Ecumenismul este sub o stea bună

Teme: Ecumenism.
Etichete: .
Publicat la 19 ianuarie 2014.
Print Friendly

Autor: Cardinalul Kurt Koch
Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: L'Osservatore romano, 18 ianuarie 2014

Îmbrăţişarea istorică

Îmbrăţişarea istorică

Anul acesta, Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor (18-25 ianuarie 2014) este sub o stea ecumenică deosebit de bună. Tema Săptămânii este luată din primul capitol al Primei Scrisori către Corinteni, în care Paul lansează un apel vehement la unitate şi pune o întrebare care interpelează conştiinţa noastră: „Oare Cristos a fost împărţit?” (1Cor 1,13). În faţa acestei întrebări, ne vine imediat să ne gândim la situaţia tragică a creştinătăţii divizate, pentru că fractura Bisericii existentă încă trebuie înţeleasă ca diviziune a ceea ce prin natura sa este indivizibil, adică unitatea Trupului lui Cristos. Tocmai această problemă dureroasă a însufleţit redactarea decretului Conciliului al II-lea din Vatican despre ecumenism, Unitatis redintegratio, de la a cărui promulgare anul acesta se împlinesc cincizeci de ani.

Încă de la primul său articol, decretul enunţă convingerea de credinţă fundamentală conform căreia de Cristos „Biserica a fost întemeiată una şi unică” şi o contrapune constatării empirice că există un mare număr de Biserici şi comunităţi ecleziale care se propun pe ele însele oamenilor „ca adevărata moştenire a lui Cristos”. Pentru că acest lucru ar putea să trezească o impresie fatală, „ca şi cum Cristos însuşi ar fi împărţit”, conciliul afirmă că această despărţire „contrazice pe faţă voinţa lui Cristos”, este „un scandal pentru lume, constituind chiar o piedică pentru cauza preasfântă a vestirii Evangheliei la toată făptura”.

În faţa importanţei mizei ecumenismului, decretul anunţă deja în prima sa frază că una dintre principalele intenţii ale Conciliului al II-lea din Vatican este „promovarea refacerii unităţii între toţi creştinii” (Unitatis redintegratio, 1).

Cu această afirmaţie clară, decretul despre ecumenism exprimă convingerea conciliară că angajarea ecumenică a Bisericii Catolice nu este o opţiune, ci o responsabilitate obligatorie. Seriozitatea acestei misiuni este evidenţiată şi de faptul că decretul despre ecumenism a fost promulgat la sfârşitul celei de-a treia sesiuni, în aceeaşi zi cu constituţia dogmatică despre Biserică, Lumen gentium, adică 21 noiembrie 1964. Această legătură extrinsecă sugerează legătura intrinsecă pe care decretul despre ecumenism, mai ales în primul său capitol despre „principiile catolice ale ecumenismului”, o are cu constituţia dogmatică despre Biserică şi demonstrează că drumul ecumenic întreprins de Biserica Catolică prin conciliu îşi are fundamentul în însăşi natura teologică a Bisericii. Aşa cum, în conciliu, la nivel general, decretele reprezintă în ultimă instanţă concretizări ale problemelor expuse într-o constituţie pentru viaţa practică a Bisericii, în acelaşi sens decretul despre ecumenism trebuie citit pe fondul constituţiei dogmatice despre Biserică şi nu trebuie să fie niciodată interpretat în opoziţie cu ea.

Această idee despre o strânsă legătură între cele două documente conciliare corespunde pe deplin convingerii marelui papă conciliar Paul al VI-lea, pentru care angajarea ecumenică era un important laitmotiv şi mai exact pentru reînnoirea conciliară a Bisericii Catolice şi pentru auto-înţelegerea sa, aşa încât se poate vorbi de o adevărată interacţiune între deschiderea ecumenică a Bisericii Catolice şi reînnoirea ecleziologiei sale. Deja la începutul celei de-a doua sesiuni a conciliului, în semnificativul său discurs de deschidere, Paul al VI-lea sublinia că apropierea ecumenică între creştini şi Bisericile despărţite erau una din intenţiile principale, adică drama spirituală, pentru care Conciliul al II-lea din Vatican fusese convocat. Şi în momentul promulgării decretului despre ecumenism, el a declarat că acest document explica şi completa constituţia dogmatică de Biserică: ea doctrina explicationibus completa. Această expresie arată clar că papa Paul al VI-lea nu atribuia nicidecum decretului despre ecumenism o valoare inferioară, ci îl asocia, în importanţa sa teologică fundamentală, la constituţia dogmatică despre Biserică.

În mod analog, fericitul papă Ioan Paul al II-lea, în clarvăzătoarea sa enciclică despre angajarea ecumenică Ut unum sint, a reiterat afirmaţia fundamentală conform căreia decretul despre ecumenism „se leagă înainte de toate cu învăţătura despre Biserică din constituţia Lumen gentium, în capitolul său care tratează despre poporul lui Dumnezeu” (Ut unum sint, 8). Papa Ioan Paul al II-lea a amintit astfel că drumul ecumenic este drumul Bisericii şi că „el aparţine în mod organic vieţii sale şi acţiunii sale” (Ut unum sint, 20). În faţa diferitelor îndoieli apărute atât între autorii cât şi între detractorii ecumenismului, el a subliniat în manieră incontestabilă că Biserica, prin Conciliul al II-lea din Vatican, „s-a angajat în mod ireversibil să parcurgă calea căutării ecumenice, punându-se astfel în ascultarea Duhului Domnului, care învaţă cum să citim cu atenţie «semnele timpurilor»” (Ut unum sint, 3).

Urmând lui Ioan Paul al II-lea, papa Benedict al XVI-lea, deja în primul său mesaj după alegerea la tronul pontifical, a definit „angajare primară” misiunea de „a lucra fără precupeţire de energii la reconstituirea unităţii depline şi vizibile a ucenicilor lui Cristos. Aceasta este ambiţia sa, aceasta este datoria sa urgentă”. De fapt, ecumenismul reprezintă pentru Biserică o „angajare fundamentală” care „derivă din însăşi misiunea sa”: „Astăzi dialogul ecumenic nu mai poate să fie separat de realitatea şi de viaţa în credinţă a Bisericilor noastre fără a le aduce daună”.

Această convingere este împărtăşită şi de papa Francisc şi dezvoltată ulterior. Aşa cum a amintit în mod expres în exortaţia sa apostolică Evangelii gaudium, angajarea pentru unitate nu poate să fie „simplă diplomaţie sau o împlinire forţată”, ci trebuie să se transforme într-o „cale a evanghelizării de care nu se poate face abstracţie” şi să fie în slujba credibilităţii vestirii creştine (Evangelii gaudium, 246).

Aceste clare luări de poziţie ale magisteriului dau mărturie despre fundamentul ecleziologic al angajării ecumenice, deci despre ireversibilitatea drumului ecumenic întreprins prin conciliu. Comentând desfăşurarea conciliului, Joseph Ratzinger – care a participat la Conciliul al II-lea din Vatican ca expert – vedea în decretul despre ecumenism deschiderea „unei atitudini total noi în faţa fraţilor creştini despărţiţi” şi asta „fie faţă de creştinismul reformat, cât şi, în mod cu totul deosebit, faţă de Bisericile din Orient”.

În acest context, trebuie să amintim că tot la 21 noiembrie 1964 era promulgat un alt document conciliar important, adică decretul despre Bisericile Orientale Catolice, Orientalium Ecclesiarum. În acest decret, Bisericile Catolice Orientale, care, pe de o parte, sunt apropiate de cele orientale în ceea ce priveşte teologia şi liturgia, disciplina şi dreptul, şi, pe de altă parte, trăiesc tradiţia lor orientală în comuniune cu Roma şi consideră această unitate ca esenţială pentru identitatea lor eclezială, sunt chemate să-şi asume o responsabilitate ecumenică deosebită în promovarea unităţii dintre creştini, mai ales cu Bisericile Ortodoxe şi Ortodoxe Orientale: „Bisericile Orientale aflate în comuniune cu Scaunul Apostolic roman au îndatorirea deosebită de a promova unitatea tuturor creştinilor, mai ales orientali, după principiile decretului despre ecumenism promulgat de acest sfânt conciliu” (Orientalium Ecclesiarum, 24). Cât de serios trebuie să fie înţeleasă această responsabilitate deosebită se înţelege şi din concluzia decretului despre Bisericile Catolice Orientale, în care se afirmă în mod explicit că toate dispoziţiile juridice ale documentului „sunt stabilite pentru condiţiile prezente, până când Biserica Catolică şi Bisericile Orientale despărţite vor ajunge la plinătatea comuniunii” (Orientalium Ecclesiarum, 30a).

Conciliul atribuie astfel dispoziţiilor juridice conţinute în decret un caracter trecător şi tranzitoriu, pe care papa Ioan Paul al II-lea le reafirmă ulterior în constituţia apostolică Sacri canones din 1990 cu privire la promulgarea Codului Canoanelor Bisericilor Orientale (CCEO), subliniind clar că aceste canoane au validitate „până când vor fi abrogate sau vor fi modificate de cele mai înalte autorităţi ale Bisericii din motive juste”. Dacă, printre aceste motive juste, este menţionat drept cel mai important „comuniunea deplină a tuturor Bisericilor din Orient cu Biserica Catolică”, atunci limita temporală clară a validităţii lui CCEO se revelează drept consecinţă a responsabilităţii ecumenice deosebite a Bisericilor Catolice Orientale. De fapt, ele exercită o importantă funcţie ecumenică de punte şi prestează marea lor contribuţie ajutând creştinătatea să respire mai intens cu cei doi plămâni ai săi. Acest aport ecumenic devine realmente perceptibil dacă este văzut în cadrul contextului ecumenic mai amplu.

La acest context ecumenic mai amplu face referinţă decretul despre ecumenism mai ales în capitolul al treilea, în care se vorbeşte despre Bisericile şi comunităţile ecleziale despărţite de Scaunul Apostolic roman şi despre drumul de reconciliere care trebuie parcurs până la unitate. În faţa atâtor dezbinări care au avut loc în cei două mii de ani de istorie a creştinismului, decretul distinge două tipuri fundamentale de diviziune a Bisericii, afirmând în mod introductiv că trebuie acordată atenţie „celor două categorii principale de dezbinări care sfâşie haina fără cusătură a lui Cristos” (Unitatis redintegratio, 13), adică, pe de o parte, marea schismă din secolul al XI-lea dintre Biserica din Occident şi Biserica din Orient şi, mai exact, dintre Roma şi patriarhiile orientale şi, pe de altă parte, diviziunile în interiorul Bisericii din Occident în secolul al XVI-lea.

Este de dorit ca în anul în care comemorăm 50 de ani de la promulgarea decretului despre ecumenism să poată fi întreprinşi paşi ecumenici curajoşi în ambele direcţii. În perspectiva unei depăşiri a diviziunii Bisericii din Occident, se vor putea duce înainte în manieră mai aprofundată pregătirile pentru o comemorare comună a celor 500 de ani de la Reformă, prevăzută în anul 2017, în spiritul documentului elaborat de Comisia luterană-catolică pentru unitate care se intitulează From Conflict to Communion şi care se articulează în jurul a trei aspecte fundamentale: în primul rând, recunoştinţa şi bucuria pentru reciproca apropiere care, în viaţă şi în credinţă, a avut loc în cursul ultimilor cinci sute de ani; în al doilea rând, regretul şi părerea de rău pentru neînţelegerile, răul şi rănile pe care catolicii şi luteranii le-au provocat unii altora în ultimii cinci sute de ani; în al treilea rând, speranţa că această comemorare comună a Reformei să devină o oportunitate pentru a face paşi ulteriori spre unitatea deplină.

Moment focal al anului 2014 este mai ales comemorarea întâlnirii istorice dintre patriarhul ecumenic de Constantinopol, Athenagoras, şi episcopul de Roma, papa Paul al VI-lea, ţinută la Ierusalim în urmă cu 50 de ani şi mai precis în zilele de 5 şi 6 ianuarie 1964. Voinţa respectivă anunţată atunci de a restabili caritatea între cele două Biserici, pecetluită de sărutul fratern dintre cei doi conducători de Biserici în numele celor doi fraţi Andrei şi Petru, rămâne încă în ochii noştri icoană durabilă a disponibilităţii ecumenice la reconciliere.

Nu era vorba de a restabili pur şi simplu o caritate interpersonală şi umanitară, ci de a reînsufleţi caritatea eclezială, adică acea comunitate agapică între Biserici. Deoarece sărutul fratern şi agape reprezintă, în sensul lor cel mai profund, ritul şi conceptul însuşi al unităţii euharistice, restabilirea comuniunii ecleziale trebuie să ajungă şi la comuniunea euharistică. De fapt, acolo unde agape există în mod serios ca realitate eclezială, ea, pentru a putea fi credibilă, trebuie să devină şi agape euharistică, aşa cum au exprimat împreună la Ierusalim patriarhul Athenagoras şi papa Paul al VI-lea şi aşa cum acelaşi patriarh ortodox a reafirmat în anul 1968 cu declaraţia sa pasionată: „A venit ora curajului creştin. Ne iubim unii pe alţii; mărturisim aceeaşi credinţă comună; să pornim la drum împreună spre gloria sfântului Altar comun” (Tomos Agapis, 277).

Această memorabilă întâlnire de la Ierusalim a pregătit drumul pentru evenimentul istoric de la 7 decembrie 1965, când, la puţin timp înainte de încheierea conciliului, în catedrala Fanar din Constantinopol şi în bazilica Sfântul Petru din Roma, cei mai înalţi reprezentanţi ai celor două Biserici au eliminat „din amintirea şi din mijlocul Bisericii”, aşa cum se citeşte în Declaraţia lor comună, sentinţele reciproce de excomunicare din anul 1054, pentru a evita ca ele să fie „o piedică în calea apropierii în caritate”. Patriarhul Athenagoras şi papa Paul al VI-lea, acţionând în numele Bisericilor lor şi săvârşind un act juridic clar, au declarat în manieră obligatorie că evenimentele tragice din anul 1054 nu mai aparţineau conţinutului oficial al Bisericilor. Cu acest act, otrava excomunicării a fost eliminată din organismul Bisericii şi semnul diviziunii a fost înlocuit de simbolul carităţii, sau, ca să folosim cuvintele teologului de atunci Joseph Ratzinger: „Relaţia unei «iubiri răcite», de «opoziţii, de neîncredere şi de antagonisme» a fost înlocuită de relaţia de iubire şi de fraternitate, al cărei simbol este sărutul fratern”.

Întâlnirea din anul 1964 şi actul din anul 1965 constituie punctul de plecare al dialogului ecumenic al carităţii şi al adevărului între Biserica Catolică şi Bisericile Ortodoxe, dialog care trebuie să fie ulterior aprofundat, atât astăzi cât şi în viitor. Pentru aceasta, ne dorim ca această comemorare a întâlnirii istorice care a avut loc la Ierusalim în urmă cu 50 de ani, mai ales printr-o reînnoită întâlnire între reprezentanţii din ambele Biserici, patriarhul Bartolomeu şi papa Francisc, să poată alimenta din nou speranţa în darul comuniunii ecleziale şi aprofunda dorinţa pentru unitate în Euharistie, dorinţă care în anul 1964 era aşa de puternic prezentă.

În special în lumina acestui aniversar, speranţa noastră vie este că anul 2014, an în care se comemorează promulgarea a trei importante documente ale Conciliului al II-lea din Vatican, să se afle sub o stea bună şi mai ales din punct de vedere ecumenic. Constituţia dogmatică despre Biserică, Decretul despre ecumenism şi Decretul despre Bisericile Catolice Orientale sunt astăzi Magna charta a Bisericii Catolice şi vor continua să fie aşa şi în viitor.

Traducere apărută iniţial pe Ercis.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *