Familia şi binecuvântarea

Teme: Familie, Liturgie.
.
Publicat la 1 ianuarie 2014.
Print Friendly

Autor: Actualitatea creştină
Sursa: Actualitatea creştină, ianuarie 2005

Binecuvântarea caselor

Binecuvântarea caselor

Acest interviu a fost luat în 2005, părintelui Fabian Măriuţ, responsabil cu pastoraţia familiilor în Arhidieceza Romano-Catolică de Bucureşti.

– Părinte Fabian, în mare parte dintre parohiile diecezei noastre, luna ianuarie este dedicată binecuvântării caselor. Care este semnificaţia acestui moment pentru familiile noastre creştine?

– Binecuvântarea familiilor, sau sfinţirea caselor, cum obişnuim să spunem, este un moment liturgic. Taina vieţii creştine nu se epuizează în biserică. Locul adunării duminicale a creştinilor, biserica, în care se proclamă cuvântul Domnului şi se săvârşeşte jertfa euharistică, este doar o parte, desigur esenţială, a Liturghiei. O altă parte se desfăşoară în viaţa de zi cu zi a credincioşilor. Casa este un loc privilegiat unde Liturghia continuă. Ea, nu este doar spaţiul unde soţul şi soţia, tatăl şi mama, copiii, se întorc de la muncă sau de la şcoală pentru a se odihni. Nu numai! Casa este locul atâtor întâlniri şi a atâtor celebrări. Este un loc de împărtăşire. Este un ambient vital în care se dezvoltă relaţiile umane cele mai fireşti: relaţia soţ-soţie, părinţi-copii, fraţi surori, bunici-nepoţi, etc… Casa este prima instanţă în care se devine om (apropos de „cei şapte ani de acasă”!).

Binecuvântarea familiilor, sau sfinţirea caselor, prelungeşte într-un anume fel ceea ce se săvârşeşte prin consacrarea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele lui Cristos în biserică. Dacă prin împărtăşire se sfinţeşte sufletul şi trupul nostru, cu mintea, memoria, gândurile, voinţa, pasiunile ce le aparţin, prin binecuvântarea caselor această sfinţire este extinsă şi la spaţiul şi timpul în care trăim. Preotul care vizitează casele este purtătorul acestei extinderi. Binecuvântarea ne aminteşte că între viaţa lăuntrică, sufletească, şi cea exterioară, vizibilă, compusă şi din lucrul mâinilor noastre, nu trebuie să existe o separaţie totală. Aşa cum o icoană vorbeşte despre frumuseţea lui Dumnezeu, a fel şi casa poate vorbi despre frumuseţea unei familii… iar frumuseţea familiei vorbeşte desigur despre frumuseţea lui Dumnezeu unul şi întreit. Vreau să precizez un lucru. Subiectul primar al binecuvântării nu se referă la „lucruri”, nici chiar la casă, ci la familie, adică la persoanele „sfinţite” care duc cu ele binecuvântarea prin chiar prezenţa lor.

– Vreţi să spuneţi că orice binecuvântare are în vedere persoana?

– Biserica continuă să binecuvânteze făpturile vizibile, deci nu numai oamenii, ci şi lucrurile. Ritualul conţine formule speciale de binecuvântare a acestora din urmă. Ca şi creştini avem convingerea că tot ceea ce Domnul a creat este bun, că Duhul Sfânt sfinţitorul va trebui să însufleţească din ce în ce mai mult lumea. Nu putem spune că binecuvântările privesc n mod exclusiv persoana, deoarece în acest mod am pune la îndoială chiar raţiunea de a fi a Ritualului. Preotul care sfinţeşte apa, de exemplu, se roagă ca utilizarea acesteia să fie de folos spiritual. Cine se stropeşte (sau cine stropeşte) cu apă sfinţită, se roagă, simbolic, ca rugăciunea de binecuvântare a apei să se întoarcă şi asupra lui.

– Există, deci, o întâietate a persoanei asupra lucrurilor? A familiei asupra casei?

– Înţelepciunea populară exprimă bine acest fapt prin „omul sfinţeşte locul”, şi nu „locul sfinţeşte omul”. Cineva devine sfânt nu prin simplul fapt că a intrat în biserică, şi nici pentru simplul fapt că a fost stropit cu apă sfinţită. Sigur că locul poate avea importanţa lui, poate îndemna la reculegere, pace, interiorizare, bucurie, seninătate, sens. Îmi vin acum în minte cuvintele unui părinte spiritual din seminar care spunea că „preotul trebuie să aibă o cameră care să-i placă şi în care să se simtă acasă”. Acelaşi lucru este foarte adevărat şi pentru o familie, ea trebuie să aibă o casă frumoasă în care să se simtă acasă. Dar ceea ce este în exterior serveşte la exprimarea şi întărirea atitudinii interioare. Binecuvântarea este un gest de contact cu harul divin. Prin binecuvântare pot fi nu doar amintite dar şi activate, ori întărite acele energii spirituale primite la Botez. Orice botezat este consacrat lui Dumnezeu şi poartă în şi cu sine forţa Celui Înviat. Iată de ce fiecare botezat are misiunea de a sfinţi locurile în care el trăieşte.

– Privitor la binecuvântarea familiilor, aţi putea să ne precizaţi un element aparte? Ce o distinge de alte forme de binecuvântare, sfinţire?

– Prin tainele Botezului, Mirului şi Căsătoriei cei căsătoriţi în Domnul sunt un izvor de sfinţire a casei lor. Desigur ei binecuvântează casa în virtutea modului lor specific de consacrare Domnului, prin căsătorie, dar şi în virtutea strădaniei de a-l urma neîncetat pe Domnul, în virtutea rugăciunii lor. Cristos cel Înviat este prezent în familii şi acţionează prin intermediul soţilor care sunt o manifestare vizibilă a iubirii pe care El o are pentru Biserica sa. Mulţumită acestui sacrament, iată, soţii sunt un izvor de binecuvântare. Prin semnul apei sfinţite, preotul care vizitează casele reînnoieşte în soţi această conştiinţă a apartenenţei lor la Cristos şi la Biserica sa.

– Dar nu este Dumnezeu izvorul oricărei binecuvântări?

– Pentru a completa semnificaţia gestului binecuvântării aş aminti faptul că în Sfânta Scriptură „binecuvântarea” este o urare şi un dar al Domnului. Ca urare am putea aminti cuvintele scrise în Cartea Numerilor (6, 22-27) pe care Liturgia Cuvântului ni le propune de fiecare dată în prima zi a anului: „Domnul să te binecuvânteze şi să te păzească!”, „Domnul să-şi lumineze faţa spre tine şi să te miluiască!”, „Domnul să-şi îndrepte faţa spre tine şi să-ţi dăruiască pacea!”. Ca dar, când Domnul binecuvântează, dăruieşte ceea ce „cuvântează”, ceea ce spune, umple cu harurile sale. După ce a creat bărbatul şi femeia „Dumnezeu i-a binecuvântat!” ca să fie stăpâni peste întreaga creaţie şi ca să fie rodnici. În linie cu învăţătura Sfintei Scripturi Ritualul Binecuvântărilor, nr. 1 spune: „Izvorul şi începutul a toată binecuvântarea este Dumnezeu, cel binecuvântat peste toate, el singur bun, care pe toate le-a făcut bine, ca să umple făpturile sale cu binecuvântări şi le-a dăruit necontenit aceste binecuvântări, ca semn de îndurare, chiar şi după căderea omului”. Aşadar orice binecuvântare vine de la Domnul şi trebuie să ne îndrepte spre el…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *