest argument cu mai multe ocazii, îl rezumă în mod succint astfel:

Creaturile nu se nasc cu dorinţe decât dacă există posibilitatea satisfacerii acestora. Un nou-născut simte foame; ei bine, există hrană. Un delfin vrea să înoate; ei bine, există apă. Oamenii simt dorinţa sexuală; există relaţii sexuale. Dacă găsesc în mine însumi o dorinţă pe care nu o poate satisface nici o experienţă din lumea aceasta, explicaţia cea mai probabilă este că am fost făcut pentru o altă lume. (Creştinism, pur şi simplu, cartea a III-a, cap. 10, "Speranţa")

Întrebarea nr. 1: Cum putem şti că premiza majoră – că fiecare dorinţă naturală are un obiect real – este universal adevărată, fără să ştim mai întâi că şi această dorinţă naturală are ea însăşi un obiect real? Dar aceasta e chiar concluzia. În felul acesta presupui ceea ce este în chestiune. Trebuie să ştii că e adevărată concluzia, înainte de a putea cunoaşte premiza majoră.

Răspuns: Aceasta nu reprezintă de fapt o obiecţie numai la argumentul dorinţei, ci la orice argument deductiv, oricare ar fi acela, la orice silogism. Este vechea zicală a lui John Stuart Mill şi a nominaliştilor împotriva silogismului. Aceasta presupune empirismul – anume că singura cale prin care putem cunoaşte ceva este perceperea lucrurilor individuale urmată de generalizare, prin inducţie. Aceasta exclude deducţia fiindcă exclude cunoaşterea oricărui adevăr universal (cum ar fi premiza noastră majoră). Fiindcă nominaliştii nu cred în existenţa universaliilor – cu o singură excepţie (aceea că universaliile sunt numai nume).

Este un lucru foarte uşor de respins. Putem să ajungem şi chiar ajungem la cunoaşterea unor adevăruri universale, cum ar fi: "toţi oamenii sunt muritori", nu doar prin experienţa sensibilă (fiindcă nu putem niciodată să-i percepem pe toţi oamenii), ci prin abstractizarea esenţei universal comune sau a naturii umanităţii pornind de la câteva specimene pe care le putem percepe prin simţurile noastre. Ştim că toţi oamenii sunt muritori, fiindcă a fi om, ca atare, implică mortalitatea, adică este în natura fiinţei umane să fie muritoare; moartea urmează în mod necesar din faptul că omul are un corp animal. Putem să înţelegem acest lucru. Avem puterea de a înţelege, sau intuiţia intelectuală, sau perspicacitatea, în plus faţă de puterile mentale de senzaţie şi de calcul, singurele pe care nominaliştii şi empiriştii le recunosc omului. (Împărtăşim cu animalele senzaţiile şi cu computerele, calculul; unde se află atunci modalitatea caracteristic umană de cunoaştere, din perspectiva empiriştilor şi nominaliştilor?)

Atunci când nu există o conexiune reală între natura subiectului unei propoziţii şi natura predicatului, singura cale prin care putem cunoaşte adevărul acelei propoziţii este prin experienţă senzorială şi inducţie. De exemplu, putem şti că toate cărţile de pe acest raft sunt roşii numai dacă ne uităm la fiecare şi le numărăm. Dar când este o legătură reală între natura subiectului şi natura predicatului, putem cunoaşte adevărul propoziţiei prin înţelegere şi intuiţie – de exemplu, "Orice are culoare trebuie să aibă şi dimensiune" sau "O Fiinţă Perfectă nu poate fi ignorantă".

Întrebarea nr. 2: Dar dacă, pur şi simplu, voi nega premiza minoră şi voi spune că într-adevăr nu observ nici o dorinţă ascunsă după Dumnezeu, sau după vreo bucurie infinită sau după vreun misterios X care este mai mult decât tot ce poate oferi pământul?

Răspuns: Această negaţie poate să ia două forme. Potrivit primei, s-ar putea spune: "Deşi nu sunt perfect fericit acum, cred că aş fi numai dacă aş avea zece milioane de dolari, un avion Lear şi o iubită nouă în fiecare zi." Răspunsul este, evident: "Încearcă. N-o să-ţi placă." S-a încercat şi niciodată nu a fost împlinitor. De fapt, miliarde de oameni au încercat şi continuă să încerce nesfârşite astfel de experimente, căutând cu disperare mereu evaziva satisfacţie după care tânjesc. Fiindcă şi dacă ar fi să cucerească întreaga lume, tot nu ar fi de ajuns să umple o singură inima omenească.

Şi totuşi, lumea tot încearcă, zicându-şi: "Dacă numai… Data viitoare…". Este cel mai prostesc joc din lume, fiindcă e singurul care întotdeauna a fost perdant. E ca jocul de a prezice sfârşitul lumii: oricine a participat, a dat în bară. Nu există niciun motiv de a spera că cei care joacă în prezent vor ieşi câştigători. După nesfârşite înfrângeri şi o rată de 100% pierderi, aceste este un experiment care n-ar mai trebui încercat de nimeni.

O a doua formă a negării premizei noastre este: "Sunt perfect fericit acum." Această afirmaţie, după părerea noastră, se află undeva la limită cu idioţia sau şi mai rău, cu necinstea. Cere mai degrabă exorcizare decât respingere. Acesta este Meursault în Străinul lui A. Camus. Este psihologie subumană, vegetală, pop. Chiar şi hedonistul utilitar John Stuart Mill, una din cele mai superficiale (deşi foarte inteligente) minţi din istoria filosofiei, spunea că "e mai bine să fii Socrate nesatisfăcut decât un porc satisfăcut."

Întrebarea nr. 3: Acest argument este doar o altă variantă a argumentului ontologic al lui Anselm (al 13-lea), care este invalid. Se discută despre un Dumnezeu obiectiv pornind de la o idee sau dorinţă din tine pur şi simplu subiectivă.

Răspuns: Nu, nu argumentăm numai pornind de la idee, aşa cum face Anselm. Mai degrabă, argumentul nostru desprinde o premiză majoră din lumea reală a naturii: natura nu face să apară dorinţe zadarnice. Apoi descoperă ceva real în natura umană – şi anume, dorinţa omenească pentru ceva mai mult decât natura – pe care natura nu o poate explica, fiindcă natura nu o poate satisface. În felul acesta, argumentul e bazat pe fapte observate în natură – atât în cea interioară, cât şi exterioară. Argumentul are la bază fapte.



5 Comments

  1. Cum sa te mai obosesti cu aceasta lupta sterila? Pe cine mai ajuti cand poate fiecare a ales? Cum sa nu existe Dumnezeu? Important ca cei care cred sa nu se creada autosuficienti si sa nu mai faca nimic, adica sa se opreasca. Poate nu suntem mantuiti, poate nu suntem sfinti. Acestea sa fie preocuparile noastre, de a trai iubirea atat de rara, si nu de a reinventa particula lui Dumnezeu, care poate de mult e depasita in sensul evolutiei umane. Incotro va merge? Spre osanda, sau spre negare? sau spre umilita iertarii care pare atat de aberanta. Aici trebuie cred sa ne punem probleme. Nu daca credem ci CUM CREDEM.

  2. Mihaela, îţi scapă de tot sensul articolului. Faptul că ceva nu te intersează pe tine personal nu te califică să îl descalifici pentru alţii. Acest text are valoarea lui, pentru cei care se îndreaptă spre a crede, pentru cei care cred dar mai au nevoie de ajutoare ca să creadă mai puternic. Ce idee este aceasta cu „nu dacă credem ci cum credem” contează? Păi ca să conteze cum crezi trebuie să treci prin a crede.

  3. Acum eu ma simt jignita de prostul fel de interpretare. Am vrut sa spun ca din punctul meu de vedere, un biet cititor care isi permite sa debiteze aberatii, credinta se considera insusita si acceptata si nu e un motiv de propaganda care sa jigneasca alte pareri. Si cred ca iubirea dumnezeiasca trebuie invatata dar sa si recunoastem ca suntem elevi. Cu respect, toate bune si inca o data, eu pledez pentru multa tacere. Dar fireste e o parere.

  4. Pledaţi pentru tăcere? Era ideal dacă aţi fi tăcut din prima. Ce propagandă vedeţi Dvs aici?

  5. Nu ma simt vinovata ca am „vorbit”, si nici ca va deranjez. Consider ca o alta parere nu face pe cineva indreptatit sa sufle un fum de tigara in fata cuiva de care nu-i convine. Sunt totusi curioasa la inima cui a ajuns acest mesaj care s-a vrut a fi trimis, pentru ca altfel, nu are nici un rost, iar dupa numarul de comentarii, in afara de lupta sterila, ce vad? Iar propaganda la care m-am gandit este foarte subtila dar mi-o retrag ca argument tocmai din respect pentru tacere. Si oricum e ultima in privinta importantei discutiei. Cred ca m-am justificat destul si a spune mai mult e risipa.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *