Douăzeci de argumente pentru existenţa lui Dumnezeu (4)

Teme: Apologetică.
.
Publicat la 21 februarie 2014.
Partea 4 din 6 din seria Argumente pentru existenţa lui Dumnezeu.
Print Friendly

Autor: Peter Kreeft şi pr. Ronald Tacelli
Traducere: Ecaterina Hanganu (verificare Andrei Goţia)
Sursa: Manualul de Apologetică Creştină, PeterKreeft.com

Dumnezeu există

Dumnezeu există

11. Argumentul adevărului

Acest argument este strâns legat de argumentul privind conştienţa. Provine în principal de la Sf. Augustin.

  1. Minţile noastre limitate pot să descopere adevăruri eterne despre existenţă.
  2. Adevărul se află, pe bună dreptate, într-o minte.
  3. Dar mintea omului nu este eternă.
  4. Prin urmare, trebuie să existe o minte eternă în care să se afle aceste adevăruri.

Această demonstraţie ar putea fi atrăgătoare pentru cineva care împărtăşeşte concepţia lui Platon despre cunoaştere – care, de exemplu, afirmă că există Forme Inteligibile Eterne, prezente în minte în fiecare act de cunoaştere. Având în vedere aceasta, e o cale foarte scurtă să vedem aceste Forme Eterne ca existând cum se cuvine într-o Minte Eternă. Şi ar fi multe de spus despre aceasta. Dar tocmai aici e problema: trebuie spus foarte mult despre teoria cunoaşterii înainte ca această afirmaţie să fie o demonstraţie convingătoare.

12. Argumentul originii ideii de Dumnezeu

Acest argument, făcut faimos de René Descartes, se înrudeşte cu argumentul ontologic (al 13-lea). Începe cu ideea de Dumnezeu. Dar nu afirmă că fiinţa reală este o parte din conţinutul acelei idei, aşa cum face argumentul ontologic, ci mai degrabă, caută să ne arate că numai Dumnezeu singur ar fi putut să facă să apară această idee în mintea noastră.

Ar fi imposibil să reproducem aici întreaga demonstraţie pe care o face Descartes (a se vedea a treia sa Meditaţie) şi inutil să urmărim vocabularul lui scolastic. În cele ce urmează, redăm foarte pe scurt rezumatul şi discuţia.

  1. Avem idei despre multe lucruri.
  2. Aceste idei apar fie de la noi, fie de la lucrurile din afara noastră.
  3. Una din ideile pe care le avem este ideea de Dumnezeu – o fiinţă infinită, absolut perfectă.
  4. Această idee nu ar fi putut fi cauzată de noi înşine, fiindcă ştim că suntem limitaţi şi imperfecţi, iar niciun efect nu poate fi mai mare decât cauza lui.
  5. Prin urmare, această idee trebuie să fi fost cauzată de ceva din afara noastră, care nu are nimic mai puţin decât calităţile conţinute în ideea de Dumnezeu.
  6. Dar numai Dumnezeu Însuşi are acele calităţi.
  7. Prin urmare, Dumnezeu Însuşi trebuie să fie cauza ideii pe care o avem despre El.
  8. Prin urmare, Dumnezeu există.

Să ne oprim acum asupra următoarei obiecţii obişnuite. Ideea de Dumnezeu poate foarte uşor să apară în felul următor: observăm că există diferite grade de perfecţiune la fiinţele finite – unele sunt mai aproape de perfecţiune (respectiv, mai departe) decât altele. Iar ca să ajungem la ideea de Dumnezeu, pur şi simplu vom proiecta această scală în sus şi în afară spre infinit. Astfel, se pare că nu este nicio nevoie de un Dumnezeu existent în fapt, pentru a da socoteală de existenţa ideii. Nu avem nevoie decât să vedem cum diferă lucrurile sub aspectul gradelor de perfecţiune şi de o minte care să explice limitările pe care le percepe.

Dar oare e cu adevărat suficient aceasta? Cum putem explica limitarea şi imperfecţiunea până când nu le recunoaştem mai întâi ca atare? Şi cum le-am putea recunoaşte mai întâi ca atare dacă nu avem deja vreo noţiune despre perfecţiunea infinită? Recunoaşterea lucrurilor ca fiind imperfecte sau finite înseamnă a avea un anume standard în gând care să facă posibilă recunoaşterea respectivă.

E prea de tot? Aceasta nu înseamnă că stau copilaşii să se gândească la Dumnezeu. Dar înseamnă că, oricât de târziu în viaţă folosim acel standard, oricât de mult ne ia să fim conştienţi de el, totuşi standardul trebuie să fie acolo ca să-l putem folosi. Dar de unde a venit? Nu din propria experienţă sau a lumii care există în afara noastră. Fiindcă ideea unei perfecţiuni infinite trebuie deja să existe când ne gândim la toate aceste lucruri şi le considerăm imperfecte. Prin urmare, nimic din acestea nu poate constitui originea ideii despre Dumnezeu; numai Dumnezeu Însuşi poate fi originea acestei idei.

13. Argumentul ontologic

Argumentul ontologic a fost conceput de Anselm de Canterbury (1033-1109), care a dorit să ofere o demonstraţie unică, simplă, care să arate Dumnezeu există şi ce anume este Dumnezeu. Unică, s-ar putea să fie – dar e departe de a fi simplă. Probabil este cea mai controversată demonstraţie despre existenţa lui Dumnezeu. Majoritatea celor care o aud pentru prima dată, sunt tentaţi să o respingă imediat, considerând-o doar o enigmă interesantă, dar gânditori distinşi din toate timpurile, inclusiv din vremea noastră, s-au ridicat în apărarea ei. Tocmai din acest motiv, argumentul ontologic este demonstraţia cea mai intens filosofică a existenţei lui Dumnezeu; locul său de onoare nu se află în pietatea populară, ci mai curând în tratate şi reviste de specialitate. O includem aici, cu un minimum de discuţii, nu fiindcă am considera-o hotărâtoare şi incontestabilă, ci pentru ca prezentarea să fie completă.

Versiunea lui Anselm.

  1. Un lucru e mai mare când există în realitate şi în minte, decât numai în minte.
  2. "Dumnezeu" înseamnă "Acela decât care nu poate fi gândit ceva mai mare."
  3. Să presupunem că Dumnezeu există în minte, dar nu şi în realitate.
  4. Atunci, ceva mai mare decât Dumnezeu poate fi gândit (şi anume, o fiinţă care are toate calităţile pe care noi le gândim despre Dumnezeu, dar are în plus şi o existenţă reală).
  5. Dar aceasta nu este cu putinţă, fiindcă Dumnezeu "este Acela decât care nu poate fi gândit ceva mai mare."
  6. Prin urmare, Dumnezeu există în minte şi în realitate.

Întrebarea nr. 1: Ce se întâmplă dacă neg faptul că Dumnezeu există în minte?

Răspuns: În acest caz, argumentul nu poate ajunge la concluzia că Dumnezeu există în minte şi în realitate. Dar să băgăm de seamă: negarea duce la concluzia că nu există vreo idee despre Dumnezeu. Şi foarte puţini ar dori să meargă atât de departe.

Întrebarea nr. 2: Este ceva cu adevărat "mai mare" dacă există şi în minte, şi în realitate, decât numai în minte?

Răspuns: Premiza nr. 1 a acestui argument este deseori greşit înţeleasă. Oamenii spun uneori: "Oare nu e mai bună o boală imaginară decât una reală?" Sigur că e mai bine, şi astfel este un lucru "mai mare", pentru tine că boala nu este reală. Dar aceasta nu face decât să întărească argumentul lui Anselm. Bacteriile adevărate sunt "mai mari" decât cele imaginare, tocmai fiindcă au ceva ce le lipseşte celor imaginare: existenţă reală. Ele au independenţă şi deci capacitatea de a face rău, pe care lucrurile care depind numai de gândirea noastră, nu o au. Tocmai acest nivel mai mare de independenţă e cel care le face "mai mari" ca existenţe. Şi această linie de gândire nu pare să ne scape şi nici nu e exagerată.

Întrebarea nr. 3: Dar existenţa reală este doar un alt "gând" sau "concept"? Oare "existenţa reală" este doar încă un concept sau o caracteristică (asemenea "atotştiinţei" sau "atotputerniciei") care ar putea conta pentru ce fel de fiinţă este Dumnezeu?

Răspuns: Existenţa reală contează cu adevărat. Întrebarea este: constituie ea o diferenţă conceptuală? Criticii argumentului spun că nu. Ei spun că, tocmai fiindcă existenţa reală contează întru totul, ea nu poate fi încă o calitate printre celelalte. Mai degrabă este condiţia pentru ca ceva să existe care să aibă vreo calitate. Atunci când demonstraţia spune că Dumnezeu este cea mai mare fiinţă care poate fi "gândită", aceasta înseamnă că există diferite perfecţiuni sau calităţi pe care Dumnezeu le are într-o măsură în care nici o fiinţă nu le-ar putea avea, calităţi care sunt admirabile în mod suprem. Dar a spune că o astfel de fiinţă există, înseamnă să spui că există în mod real ceva care este admirabil în mod suprem. Iar aceasta nu este încă o calitate de admirat printre altele.

Este un lucru "mai mare" să exişti în realitate, cât şi în minte? Desigur, incomparabil mai mare. Dar diferenţa nu este una conceptuală. Şi totuşi, argumentul pare să o trateze ca şi când ar fi – ca şi cum cei care cred şi cei care nu cred nu ar putea împărtăşi acelaşi concept despre Dumnezeu. Sigur că pot. Ei nu sunt de acord nu în legătură cu conţinutul acestui concept, ci dacă tipul de fiinţă pe care o descrie acest concept există sau nu în realitate. Iar răspunsul la aceasta este pur şi simplu peste puterile analizei conceptuale, aşa cum este prezentată în argument. În felul acesta, întrebarea nr. 3 credem că într-adevăr invalidează această formă a argumentului ontologic.

Versiunea modală.

Charles Hartshorne şi Norman Malcolm sunt cei care au dezvoltat această versiune a argumentului ontologic. Ambii o găsesc conţinută implicit în Cap. 3 din Proslogion-ul lui Anselm.

  1. Expresia "acea fiinţă decât care ceva mai mare nu poate fi gândit"(CMMNPFG, pe scurt) exprimă un concept consecvent.
  2. CMMNPFG nu poate fi gândit ca: a) neexistând în mod necesar; sau ca b) existând în mod contingent, ci numai sub forma c) existând în mod necesar.
  3. Prin urmare, CMMNPFG poate fi gândit numai ca acel tip de fiinţă care nu se poate să nu existe, care trebuie să existe.
  4. Dar ceea ce trebuie să fie astfel, este astfel.
  5. Prin urmare, CMMNPFG (adică Dumnezeu) există.

Întrebare: Doar fiindcă CMMNPFG trebuie gândit ca existând, înseamnă şi că CMMNPFG există cu adevărat?

Răspuns: Dacă trebuie să te gândeşti la ceva ca existând, nu te poţi gândi la acel ceva ca neexistând. Dar atunci nu poţi nega că CMMNPFG există; pentru că atunci te gândeşti la ceea ce spui că nu poate fi gândit – anume, că CMMNPFG nu există.

Versiunea lumilor posibile.

Această variantă a versiunii modale a fost elaborată în detaliu de Alvin Plantinga. Am făcut tot ce ne-a stat în puteri s-o simplificăm.

Definiţii:

Excelenţă maximală: A avea atotputernicie, atotştiinţă şi perfecţiune morală într-o lume oarecare.

Măreţie maximală: A avea excelenţă maximală în toate lumile posibile.

  1. Există o lume (L) posibilă în care există o fiinţă (X) cu măreţie maximală.
  2. Dar X are măreţie maximală numai dacă X are excelenţă maximală în toate lumile posibile.
  3. Prin urmare, X are măreţie maximală numai dacă X are atotputernicie, atotştiinţă şi perfecţiune morală în toate lumile posibile.
  4. În L, propoziţia "nu există o fiinţă atotputernică, atotştiutoare şi moral desăvârşită" ar fi imposibilă – adică, în mod necesar falsă.
  5. Dar ceea ce este imposibil, nu variază de la o lume la alta.
  6. Prin urmare, propoziţia "Nu există o fiinţă atotputernică, atotştiutoare şi moral desăvârşită" este în mod necesar falsă şi în lumea actuală.
  7. Prin urmare, în această lume, ca şi în toate lumile posibile, există în fapt şi trebuie să existe o fiinţă atotputernică, atotştiutoare şi moral desăvârşită.

14. Argumentul moral

  1. Obligaţia morală reală este un fapt. În mod real, cu adevărat, obiectiv, suntem obligaţi să facem binele şi să evităm răul.
  2. Ori concepţia atee despre realitate este corectă, ori cea "religioasă".
  3. Dar cea atee este incompatibilă cu existenţa obligaţiei morale.
  4. Prin urmare, concepţia "religioasă" asupra realităţii este cea corectă.

Trebuie să precizăm clar ce afirmă premiza nr. 1. Nu înseamnă doar că putem afla în jur oameni care pretind că au anumite datorii. Nici nu înseamnă că au fost mulţi oameni care au crezut că au fost obligaţi să facă anumite lucruri (de exemplu, să-i îmbrace pe cei goi) şi să evite să facă altele (de exemplu, să comită adulter). Premiza nr. 1 afirmă ceva mai mult: şi anume, că noi, fiinţele umane, avem într-adevăr obligaţii; că îndatoririle noastre apar din modul în care există lucrurile în realitate şi nu din simpla noastră dorinţă sau dispoziţie subiectivă. Cu alte cuvinte, afirmă că valorile morale sau obligaţiile înseşi – şi nu pur şi simplu credinţa în valorile morale – sunt fapte obiective.

Acum, dat fiind că există obligaţie morală, apare, firesc, o întrebare. Imaginea lumii prezentată de ateism este în acord cu acest fapt? Răspunsul este: nu. Ateii nu contenesc să ne spună că suntem produsul întâmplător al mişcării materiei – mişcare care este fără scop şi opacă în faţa oricărui efort uman. Ar trebui să luăm drept bună afirmaţia lor şi să-i întrebăm: dată fiind această concepţie, în ce anume îşi află rădăcinile binele moral? Doar obligaţia morală nu poate să-şi aibă rădăcina într-o mişcare materială opacă faţă de scop.

Ce-ar fi dacă am spune că şi-ar avea rădăcina doar în voinţa şi dorinţa omului? În acest caz, nu avem nici un standard moral după care să poată fi judecate dorinţele omului. Fiindcă fiecare dorinţă va ieşi din aceeaşi sursă ultimă – materia fără scop şi fără milă. Şi ce se întâmplă cu obligaţia? Conform acestei concepţii, dacă spun că este o obligaţie să-i hrăneşti pe cei flămânzi, mi-aş exprima dorinţa şi voinţa proprie şi nimic mai mult. Aş spune că vreau ca cei flămânzi să fie hrăniţi şi că aleg să acţionez conform acestei dorinţe. Dar aceasta înseamnă să admit că nici eu, nici altcineva nu este cu adevărat obligat să-i hrănească pe cei flămânzi – că, de fapt, nimeni nu are obligaţii reale deloc. Prin urmare, concepţia ateistă asupra realităţii nu este compatibilă cu existenţa unei obligaţii morale autentice.

Dar ce concepţie este totuşi compatibilă? Una care consideră obligaţia morală înrădăcinată în Creatorul ei, care vede obligaţia morală înrădăcinată în faptul că noi toţi am fost creaţi inteţionat, în vederea unui scop. Am putea numi această concepţie, generalizând în mod deliberat, "concepţie religioasă". Dar oricât ar fi de generală concepţia, reflecţia asupra obligaţiei morale pare s-o confirme.

Întrebarea nr. 1: Argumentul nu a arătat că subiectivismul etic este fals. Şi dacă nu există deloc valori obiective?

Răspuns: Nu-i incorect. Argumentul presupune că există valori obiective şi doreşte să arate că, odată ce credem în acestea, atitudinea noastră este incompatibilă cu o anumită concepţie despre lume şi cu totul compatibilă cu cealaltă. Aceste două concepţii sunt: cea materialist-atee şi, vorbind în sens larg, cea religioasă. Desigur, dacă subiectivismul etic este adevărat, atunci argumentul nu merge. Totuşi, aproape nimeni nu este un subiectivist desăvârşit. (Mulţi cred că sunt şi spun că sunt – până în momentul în care suferă vreo agresiune sau nedreptate. În acest caz, în mod invariabil, se raliază nouă tuturor, recunoscând implicit că anumite lucruri nu trebuie niciodată săvârşite.) Iar pentru cei care nu sunt – şi nici nu vor fi vreodată – subiectivişti, argumentul poate fi de cel mai mare ajutor. El le poate arăta că a crede, aşa cum fac, în valori obiective, nu este în acord cu ceea ce s-ar putea să creadă despre originea şi destinul universului. Dacă încearcă să corecteze acest dezacord, atunci se îndreaptă înspre concepţia religioasă, îndepărtându-se de ateism.

Întrebarea nr. 2: Această demonstraţie nu este o dovadă pentru Dumnezeu, ci în favoarea unei vagi concepţii "religioase". Nu este această concepţie "religioasă" compatibilă cu mult mai multe lucruri decât deismul tradiţional?

Răspuns: Da, într-adevăr. Este compatibilă, de exemplu, cu idealismul lui Platon şi cu multe alte credinţe pe care creştinii adevăraţi le consideră foarte deficitare. Dar această concepţie religioasă generală este incompatibilă cu materialismul şi cu orice altă concepţie care expulzează valoarea din natura obiectivă ultimă a lucrurilor. Acesta este lucrul cel mai important. Pare foarte rezonabil să afirmăm că în interiorul sufletului, conştiinţa morală este vocea lui Dumnezeu, fiindcă valoarea morală există numai la nivelul persoanelor, minţilor şi voinţelor. Şi este greu, dacă nu chiar imposibil, să crezi că principiile morale obiective plutesc cumva în jur, pe cont propriu, separat de orice persoană.

Dar suntem de acord că există multe etape de parcurs de la valorile morale obiective până la Creatorul universului sau la Dumnezeul întreit al iubirii. Este o mare distanţă intelectuală între acestea. Dar aceste lucruri sunt compatibile într-un mod în care materialismul şi credinţa în valorile obiective nu sunt. Ca să ajungem la un Creator personal, avem nevoie de alte argumente (a se vedea argumentele 1-6), iar ca să ajungem la Dumnezeul iubirii, avem nevoie de revelaţie. Argumentul acesta, în sine, lasă deschise multe opţiuni şi elimină doar câteva. Dar acestea, pe care le-a eliminat, sunt bune eliminate.



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *