Violenţa în numele lui Dumnezeu, o adevărată erezie

Teme: Analize.
.
Publicat la 18 ianuarie 2014.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. Serge-Thomas Bonino
Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: L'Osservatore romano, 17 ianuarie 2014

Violenţa în numele lui Dumnezeu

Violenţa în numele lui Dumnezeu

Cine vrea să-şi înece câinele, îl acuză că este turbat, spune un proverb francez. Religiile sunt turbate? Cei care doresc să le excludă din viaţa publică pentru a le izola în sfera strict privată ar vrea să facă să se creadă asta. Astfel, luând ca pretext dimensiunea în aparenţă religioasă a conflictelor care însângerează planeta, hrănesc prejudecata conform căreia religiile, şi în special cele monoteiste, ar fi prin natură factori de diviziune între oameni. Pentru a pune capăt violenţelor şi a garanta pacea universală, ar fi o singură soluţie: secularizarea până la capăt.

Această argumentare este una dintre formele pe care le asumă astăzi gândirea antireligioasă. Răspândindu-se prejudecata că relativismul este singura filozofie în sintonie cu exigenţele democraţiei liberale, orice comportament care se referă la un adevăr transcendent, universal şi absolut, este perceput ca o ameninţare pentru pacea civilă. Credinţa religioasă este denunţată ca o patologie socială.

Această strategie de demonizare a tot ceea ce este religios nu este de ieri. Statul modern, neutru din punct de vedere religios şi atotputernic din punct de vedere politic, oare nu s-a impus autoproclamându-se unic remediu în faţa războaielor de religie? Denunţarea s-a concentrat apoi asupra credinţelor monoteiste pentru că se crede că generează o mentalitate intolerantă în credincioşii lor deoarece aceştia cred că posedă un adevăr universal şi absolut.

În acest context Comisia Teologică Internaţională s-a ocupat de problemă. O subcomisie, prezidată de părintele Philippe Vallin, a lucrat timp de cinci ani asupra temei, într-un schimb constant cu întreaga comisie. A rezultat un text, intitulat Dumnezeu Treime, unitate a oamenilor. Monoteismul creştin împotriva violenţei, aprobat de Comisia Teologică Internaţională la 6 decembrie. Documentul – publicat ca de obicei în La Civiltà Cattolica şi accesibilă pe siturile internet ale revistei şi Comisiei – se prezintă nu ca un tratat exhaustiv de teologie, ci ca „mărturie argumentată”.

Teza sa este incontestabilă: cât priveşte credinţa creştină, violenţa în numele lui Dumnezeu este o erezie pură şi simplă. Aici nu există nicio concesie spiritului timpului, ci o convingere care se naşte din însăşi inima Evangheliei. Aşadar violenţa nu se justifică nici pentru a revendica drepturile lui Dumnezeu, nici pentru a-i salva pe oameni, pentru că „adevărul nu se impune decât prin forţa adevărului însuşi” (Dignitatis humanae, nr. 1). Acesta este paradoxul creştinismului: respectarea scrupuloasă a libertăţii religioase nu este motivată de o formă de relativism, ci derivă din ceea ce este mai dogmatic în ideea pe care credinţa creştină o oferă despre Dumnezeu.

Astfel, a pretinde că refuzarea oricărei violenţe în numele lui Dumnezeu este înscris în însăşi inima credinţei creştine face necesară o autocritică a practicii istorice a creştinilor. De fapt, în cursul secolelor, poporul lui Dumnezeu n-a fost mereu la înălţimea acestei convingeri. Documentul se angajează să desfacă legăturile ocazionale care s-au putut crea în istorie între creştinism şi violenţa religioasă şi să interpreteze corect paginile Bibliei care par să legitimeze violenţa religioasă.

În dezbaterea despre monoteism şi violenţă, documentul a voit să evite două soluţii uşoare. Prima ar fi constat în disocierea creştinismului de monoteism: da, suntem de acord că monoteismul este factor de violenţă, dar precizăm imediat că creştinismul scapă de această acuză pentru că vesteşte misterul unui Dumnezeu Treime, care în sine este comuniune în diferenţă. Dimpotrivă, documentul subliniază că misterul trinitar nu se afirmă absolut în detrimentul monoteismului.

O a doua soluţie apologetică uşoară ar fi fost aceea de a disocia credinţa creştină de religie: da, suntem de acord că religia este factor de violenţă, dar precizăm imediat că creştinismul nu derivă din religie, ci din credinţă. Dimpotrivă, documentul insistă asupra valorii intrinsece a experienţei religioase ca atare. Aşa cum harul nu distruge natura, ci o vindecă şi o duce la împlinire, tot aşa credinţa creştină asumă dimensiunea religioasă a condiţiei umane şi o purifică ducând-o din nou la esenţa sa autentică, ce uneşte în mod inseparabil iubirea lui Dumnezeu şi iubirea aproapelui. Orice violenţă în numele lui Dumnezeu este deci „o corupere a experienţei religioase”.

Acest punct este fundamental pentru dialogul dintre religii. Teologii catolici care au redactat acest document n-au voit să vorbească în numele credincioşilor din celelalte religii monoteiste, ci îi invită să întreprindă un analog parcurs de purificare în cadrul propriilor tradiţii. În măsura în care acestea sunt expresie a unei religii autentice, nu pot decât să refuze violenţa religioasă. Departe de a fi factor de diviziune, religiile, atunci când fidele faţă de esenţa lor şi fără a renega nimic din simţul lor de absolut, sunt fermenţi de pace. Iată pentru ce ar fi o sinucidere a le ţine separate de viaţa socială şi politică.

Traducere apărută iniţial pe Ercis.ro.

One Comment

  1. O abordare cât se poate de pertinentă şi de obiectivă, dar mă tem că puţini dintre cei cu putere de decizie în domeniul politic, social şi economic vor ţine seama de ea. Ba mai mult, mulţi o vor ignora cu bună ştiinţă şi vor continua ofensiva secularizantă asupra societăţii actuale, confuză şi debusolată…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *