CFE: Evanghelia e un dar, dar trebuie acceptată şi printr-un act de voinţă

Teme: Spiritualitate.
.
Publicat la 2 ianuarie 2014.
Partea 18 din 136 din seria Comunităţi familiale de evanghelizare.
Print Friendly

Autor: pr. Renzo Bonetti
Traducere: pr. Mihai Vătămănelu OFMConv.
Sursa: MisteroGrande.org

Cateheza 18
Evanghelia e un dar, dar trebuie acceptată şi printr-un act de voinţă
Text de bază: Mc 4,26-32

Dragi prieteni,

Sămânţa cea bună

Sămânţa cea bună

Am dori şi în această întâlnire, ca de fiecare dată, să experimentăm prezenţa lui Isus viu în mijlocul nostru. Înţeleg că e o provocare, dar e o provocare pe care de-acum, de atâtea ori, am ştiut să o învingem. Teama noastră, frica de a fi singuri, teama de a fi noi cei care explicăm evanghelia; însă, de multe ori deja înainte de a încheia: „nu ne ardea oare inima în piept în timp ce El ne vorbea”? Da, pentru că doar El e capabil să facă inima în piept să ardă. De aceea vrem să-l punem în centru încă o dată pe Domnul Isus, pe acel Isus căruia i-aţi adus laudă, pe acel Isus pe care l-aţi întâlnit în această săptămână acolo unde El s-a manifestat ori unde voi aţi vrut să-l întâlniţi.

Să-l ascultăm vorbind; ne vom da seama cum El ne-o ia mereu înainte prin Cuvântul Său. Ne va arăta că Evanghelia Sa, Cuvântul Său e un dar care trebuie acceptat ca şi un act de voinţă, de adeziune. Pentru a-l asculta pe Domnul, luăm ca text un fragment din Evanghelia lui Marcu cap. 4, vers. 26-32.

26 Şi spunea Isus: „Aşa este împărăţia lui Dumnezeu: ca un om care aruncă sămânţa în pământ 27şi, fie că doarme, fie că se scoală, noaptea şi ziua, sămânţa răsare şi creşte, nici el nu ştie cum.28 Pământul produce de la sine mai întâi paiul, apoi spicul, apoi bobul plin în spic. 29 Iar când rodul s-a copt, trimite îndată secera pentru că a venit timpul secerişului”.
30 Apoi le-a spus: „Cu ce să asemănăm împărăţia lui Dumnezeu sau prin ce parabolă să o reprezentăm? 31 Este ca un grăunte de muştar care, atunci când este semănat în pământ, este mai mic decât toate seminţele de pe pământ, 32 dar, după ce a fost semănat, creşte şi devine mai mare decât toate legumele şi face ramuri mari aşa încât păsările cerului se pot adăposti la umbra lui”.

Să încercăm să aprofundăm ce vrea să ne spună Domnul prin aceste parabole. Parabola seminţei, am putea spune, acesta este motivul care stă la bază. Sămânţa care este bobul de grâu, sămânţa care este grăuntele de muştar vrea să ne spună înainte de toate că împărăţia lui Dumnezeu, acest Cuvânt, poartă în sine un principiu de creştere, are în interiorul propriu o capacitate autonomă, internă de dezvoltare, de creştere, are înăuntru viaţa care poate ţâşni, îmboboci, care poate să se manifeste şi să crească. Această împărăţie a lui Dumnezeu poartă în interiorul său capacitatea de a face să se ajungă la plinătate. Nu este doar un bob de grâu ori un grăunte de muştar, forţa seminţei e în stare să pună în mişcare o forţă ce conduce la plinătate, ce conduce la maturitate, la întregire. Acea mică sămânţă poate deveni un copac, muştarul devine o plantă, grâul devine un spic.

Isus, prin urmare, vrea să ne ajute să întrezărim puterea pe care o are împărăţia lui Dumnezeu când e acceptată, puterea pe care o are Cuvântul Său, puterea pe care o are Euharistia. Putem distinge în acea sămânţă de muştar ori de grâu Cuvântul Evangheliei. Mărunt, simplu, asemănător cu atâtea alte cuvinte, dar în interior are o forţă extraordinară. Recunoaştem în acel grăunte Euharistia. O mică bucată de pâine, simplă, neînsemnată, foarte puţină, dar înlăuntru are o putere extraordinară.

Cum se poate întâmpla însă ca această putere extraordinară ascunsă în micile realităţi ale Cuvântului, ale Euharistiei, ale Evangheliei să poată conduce la deplinătate, la maturitate, la desăvârşire? Există o condiţie esenţială: pentru a putea aduce rod, acea sămânţă trebuie acceptată. Adică trebuie să fie o interacţiune între sămânţă şi pământ, sămânţa trebuie să fie semănată într-un pământ, trebuie să se nască o legătură minimă, o relaţie între umiditatea pământului şi acel grăunte.

Aşa este Cuvântul, aşa este Euharistia, aşa este Împărăţia lui Dumnezeu, trebuie să fie primite în noi, trebuie să fie un semn, o adeziune a propriei voinţe, o adeziune a inimii care să le primească. E vorba de a da un răspuns cât de mic, oricât de sărac l-am avea, dat cu capacităţile noastre slabe, dar trebuie să aibă loc un răspuns. Acea sămânţă nu dă rod dacă nu e acceptată. Aşadar, harul lui Dumnezeu nu e niciodată ceva ce cade peste noi pur şi simplu. Împărăţia lui Dumnezeu nu e ceva ce cade peste noi, iar noi nu avem decât să o suportăm, să o căpătăm forţat, nu! Nu intră în noi dacă nu e acceptată, primită.

Vă amintiţi acea imagine atât de folosită pe care o repet bucuros: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el.” Împărăţia lui Dumnezeu ne este dăruită în totalitate, e Isus care se dăruieşte în Cuvânt, în Euharistie, în Evanghelie, în Viaţa Sa; dar dacă de cealaltă parte nu este un DA, o primire, o uşă deschisă, împărăţia lui Dumnezeu nu se dezvoltă, şi aceasta ţine doar de decizia noastră interioară, de voinţa noastră. E nevoie de implicarea mea, de alegerea mea, de decizia inimii mele, de a spune: DA, Doamne, vin cu partea mea.

Am putea spune că rugăciunea cea mai puternică, cea mai înălţătoare pe care Dumnezeu o ascultă este DA! Aceasta e rugăciunea cea mai puternică şi cea mai înălţătoare. E rugăciunea Mariei când a primit salutul îngerului, DA! Şi după această rugăciune urmează totul, când în inima noastră ştim să spunem: DA, Doamne, vorbeşte, vreau să Te ascult, vreau să Te urmez. Încercaţi şi în seara aceasta să spuneţi, DA, vreau să Te ascult, vreau să Te urmez! Să deschidem uşa inimii noastre pentru ca Domnul să intre. Nici unul dintre voi nu se poate substitui voinţei personale a vreunuia dintre ceilalţi prezenţi. Dacă cineva rămâne indiferent, Domnul nu se poate năpusti, trebuie să dorească să spună cu toată inima: DA!

Gândiţi-vă câte persoane au citit şi au ascultat cuvântul evanghelic despre Încrederea în providenţa Tatălui: „Priviţi la păsările cerului şi la crinii câmpului„, câte persoane în decursul secolelor l-au ascultat. Există însă o persoană care, datorită acelui cuvânt, şi-a schimbat propria viaţă şi a schimbat şi viaţa a milioane de persoane: Sf. Francisc! Înaintea acestei pagini din Evanghelie a lăsat totul, a spus: eu am un Tată în ceruri şi doar pe Acela îl vreau! A părăsit toate bunurile sale, fiind sigur că Tatăl se va îngriji de el, mult mai mult decât se îngrijeşte de păsările cerului şi de crinii câmpului. Vă întreb din nou: câte persoane au citit înainte de Francisc acel cuvânt? Câte îl citesc şi câte îşi deschid inima ca şi Francisc în faţa acestui cuvânt?

Sau să luăm un exemplu mai cunoscut şi mai aproape de noi toţi: Maica Tereza de Calcutta. Câte persoane în 2000 de ani de istorie a creştinismului au citit acel cuvânt al lui Isus: „Tot ce aţi făcut unuia dintre aceştia mici, Mie mi-aţi făcut!” Câte persoane l-au citit şi ascultat? Pentru Maica Tereza de Calcutta, acel cuvânt a însemnat transformarea vieţii ei. Acel cuvânt a devenit uşa prin care Dumnezeu a copleşit-o şi din acel moment nu a mai existat persoană oricât de părăsită care să nu găsească loc în inima Maicii Tereza de Calcutta. „Tot ce aţi făcut unuia dintre aceştia mici, Mie mi-aţi făcut!

Pe noi ce cuvânt ne-a atins? Există vreun cuvânt care ne deschide inima? Ascultăm Cuvântul Domnului până la punctul de a ne lăsa străfulgeraţi şi a ne schimba viaţa, pentru că simţim că acest Isus, când ne dă cuvântul Său, o transformă? Şi noi dintr-un foarte mic grăunte de muştar putem deveni copac, şi noi din grâu putem deveni spicul care înmulţeşte grâul!

Îmi permit să închei printr-o altă expresie care descrie acel grăunte: „dar, după ce a fost semănat, creşte şi devine mai mare decât toate legumele şi face ramuri mari aşa încât păsările cerului se pot adăposti la umbra lui. Nu e important doar pentru hotărârea, voinţa de a primi Cuvântul, de a-l primi pe Domnul, de a primi împărăţia Sa, ci şi pentru că îmi face bine mie, mă ajută să cresc, mă duce la maturitate, la desăvârşire, mă conduce spre libertate. Nu doar pentru că mă ajută să cresc, ci pentru că ajută şi persoanele pe care le întâlnesc să crească, ajută şi pe cei de lângă mine să crească; devin şi eu un copac unde pot veni şi alţii pentru a se simţi bine, ca să stea, să se odihnească, vin şi alţii în jurul acestui copac, pentru că acolo unde este viaţă acolo se adună, apar dorinţe, gânduri, persoane.

Să fie astfel şi pentru noi, primind Cuvântul, hotărându-ne să primim Cuvântul, să ne lăsăm transformaţi de puterea acestui Cuvânt. E suficient să îl primim şi apoi creşte de la sine zi şi noapte, creşte şi în timp ce dormim, dar trebuie să îl lăsăm să intre!

toată seria aici (ca fişiere Word)



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *