CFE: Măreţia şi identitatea noastră constă în a-i fi recunoscători şi a-i mulţumi Domnului

Teme: Spiritualitate.
.
Publicat la 12 ianuarie 2014.
Partea 21 din 131 din seria Comunităţi familiale de evanghelizare.
Print Friendly

Autor: pr. Renzo Bonetti
Traducere: pr. Mihai Vătămănelu OFMConv.
Sursa: MisteroGrande.org

Cateheza 21
Măreţia şi identitatea noastră constă în a-i fi recunoscători
şi a-i mulţumi Domnului: nu în „a ni-l merita”
Text de bază: Tit 3,4-7

Dragi prieteni,

Lecţie de la canar

Lecţie de la canar

Cu gândul încă la contemplarea misterului Crăciunului, am vrea să intuim şi mai mult şi să aprofundăm care este dinamismul relaţiei dintre Isus şi fiecare dintre noi, am vrea să înţelegem cum este ordonat acest raport. Mi se pare că aş putea să o exprim prin această frază: Măreţia şi identitatea noastră constă în a-i fi recunoscători şi a-i mulţumi Domnului: nu în „a ni-l merita”.

Pornim de la un fragment din Cuvântul lui Dumnezeu pe care-l luăm din Scrisoarea către Tit, cap. 3, vers. 4-7:

4 Dar când s-a arătat bunătatea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu mântuitorul nostru – 5 nu prin faptele pe care le-am fi făcut noi în dreptate, ci după îndurare – El ne-a mântuit prin baia renaşterii şi reînnoirii Spiritului Sfânt, 6 pe care l-a revărsat din belşug asupra noastră prin Isus Cristos, mântuitorul nostru, 7 pentru ca, justificaţi prin harul Lui, să devenim în speranţă moştenitori ai vieţii veşnice.

Auziţi ce ne redă acest Cuvânt al lui Dumnezeu – ci după îndurare El ne-a mântuit prin baia renaşterii – şi mai departe, justificaţi prin harul Lui. Am folosit aceste expresii, am ales acest fragment, pentru că, în noi toţi, s-ar putea naşte ideea că, până la urmă, pe Dumnezeu ni-l putem merita deoarece ne comportăm bine, suntem buni, căutăm să ne rugăm, ne iubim, venim şi la comunitate, mergem la liturghie. La urma urmei îl merităm, Domnul trebuie să se aplece asupra noastră, Domnul trebuie să ţină cont, căci cu toate rugăciunile pe care le facem Domnul trebuie să ţină seama că ne mişcăm destul de bine.

Aceasta înseamnă a nu înţelege până la capăt cum este iubirea lui Dumnezeu în ceea ce ne priveşte. Prin faptul că noi împlinim anumite gesturi, ne gândim în fond că am făcut multe pentru a merita această iubire. Se poate observa aceasta şi în unele exprimări pe care oamenii noştri le folosesc în anumite împrejurări, când apare vreo suferinţă, vreo nefericire. Dar ce-am făcut? Eu care m-am comportat întotdeauna bine, de ce Domnul se comportă astfel cu mine? Mai degrabă nu te-ai mai ruga… Se introduce astfel treptat ideea că pe Dumnezeu ni-l merităm. E ca şi când prin faptul că ştim să facem un salt în sus, sau un salt în lungime, am putea spune: poate că merit să am aripi, ar trebui să-mi iasă aripile având în vedere că am sărit atât de sus sau am făcut un salt în lungime atât de mare! Sau ca şi un copil care, reuşind să vorbească cu tatăl său, sau pentru că se aruncă în braţele tatălui său ar spune: de când am vorbit cu tine, tată, merit să fiu mare ca tine, sunt capabil să-ţi răspund, să te îmbrăţişez, prin urmare e drept ca eu să fiu adult şi mare ca şi tine!

Sau, scuzaţi, încă un exemplu care, chiar dacă este simplu şi banal, scoate în relief încă şi mai mult diferenţa. E ca şi când un canar, pentru că ne înveseleşte prin cântul său, ar gândi că merită să devină o persoană umană. Un canar care din colivia sa ar spune: n-auzi cum cânt eu de bine pentru tine? N-auzi că toată ziua mă forţez să cânt? Şi ar spune în gândul lui: merit atenţia ta, fă să devin ca şi tine, fă să devin om ca şi tine…!

La fel şi noi, nu reuşim să percepem distanţa infinită care este între noi şi Dumnezeu. Prin faptul că El şi-a făcut plan înclinat, s-a făcut copil, s-a făcut aproape, tindem să uităm că Dumnezeu are o natură diferită! Distanţa care există între un canar şi o persoană umană e foarte mică pentru a spune distanţa care există între noi şi Dumnezeu! Şi aceasta nu pentru a arăta un Dumnezeu îndepărtat, ci ne face încă şi mai capabili să ne uimim! Dumnezeul infinit diferit, infinit departe, Dumnezeul care este în mod infinit şi în mod total altul decât noi, acest Dumnezeu absolut infinit, se apleacă cu iubire spre noi.

Iată de ce măreţia noastră este a reuşi să ne uimim! „Da, mi-am dat seama că Tu, Cel în mod infinit altul, infinitatea iubirii, totalitatea existenţei, lumea întreagă, care nu e decât ţărână, împreună pusă în braţele Tale, Tu infinit departe, te apleci asupra mea pentru a mă face să devin mare ca Tine, mă iei în braţe pentru ca de obrazul meu să-l lipeşti pe al Tău! Tu infinit departe şi distinct mă umpli de iubirea Ta, anulezi distanţa.”

Observaţi cum un tată şi o mamă anulează distanţa dintre ei şi copilul micuţ luându-l în braţe, şi copilul acoperă chipul tatălui şi al mamei de sărutări. Gândiţi-vă: cum anulează Dumnezeu distanţa dintre El şi mine? O anulează pentru a mă lua cu sine. Unde sunt Eu, vreau ca să fie şi slujitorul Meu! El anulează această distanţă prin darul Spiritului Sfânt.

Iată de ce măreţia noastră nu înseamnă a ne împăuna spunând: „Doamne, ce grozav sunt, cât de frumos mai cânt, cât de tare sunt, reuşesc să vorbesc cu Tatăl, ce bun sunt! Sar în sus, îmi ies aripi, ce grozav!” Măreţia noastră nu e motiv de laudă de sine, să vedem cât de buni suntem, ci a ne uimi, aceasta este măreţia noastră. Ne-a învăţat Maria; când ea a realizat că devenea Mama lui Isus, a spus: „Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul”; nu e posibil, e un lucru prea mare! Aceasta este uimirea noastră!

Să căutăm şi în această întâlnire să ne uimim! Dumnezeu cel cu totul altul, care se apleacă asupra mea, om mic, sărac, se apleacă asupra mea pentru a mă ridica la înălţimea măreţiei Sale. Identitatea mea este a mă uimi, măreţia mea este a recunoaşte, iar Dumnezeu după ce mă va fi purtat la înălţimea chipului Său, după ce-şi va fi încrucişat privirea cu a mea, mă va întreba: „Vrei? Simţi cu libertatea ta să răspunzi iubirii Mele? Acum că te-am pus lângă Mine, simţi să foloseşti libertatea ta pentru a mă iubi?”

Dar nu numai! Să mergem din nou la lectura pe care am ascultat-o, unde citim: pentru ca, justificaţi prin harul Lui, să devenim moştenitori. Să devenim moştenitori, ce înseamnă? Înseamnă că El ne transformă interior! Nu doar că duce chipul nostru aproape de chipul Său, ci transformă însăşi structura noastră, inima noastră, membrele noastre, transformă însăşi identitatea noastră pentru a putea depăşi bariera posibilităţilor umane! Aceasta este transformarea! Face din persoana mea o persoană care poate pătrunde în măreţia Preasfintei Treimi! Înseamnă a şedea lângă Tatăl şi a-L iubi pe Tatăl în puterea Spiritului, strâns uniţi cu Isus! Transformă structura fiinţei mele, în stare să depăşească frontiera posibilităţilor umane!

Orice persoană poate vorbi cu Dumnezeu şi să spună: Abba Tată! Mă face să depăşesc până şi barierele morţii pentru a putea trăi din şi cu iubirea Sa! Acesta este trupul Meu…, va traversa graniţele morţii, pentru că această inimă a mea va fi transformată şi va fi făcută capabilă să-l iubească pe Dumnezeu!

Înţelegeţi deci că răspunsul e UIMIRE! UIMIRE, MULŢUMIRE, LAUDĂ ŞI PREAMĂRIRE, BINECUVÂNTARE! Nu e Dumnezeul care ne pune la punct maşina ca să ajungem până la Verona; e Dumnezeul care ne pune la punct maşina ca să funcţioneze pentru veşnicie! Nu e Dumnezeul unui miracol mărunt. E Dumnezeul unui miracol mare, care ne face să trecem dincolo de moarte!

Gândiţi-vă cât de mici suntem noi, ori de câte ori cerem daruri foarte mici: Doamne, aranjează-mi maşina, trebuie să ajung până la Cluj! Doamne, aranjează-mi maşina, trebuie să ajung până în Italia! Şi El, în loc să ne revizuiască maşina, ne face motorul şi caroseria ca noi. Voi lua de la voi inima de piatră şi vă voi da o inimă de carne, voi pune în voi Spiritul Meu; ne reface şi caroseria, pentru că acest trup plăsmuit din apă şi din atâtea lucruri nu se poate bucura de Dumnezeu. Ne reface şi caroseria, ne va da un trup nou, înviat.

Priviţi acel Copil, ce miracol extraordinar a înfăptuit! Să ne punem în optica nu de a-l merita pe Dumnezeu, pentru că aceasta ar însemna că noi primim încă puţine lucruri de la Dumnezeu. Primim un Dumnezeu binefăcător… Mulţumesc Doamne că mi-ai dat ceva bănuţi ca să termin munca aceasta, pentru lucrul acesta… Ajungem să-l vedem pe Dumnezeu doar ca pe unul care ne prelungeşte cu o zi în plus viaţa şi ne vindecă de boală. Doamne, vindecă-mă de această boală! Şi El îţi spune: uite, nu, nu te vindec de boală, îţi dau viaţa veşnică, te fac să trăieşti veşnic! Eşti mulţumit? Noi preferăm să ne vindecăm de febră, decât să avem viaţa veşnică!

Îţi dau ochi pentru a privi cerul şi a merge dincolo de cer, dincolo de lucrurile pe care le vezi! Nu, Doamne, mi-e suficient ca Tu să-mi aranjezi puţin vederea şi să nu am dioptrii prea mari! Şi El îmi dă vedere pentru a privi dincolo de ceruri! Ce extraordinară măreţie! Iată de ce măreţia noastră nu înseamnă a contabiliza lucrurile frumoase pe care le facem, cât de mult le merităm, lucrurile frumoase ce le-am înfăptuit, ci a privi lucrurile pe care El le înfăptuieşte, iubirea Sa extraordinară!

Astfel ajungem să realizăm că acel Copil e efectiv începutul nebuniei lui Dumnezeu! El nu a vrut doar să se facă prezent ca şi Copil, ci a voit să ajungă până acolo încât să pună Spiritul Sfânt în noi şi să ne facă să spunem cu Pavel: Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine! A ajunge la acea empatie cu Dumnezeu până la punctul de a deveni asemenea unui burete îmbibat de prezenţa Sa divină.

Uimire, laudă, mulţumire, binecuvântare! Aşa să fie pentru noi toţi!

toată seria aici (ca fişiere Word)



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *