Divorţaţii recăsătoriţi în Biserica antică

Teme: Teologie.
Etichete: , .
Publicat la 7 februarie 2014.
Print Friendly

Autor: pr. Antonio Grappone
Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: Zenit, 5 şi 6 februarie 2014

O privire în istorie

O privire în istorie

Recent, în cadrul discuţiei despre eventuala readmitere la sacramente a divorţaţilor recăsătoriţi, din mai multe părţi s-a făcut apel la practica Bisericii antice, care, conform unora, ar fi permis în mod obişnuit reîntoarcerea la sacramente a credincioşilor aflaţi în această situaţie după o perioadă de pocăinţă, conform modalităţii pocăinţei publice. Este vorba în realitate despre o teză care nu este deloc împărtăşită şi deja contestată în trecut de studioşi autoritari; însă, aşa cum se întâmplă des, unele teze istoriografice care păreau depăşite reapar periodic pentru a fi folosite ca „acte justificative” în polemici din zilele noastre.

S-a subliniat de mulţi comentatori că argumentul se bazează îndeosebi pe canonul VIII al Conciliului din Niceea, din anul 325, deci un text foarte autoritar. Canonul tratează despre readmiterea aşa-numiţilor catharoi (puri), care în Biserica antică trebuie identificaţi cu „novaţianii”, o sectă de tendinţă rigoristă care făcea referinţă la schisma lui Novaţian, preot roman care la jumătatea secolului al III-lea a rupt comuniunea cu episcopul roman Corneliu, fiind hirotonit la rândul său episcop, justificându-se cu motivaţii de tip disciplinar la care canonul nostru face referinţă în mod indirect. Novaţian refuza readmiterea la comuniunea Bisericii a apostaţilor şi a adulterilor, chiar şi după pocăinţa publică. Aşadar, canonul niceean dispune că „purul” pentru a fi readmis trebuie „să promită în scris să accepte şi să urmeze învăţăturile Bisericii catolice şi apostolice, adică să rămână în comuniune fie cu cel care s-a căsătorit de două ori (digamos în greacă), fie cu cel care a căzut în timpul persecuţiei, dar respectă timpul şi circumstanţele pocăinţei”.

Conform interpretării pe care o discutăm, Biserica antică ar fi readmis la sacramente pe divorţaţii recăsătoriţi după un timp de pocăinţă, o alegere refuzată de novaţianii rigorişti, însă practica obişnuită pentru toată Biserica de atunci, aşa încât să fie amintită într-un canon al primului conciliu ecumenic, o procedură destinată însă să supravieţuiască numai în Biserica orientală. În Occident avea să prevaleze tocmai tendinţele rigoriste condamnate de canon.

Prima observaţie care trebuie făcută este cu caracter general: conştiinţa pe care o avea Biserica antică despre căsătorie era atunci în plină evoluţie şi percepţia căsătoriei ca sacrament se maturiza în mod lent. Coordonatele generale ale reflecţiei porneau pe de o parte de la afirmaţia clară a Domnului despre indisolubilitatea căsătoriei, pe de altă parte de la percepţia socială ratificată de dreptul roman, pentru care divorţul nu constituia nicio problemă. Poziţia tuturor părinţilor, deşi cu accente diferite, este în mod indiscutabil de apărare şi de promovare a indisolubilităţii căsătoriei, deşi era vorba despre o învăţătură în fază de clarificare. Primele formulări cu adevărat sistematice şi incontestabile care vor orienta spre recunoaşterea sacramentalităţii căsătoriei le găsim în Augustin, la începutul secolului al V-lea, aproape la un secol după Niceea. Deja aceste consideraţii clare ar trebui să fie suficiente pentru a renunţa să se tragă concluzii în mod grăbit pentru astăzi din textele şi din practica Bisericii antice.

A doua observaţie se referă la sensul literal al textului pe care-l examinăm. Canonul propune două categorii de persoane cu care „purii” trebuie să accepte să trăiască în comuniune: cel care s-a căsătorit de două ori (digamos) şi cel care a căzut în timpul persecuţiei, adică a apostat, dar a făcut pocăinţă. Să vedem înainte de toate acest al doilea caz, cu privire la care nu sunt probleme de interpretare: marile persecuţii din secolul al III-lea, care au culminat cu aceea a lui Diocleţian de la începutul secolului al IV-lea, au izbucnit pe neaşteptate şi s-au prelungit însă pentru timp relativ limitat.

Aceste circumstanţe puneau la dură încercare pe creştini şi un număr semnificativ dintre ei, luaţi de evenimente, au apostat în formă mai mult sau mai puţin vizibilă. După ce s-a terminat persecuţia, mulţi dintre aceşti apostaţi cereau să reintre în Biserică. Readmiterea lor după pocăinţa publică la începutul secolului al IV-lea era practică împărtăşită în Biserică, însă grupurile rigoriste, ca novaţianii, nu au acceptat niciodată această practică. Or, desigur, disciplina ecleziastică prevedea că apostaţii trebuiau să retracteze apostazia lor, să-i renege în mod public pe idoli şi să petreacă nişte ani de pocăinţă pentru a consolida propria convertire şi a demonstra comunităţii corectarea lor reală.

În substanţă, pentru a fi readmişi, penitenţii trebuiau să înlăture motivul îndepărtării lor. Cazul în canonul nostru este pus în paralel de unii interpreţi cu acela al celui care s-a „căsătorit de două ori”. Dacă ar fi vorba de divorţaţi recăsătoriţi supuşi pocăinţei (şi, aşa cum vedea imediat, nu este deloc clar), cum se poate crede că erau readmişi, chiar şi după perioada de pocăinţă, fără să fi înlăturat motivul îndepărtării? Adică fără să renunţe la a doua căsătorie? Logica textului, dacă este citit după un paralelism rigid, ar impune această interpretare.

Totuşi această concluzie este pur ipotetică, de fapt textul canonului nu vorbeşte deloc despre o perioadă de pocăinţă prealabilă pentru digamoi, vorbeşte despre asta numai cu privire la apostaţi; lectura care asimilează cele două cazuri este probabil tendenţioasă şi mai ales forţează textul: despre cei care sunt căsătoriţi de două ori nu se spune deloc că erau supuşi la pocăinţă publică, făceau parte din Biserică şi atât. Oare Biserica antică admitea divorţul, fără să clipească?

O a treia observaţie se impune şi trebuie făcută cu privire la semnificaţia termenului grec digamos. Prima semnificaţie a termenului este identică termenului bigam: un bărbat cu două soţii (simultane). Dar în mod clar este valabilă aici a doua semnificaţie, frecventă de altfel în autorii creştini din primele secole: bărbat care se recăsătoreşte, odată ce a terminat cu prima căsătorie. Discuţia despre legitimitatea căsătoriei a doua se prelungeşte, de fapt, din secolul al II-lea până în secolul al V-lea şi chiar mai departe, dar nu se referă deloc la divorţaţii recăsătoriţi: termenul digamos (şi digamia), împreună cu termenul opus monogamos (şi monogamia) devin repede termenii tehnici care însoţesc polemica recăsătorirea văduvilor care durează de mulţi ani.

Importanţa problemei derivă desigur din faptul că pe de o parte cuvintele Domnului despre „un singur trup” format de soţi păreau să excludă această posibilitate, pe de altă parte însă durata medie de viaţă atunci, mult mai mică decât aceea de astăzi, şi vârsta tânără a fetelor la actul căsătoriei, comporta prezenţa în comunitate a unui număr foarte semnificativ de văduvi şi mai ales de văduve la vârstă de căsătorie. În afară de asta, această ultimă condiţie, pe bază scripturistică, era ţinută în mare consideraţie, aşa încât văduvele, după cum se ştie, constituiau un ordo instituţional.

Biserica a recunoscut doar lent legitimitatea deplină a recăsătoririi văduvilor, trebuie aşteptat pentru asta cel puţin sfârşitul secolului al IV-lea; anterior, erau permise, dar desigur nu încurajate. În schimb rigoriştii îi considerau pe văduvii recăsătoriţi ca pe nişte adulteri: un „adulter prezentabil”, conform definiţiei lui Atenagora, apologet din secolul al II-lea care nici măcar nu este considerat un rigorist (Implorare, 33,2).

Sunt numeroase textele care dau mărturie despre folosirea termenului digamos sau a celuilalt termen monogamos pentru a arăta condiţia de văduv faţă de a doua căsătorie. Un exemplu din epistolarul lui Ieronim dă mărturie încă înainte de secolul al V-lea despre valenţa tehnică a termenilor, păstraţi în greceşte, cu referinţă la starea de văduvie: „qui de monogamia sacerdos est, quare viduam hortatur ut digamos sit?” (Ep. 52, 16).

Adesea semnificaţia acestor termeni este considerată sigură de autor, deci lectura este expusă la interpretări incorecte, însă în unele cazuri folosirea lor este într-adevăr neîndoielnică, de exemplu în Constituţiile Apostolice (în două texte: 3,2,2 şi 6,17,1), o colecţie canonistă, în care este definit monogamos cel care nu se recăsătoreşte. Un martor foarte clar al semnificaţiei tehnice a lui digamos în secolul al III-lea este Origene, care vorbeşte despre condiţia văduvei faţă de căsătoria a doua în al patrulea paragraf al celei de-a douăzecea omilii despre Ieremia; cu privire la acest text, trebuie relevată atitudinea diferită a autorilor moderni: Pierre Nautin, marele patrolog care s-a îngrijit de ediţia din Sources Chrétiennes a omiliilor despre Ieremia, notează în mod punctual că este vorba despre problema căsătoriei a doua a văduvelor (SChr 238, pag. 268-269, note 1 şi 2); Luciana Mortari, traducătoarea italiană a Coloanei de Studii Patristice, dimpotrivă, afirmă că este vorba despre problema divorţaţilor recăsătoriţi, aducând ca justificare practica penitenţială a Bisericii orientale (în realitate: ortodoxă) (Coloana de Studii Patristice 123, pag. 265, nota 43); în sfârşit în Dicţionarul lui Origene, la cuvântul „Căsătorie” de Giulia Sfameni Gasparro, printre cei mai mari experţi în materie, textul respectiv este din nou situat în mod corect în cadrul problemei căsătoriei văduvelor (pag. 269).

Un „monument” pentru această problemă este constituit de tratatul De monogamia de Tertulian, din perioada sa montanistă, care exclude deci total posibilitatea căsătoriei a doua pentru cel care a rămas văduv. Această ultimă adnotare ne ajută să ne întoarcem la semnificaţia canonului de la Niceea. De fapt, Socrate Scolasticul, un istoric de la începutul secolului al V-lea tot foarte documentat, care până la urmă manifestă simpatii clare faţă de novaţiani, afirmă că novaţianii care erau „în jurul Frigiei” nu-i primeau pe digami (în Istoria Bisericii, 5,22,60), mai precis problema tratată de canonul de la Niceea. Montaniştii (numiţi şi frigieni sau catafrigieni, de la locul lor originar) şi novaţianii erau uniţi, de fapt, într-o unică mişcare rigoristă, numită întocmai a „purilor”, aşa cum sunt definiţi în canonul al optulea al Conciliului din Niceea.

Care este aşadar sensul canonului? „Purii” pentru a reintra în Biserica catolică trebuiau să accepte să trăiască în comuniune cu văduvii şi văduvele care s-au recăsători (şi care nu aveau nevoie deloc de pocăinţă publică) şi cu apostaţii care au fost reconciliaţi cu Biserica după pocăinţa oportună. Digamos, lipsit de specificări ulterioare, este folosit ca termen tehnic în sensul de văduvi recăsătoriţi, aşa cum este logic ca să fie într-un canon disciplinar. Nimic de-a face cu divorţaţii recăsătoriţi. Echivocul s-a născut desigur din ideea că o presupusă practică tolerantă în materie matrimonială din Biserica antică s-a păstrat în practica actuală a Bisericii ortodoxe: o ipoteză sugestivă dar nicidecum demonstrată, mi se pare. În realitate, aşa cum am văzut pentru văduvi, în Biserica antică tendinţa prevalentă cu privire la căsătorie era mai apropiată de rigorism decât de poziţii „tolerante”.

Personal n-aş şti să spun dacă şi cum pot astăzi divorţaţii recăsătoriţi să fie readmişi la sacramente; este o problemă complexă în care sunt în joc indisolubilitatea căsătoriei şi primirea care trebuie oferită tuturor. Nu este vorba deci de o simplă problemă disciplinară, aşa cum a amintit Papa recent. Ceea ce mi se pare clar este că dacă vor să aducă argumente în sprijinul readmiterii divorţaţilor recăsătoriţi la sacramente, nu se poate face desigur apel la practica Bisericii antice.

Traducere apărută iniţial pe Ercis.ro.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *