Fides et Ratio (Credinţă şi raţiune): scurtă prezentare

Teme: Teologie.
Etichete: .
Publicat la 29 ianuarie 2014.
Print Friendly

Autor: John E. Fagan
Traducere: Cristian Mocanu

Papa Ioan Paul al II-lea

Papa Ioan Paul al II-lea

Cartea „The Teachings of Pope John Paul II: Summaries of Papal Documents” (Doctrina Papei Ioan Paul al II-lea: Rezumate ale documentelor papale) de John E. Fagan rezumă în mod succint principalele documente ale Papei, cu accent pe chestiunile care prezintă interes pentru laici. Este ideală ca introducere sau ca ghid de consultare a vastelor scrieri ale Papei Ioan Paul al II-lea. În cele ce urmează redăm capitolul dedicat enciclicii „Fides et Ratio” (14 septembrie 1998). Documentul poate fi citit în limba română pe Magisteriu.ro.

„Credinţa şi raţiunea sunt ca două aripi cu care spiritul uman se înalţă spre contemplarea adevărului. Dumnezeu este cel care a pus în inima omului dorinţa de a cunoaşte adevărul şi, în definitiv, de a-l cunoaşte pe El pentru ca, cunoscându-l şi iubindu-l, să poată ajunge la adevărul întreg despre sine însuşi” [1]. Cu aceste cuvinte începe Papa Ioan Paul al II-lea enciclica Fides et ratio. Scrierea acestei enciclice a durat circa 12 ani şi ea este prima care tratează despre raportul dintre credinţă şi raţiune de la enciclica Aeterni Patris a Papei Leon al XIII-lea (4 august 1879).

La scurt timp după publicarea enciclicei, Papa Ioan Paul al II-lea a făcut propriul său rezumat al elementelor esenţiale din document într-un discurs adresat unui grup de Episcopi din Statele Unite, aflat în vizită la Roma. Papa a declarat că „a dorit să ia poziţie în apărarea capacităţii pe care o are raţiunea umană de a cunoaşte adevărul. Această încredere în raţiune este parte integrantă a tradiţiei intelectuale catolice, însă este nevoie ca ea să fie reafirmată acum, în faţa unei îndoieli foarte răspândite – şi care ia un aspect doctrinar – cu privire la capacitatea noastră de a răspunde la întrebările fundamentale: Cine sunt? De unde vin şi încotro mă îndrept? De ce există răul? Ce urmează după viaţa aceasta?” (Discursul Ad limina din 24 octombrie 1998, nr.5).

Lipsa de încredere în propria capacitate de a cunoaşte adevărul are consecinţe grave pentru comportamentul persoanei în viaţa de zi cu zi. Fără adevărul obiectiv, fiecare rămâne la voia arbitrariului (nr. 5). Dată fiind slăbiciunea omului şi forţa pasiunilor umane, aceasta conduce inevitabil la tragedie. După cum le spunea Papa Episcopilor americani: „Istoria violentă a ultimului secol se datorează în mare măsură faptului că raţiunea s-a închis faţă de existenţa adevărului ultim şi obiectiv. Rezultatul a fost un scepticism şi un relativism care a pătruns peste tot, ceea ce nu a condus la o umanitate mai ‘matură’ ci la multă disperare şi iraţionalitate” (Discurs, nr.5).

Adevărul se cunoaşte prin îmbinarea credinţei cu raţiunea. Absenţa oricăreia dintre acestea va diminua capacitatea omului de a se cunoaşte pe sine, lumea şi pe Dumnezeu (nr. 16). Raţiunea umană caută adevărul, însă adevărul suprem cu privire la sensul vieţii nu poate fi găsit doar prin raţiune (nr. 42). Papa începe prin a exprima rolurile adecvate ale credinţei şi raţiunii pe drumul omului spre adevăr. Apoi, explică în ce mod ele se completează şi se ajută reciproc, în deplină compatibilitate.

Credinţa

Biserica a primit adevărul suprem despre viaţa umană ca un dar de iubire din partea lui Dumnezeu Tatăl în revelaţia lui Isus Cristos. „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a trimis pe Fiul Său Unul-născut…” (Ioan 3,16). Cristos este Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan 14,6). Aşadar, sensul autentic al vieţii este o persoană: Isus Cristos. Adevărul transmis de Cristos este sursa absolut validă a sensului vieţii umane (nr. 12). Răspunsurile ultime la întrebările omului referitoare la durere, la suferinţa celor nevinovaţi şi la moarte, se găsesc în Patima, Moartea şi Învierea lui Cristos (nr. 12).

Toţi oamenii, nu doar filosofii, au dreptul să primească adevărul cu privire la existenţa şi destinul lor (nr. 38). Prin revelaţia lui Isus Cristos, Dumnezeu a făcut ca adevărul să fie accesibil oricărei persoane. Isus Cristos nu este doar Dumnezeu revelându-se omului, ci şi omul revelându-se sieşi. Prin misterul Cuvântului Întrupat, omul se poate înţelege pe sine. Cristos „îl revelează omului pe om şi îi descoperă măreţia chemării proprii, care este aceea de a participa la misterul vieţii trinitare a lui Dumnezeu” (nr. 13). Omul este părtaş la acest mister: pe pământ prin intermediul harului şi în cer prin contemplarea directă a lui Dumnezeu.

Credinţa este răspunsul din ascultare dat de om revelaţiei lui Dumnezeu (nr. 13). Prin credinţă, omul acceptă adevărul revelaţiei lui Cristos, care este garantat de Dumnezeu. Orice act de credinţă are o dimensiune morală, întrucât presupune a-ţi încredinţa propria persoană, în mod liber, lui Dumnezeu şi a consimţi, în mod liber, la revelaţia Sa. Precedat de har şi ajutat de Duhul Sfânt, credinţa este un act al minţii şi, în acelaşi timp, al voinţei. „În credinţă, persoana înfăptuieşte actul cel mai semnificativ al existenţei proprii; aici, de fapt, libertatea ajunge la certitudinea adevărului şi alege să trăiască în el” (nr.13).

Raţiunea

Omul poate şti că Dumnezeu există reflectând asupra creaţiei. După cum citim în Cartea Înţelepciunii, „din frumuseţea şi măreţia celor create, se vede, prin analogie, Creatorul lor” (Înţelepciune 13,5; cf. Romani 1,20; nr. 19). „Dacă omul, prin inteligenţa lui, nu ajunge să îl recunoască pe Dumnezeu creatorul a toate, faptul acesta nu se datorează atât lipsei unui mijloc adecvat, cât mai ales impedimentului interpus de voinţa sa liberă şi de păcatul său” (nr.19).

Capacitatea intelectuală a omului, faptul că poate să raţioneze şi să gândească în termeni abstracţi, este un mare dar. Omul poate astfel să ajungă la o cunoaştere autentică despre sine, despre Dumnezeu şi despre lume. Omul se naşte cu dorinţa de a cunoaşte adevărul despre sine însuşi. Este esenţial ca el să cunoască adevărul, deoarece numai prin alegerea unor valori autentice pe baza cărora să trăiască va putea să fie credincios naturii sale şi să ajungă la fericire (nr. 25). Nimeni nu poate evita necesitatea de a aborda întrebările fundamentale ale vieţii (nr. 27). De fapt, omul poate fi definit drept „cel care caută adevărul” (nr. 28).

Omul trebuie să se bazeze, în mare măsură, pe alţii ca sursă de cunoaştere. El este incapabil să verifice în mod direct fie şi o mică parte a ceea ce ştie. De aceea, el trebuie să se încreadă în veracitatea celor care îl învaţă. „Omul, fiinţă care caută adevărul, este aşadar şi cel care trăieşte din credinţă” (nr. 31).

Credinţa presupune relaţii interpersonale, deoarece nu implică doar capacitatea de a şti ci şi pe aceea de a se încredinţa altora. „Cunoaşterea prin credinţă, care se întemeiază pe încrederea dintre persoane, nu este lipsită de referinţa la adevăr; omul, crezând, se încredinţează adevărului pe care altul i-l arată” (nr. 32). Martirii sunt martori deosebit de credibili ai adevărului despre existenţa umană. Căutarea adevărului despre sensul vieţii îşi atinge scopul doar când ajunge la absolut, deoarece lumea finită nu oferă un răspuns satisfăcător. Omul nu trebuie doar să îşi folosească propria raţiune, ci şi să se încreadă în alte persoane care caută, la rândul lor, adevărul ultim. Omul nu simte doar o nevoie înnăscută de adevăr, ci şi o nevoie înnăscută de o persoană căreia să se poată încredinţa pe drumul spre acesta (nr. 33).

În acest punct, credinţa creştină îi vine în întâmpinare, oferindu-i posibilitatea concretă de a ajunge la ţinta dorită. Îi dă posibilitatea de a întâlni misterul lui Cristos (nr. 33). Isus Cristos este, în acelaşi timp, Adevărul pe care îl caută şi Persoana căreia poate să i se încredinţeze fără grijă spre a-l putea găsi. Unitatea adevărului, natural şi revelat, îşi găseşte expresia concretă, în mod viu şi personal, în Cristos. Ceea ce raţiunea umană caută cu atâta ardoare poate fi găsit doar în Cristos (nr. 34). Prin har şi prin aderenţa personală a omului la revelaţia divină, înţelepciunea umană, ce cunoaşte prin credinţă, este transformată de credinţa teologică. Aşadar, cunoscându-l şi iubindu-l pe Dumnezeu prin credinţă, omul ajunge la adevărul suprem despre sine însuşi (nr. 1).

Interacţiunea dintre credinţă şi raţiune

Sf. Părinte explică în continuare interacţiunea corectă dintre credinţă şi raţiune, precum şi dintre filosofie şi teologie. Filosofia este studiul adevărului ultim în lumina naturală a raţiunii. Teologia este studiul credinţei catolice, având ca punct de plecare revelaţia. Scopul teologiei este să facă posibilă o mai mare înţelegere a credinţei în aşa fel încât oamenii să adere la ea cu o mai mare fermitate (nr. 93).

Raţiunea sprijină credinţa şi filosofia sprijină teologia în următoarele moduri:

  1. Raţiunea pregăteşte calea credinţei. Sf. Iustin Mărturisitorul şi apologeţii au folosit filosofia ca un „preambul” al credinţei (nr. 38). Logica filosofică ne arată cum credinţa catolică nu este contrară raţiunii şi poate demonstra erorile din argumentele ce se aduc împotriva credinţei. Astfel, Sf. Clement din Alexandria numea filosofia „instruire propedeutică la credinţa creştină” (nr. 38).
  2. Raţiunea poate arăta că există un Dumnezeu şi poate demonstra atributele primare ale acestuia, cum ar fi puterea şi dumnezeirea Sa. Raţiunea aşează temelia credinţei şi face revelaţia „credibilă”. Raţiunea este astfel numitorul comun dintre cei care cred şi cei care nu cred.
  3. Fără raţiune, credinţa se ofileşte şi devine mit sau superstiţie. Lipsită de raţiune, credinţa rămâne doar cu sentimentele şi experienţa. Îşi pierde universalitatea (nr. 48).
  4. Filosofia oferă teologiei un limbaj. Conceptele şi modelele de gândire ale filosofiei permit teologiei să aibă o structură logică şi să fie o adevărată ştiinţă (nr. 65). De exemplu, deşi Prezenţa Reală a lui Cristos în Sf. Euharistie trebuie crezută ca un adevăr de credinţă, teologia încearcă să o facă mai uşor de înţeles, în termeni de substanţă, accidenţe, transsubstanţierea etc. Limbajul filosofic îi permite teologiei să vorbească despre Dumnezeu, despre relaţiile personale din Preasfânta Treime, despre acţiunea creatoare a lui Dumnezeu în lume, despre relaţia omului cu Dumnezeu şi despre identitatea lui Cristos ca Dumnezeu adevărat şi om adevărat; acestea fiind doar câteva exemple.

Papa Ioan Paul al II-lea explică, de asemenea, în ce mod raţiunea e ajutată de credinţă şi filosofia de teologie:

  1. Raţiunea umană este inerent slabă şi înclinată spre eroare. Fără aportul revelaţiei, raţiunea se poate abate de la drumul cel drept, ratându-şi destinaţia (nr. 48). Credinţa avertizează raţiunea cu privire la căile ce ar putea să o inducă în eroare (nr. 73). Credinţa luminează căile corecte (nr. 79).
  2. Credinţa provoacă raţiunea să exploreze căi pe care altfel aceasta nici nu ar fi bănuit că ar putea merge (nr. 56). Credinţa propune adevăruri pe care raţiunea, fără ajutor, nu le-ar putea descoperi. De pildă, noţiunea liberului arbitru şi aceea a unui Dumnezeu personal care este Creatorul universului au fost cruciale pentru dezvoltarea unei filosofii a existenţei. Proclamarea, de către religia creştină, a demnităţii, egalităţii şi libertăţii oamenilor se reflectă în gândirea filosofică modernă (nr. 76).
  3. Credinţa dă filosofului curajul de a aborda chestiuni dificile precum problema răului şi a suferinţei, natura personală a lui Dumnezeu şi întrebarea metafizică „De ce există ceva?” (nr. 76).
  4. Credinţa şi viaţa spirituală îl apără pe filosof de orgoliul intelectual care i-ar fi un obstacol în căutarea adevărului. Credinţa, întărită de iubire, facilitează înţelegerea intelectuală a adevărului despre om şi adevăratele sale necesităţi (nr. 76).

Sfântul Părinte confirmă astfel armonia dintre cunoaşterea credinţei şi cunoaşterea raţională. „Credinţa cere ca obiectul său să fie înţeles cu ajutorul raţiunii; raţiunea, culmea cercetării sale, admite ca necesar ceea ce prezintă credinţa” (nr. 42). După cum afirma Sf. Toma de Aquino, întrucât lumina raţiunii şi lumina credinţei vin deopotrivă de la Dumnezeu, nu poate exista contradicţie între ele (nr. 43).

Odată cu apariţia raţionalismului, credinţa şi raţiunea s-au separat, cu consecinţe dezastruoase. Rezultatul final este nihilismul pe care îl resimţim în prezent. Nihilismul nu cuprinde în sine nicio speranţă a vreunui sens şi nu admite existenţa vreunui adevăr obiectiv (nr. 46). Recunoaşte doar scopurile utilitariste ale puterii şi plăcerii (nr. 47). Oamenii sunt trataţi ca obiecte de manipulat şi nu ca persoane demne de respect. Nihilismul se reflectă în cultura contemporană, de exemplu în artă, muzică, literatură şi divertisment. Ca rezultat al nihilismului crescând, o cultură a morţii înlocuieşte cultura vieţii. Dacă acest proces continuă – le-a spus Papa Episcopilor americani – următorul mileniu va aduce cu sine „nu o primăvară a speranţei, ci o eră a barbariei” (Discurs, nr. 3).

Papa Ioan Paul al II-lea îşi încheie enciclica oferind unele provocări pentru filosofi şi teologi. El afirmă că filosofia trebuie să îşi regăsească dimensiunea sapienţială, adică să caute din nou înţelepciunea şi sensul ultim al vieţii. Filosofia trebuie să depăşească nivelul datelor empirice şi să abordeze realităţi spirituale precum adevărul, frumuseţea şi valorile morale universale (nr. 83). Teologia trebuie să slujească proclamării Evangheliei într-un limbaj inteligibil pentru omul modern.

În încheie Sfântul Părinte îşi exprimă speranţa că Maria, Scaunul Înţelepciunii, îi va ajuta pe toţi aceia care îşi consacră viaţa căutării înţelepciunii. „Drumul [lor] spre înţelepciune, scopul ultim şi autentic al oricărei cunoaşteri adevărate, să poată fi eliberat de orice obstacol prin mijlocirea aceleia care, născând adevărul şi păstrându-l în inima ei, l-a împărtăşit omenirii întregi pentru totdeauna” (nr.108).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *