Benedict şi Francisc: doi Papi cu abordări complementare

Teme: Interviu.
Etichete: , .
Publicat la 13 ianuarie 2014.
Print Friendly

Autor: Federico Cenci
Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: Zenit, 10 şi 11 ianuarie 2014

Doi Papi

Doi Papi

Jurnaliştii prezenţi în Sala de Presă a Vaticanului în după-amiaza zilei de 13 martie 2013 nu vor uita niciodată acel moment. Vestea despre fumul alb a venit ca o izbucnire contagioasă de entuziasm. Zâmbete, îmbrăţişări şi strigăte de jubilare au luat locul, timp de câteva minute, aplombului obişnuit care domneşte suveran în anumite locuri. În sfârşit, după săptămâni de scaun vacant, poporul creştin putea să-l cunoască pe noul său Sfânt Părinte. Salvatore Izzo, vaticanist de cursă lungă, trimis de AGI, aminteşte că a fost printre cei mai gălăgioşi şi însufleţiţi. La zece luni distanţă, explică faptul că acel entuziasm era justificat. În interviul care urmează, Izzo revine asupra retragerii Papei Benedict al XVI-lea – de care este profund legat – şi analizează pontificatul Papei Francisc, un Papă „dus de mână de către Domnul”.

– Care sunt motivele care, după părerea dumneavoastră, l-au condus pe Papa Benedict al XVI-lea la retragere?

– Ziua de 11 februarie 2013 a fost probabil ziua cea mai dureroasă din viaţa mea, alături de cea a morţii tatălui meu. Spun aceasta pentru că întrebarea dumneavoastră atinge o temă foarte delicată pentru mine şi nu aş vrea să fiu greşit înţeles. Mai întâi doresc să afirm că nu consider că există vreun motiv pentru a nu crede în motivaţia pe care o persoană serioasă şi onestă cum este Papa Benedict al XVI-lea a dat-o pentru gestul său: progresiva dispariţie a vigorii necesare, atât a trupului cât şi a sufletului, pentru a conduce Biserica într-un timp dificil. În pofida vârstei înaintate, timp de 7 ani s-a dăruit cu extraordinară generozitate şi eficacitate: l-am urmat în toate călătoriile şi nu pot să uit cum a ştiut „să cucerească” de exemplu Statele Unite şi Marea Britanie, sau pe tinerii din Australia şi întreaga populaţie libaneză. Ca să nu vorbim despre Cuba, despre Ţara Sfântă şi despre minunatele vizite mariane la Lourdes, Fatima şi Loreto. Şi era în ordinea lucrurilor ca la 86 de ani să nu se poată simţi în măsură să ţină pasul necesar pentru a conduce poporul nostru aflat pe drum.

Însă personal cred că la această condiţie de oboseală şi slăbiciune, simţită în faţa gravităţii problemelor care mai trebuiau înfruntate, începând de la ultra-necesara reformă a Curiei, au contribuit în acelaşi timp mulţi: nu pot uita că Papa a fost izolat, ofensat, calomniat, trădat şi la sfârşit chiar furat în casa lui. Pentru a înţelege prin ce a trecut în aceşti ani, trebuie să recitim ceea ce a scris în scrisoarea adresată tuturor Episcopilor despre „cazul Williamson” şi în cea adresată catolicilor din Irlanda răniţi de abuzuri, pe care le consider două documente foarte importante şi revelatoare ale sfinţeniei personale a lui Joseph Ratzinger. Cuvintele cu care a descris agresiunea îndurată după iertarea excomunicărilor şi lacrimile pe care le-a vărsat cu victimele delictelor săvârşite de preoţi mi-au revenit în minte în timp ce trebuia să prezint la AGI – şi a fost pentru mine foarte greu – ceea ce s-a întâmplat în Consistoriul în care, fără nici un preaviz, Papa Benedict al XVI-lea a anunţat retragerea sa.

– Este posibil ca Eminenţa Sa Cardinalul Bergoglio să fi fost candidatul dorit şi de Papa Benedict al XVI-lea?

– Sincer, nu cred că Papa emerit avea unul sau mai mulţi candidaţi. Cred în schimb că Papa Benedict al XVI-lea s-a încredinţat complet Domnului, încrezător că Duhul Sfânt – aşa cum a spus după aceea Papa Francisc la 16 martie, la întâlnirea cu jurnaliştii – după ce i-a sugerat retragerea, conducea şi alegerea succesorului. Cred că la aceste lucruri trebuie privit cu un spirit de credinţă (altminteri nu se înţelege nimic) şi Joseph Ratzinger este un om cu o profundă credinţă. Cât priveşte ipotezele pe care le-ar fi putut face Papa Benedict – asemenea tuturor -, în acele ore ale aşteptării, chiar dacă îşi amintea cu siguranţă de multele voturi pe care le-a avut Bergoglio în 2005, nu pare că a vorbit vreodată despre posibilitatea concretă a unei alegeri a lui în Conclavul următor. Însă acesta nu mi se pare un element semnificativ, ţinând să subliniez că Papa emerit a promis ascultare absolută succesorului încă înainte de a şti cine avea să fie.

– Conform unora, candidatura Cardinalului Bergoglio s-a impus cu hotărâre încă de la primele votări în Conclav. Care este părerea dumneavoastră în această privinţă?

– Din ceea ce am putut să reconstruiesc, se pare că încă de la prima votare Jorge Mario Bergoglio şi alţi doi Cardinali latino-americani apropiaţi lui (dar amândoi în măsură net inferioară faţă de Arhiepiscopul de Buenos Aires) ar fi primit împreună un număr de voturi care se apropia de o treime dintre electori. Aşadar, a fost clar imediat că vântul Duhului sufla în direcţia aceea. Şi îmi este greu să cred în ipoteza unui consistent pachet de voturi preconstituit în favoarea unui candidat italian. De altfel, fiind divizaţi în interiorul lor, nu pare plauzibil că puteau să se bazeze Cardinalii noştri pe sprijiniri semnificative iniţiale de la Cardinali din alte ţări.

– Cum aţi primit alegerea Papei Francisc?

– Din momentul retragerii Papei Benedict al XVI-lea, timp de o lună şi două zile – mărturisesc aceasta cu un pic de ruşine – personal am căzut într-o stare de confuzie neliniştită, o noapte cu adevărat întunecată: simţeam că Papa Benedict a făcut o alegere prea dureroasă, chiar dacă a făcut aceasta pentru binele tuturor, îndeosebi al celor mai slabi şi săraci din lume, cei care au în Papa unicul lor apărător. Nicidecum să coboare de pe cruce, Papa Benedict s-a lăsat pironit! Din această tristeţe paralizantă m-a trezit fumul alb din ziua de 13 martie, când încă înainte de a şti cine a fost ales, am avut marea bucurie de a mă simţi din nou fiu. Şi în acel semn exterior am regăsit motivele credinţei mele, pentru că – dată fiind situaţia Bisericii – alegerea noului Episcop de Roma în a doua zi nu putea decât să fie un dar al Duhului Sfânt.

Această impresie mi-a fost confirmată apoi de anunţarea celui ales: un prelat care trăia în sărăcie şi care a ales numele de Francisc, realizând acel vis despre care scrisesem de mai multe ori în zilele precedente (chiar dacă – admit aceasta în mod cinstit – eu mă gândisem mai degrabă la posibilitatea ca persoana care ar putea să îndrăznească atât de multe, dacă ar fi fost ales, să fie capucinul O’Malley). Pentru aceasta, împreună cu copiii mei şi cu soţia mea – care erau cu mine în Sala de Presă – am trăit clipe de adevărată sărbătoare, probabil chiar puţin prea gălăgioasă, aşa cum s-au plâns unii colegi. Apoi, când Papa Francisc, de la Loja Binecuvântărilor, l-a amintit pe Papa Benedict al XVI-lea şi şi-a înclinat capul, am înţeles ce dar mare primeam cu alegerea lui.

– Care sunt elementele de discontinuitate şi care sunt cele de continuitate între pontificatul Papei Benedict al XVI-lea şi cel al Papei Francisc?

– Să începem de la trăsăturile în comun, prima dintre care este smerenia, care l-a făcut capabil pe Papa Benedict să renunţe la pontificat şi pe Papa Francisc să-l vrea lângă el ca un tată în vârstă care îl sfătuieşte. A doua este iubirea faţă de cei mai slabi şi săraci, care l-a dus pe octogenarul Ratzinger de două ori în Africa şi pe care Bergoglio o mărturiseşte la fiecare întâlnire cu persoane dezavantajate. Dar ei au în comun şi pasiunea evanghelizatoare, apărarea credinţei şi angajarea pentru unitatea Bisericii, elemente care ies în evidenţă cu limpezime absolută în Enciclica „Lumen fidei”, scrisă, aşa cu a spus în mod public Papa Francisc, la 4 mâini, şi care sunt şi inima extraordinarei Exortaţii apostolice „Evangelii gaudium”.

Îi diferenţiază desigur caracterul şi stilul, dar şi – trebuie spus acest lucru – o strategie pastorală diferită. Papa Benedict este un mare teolog – eu îl venerez în inima mea ca pe un „Doctor al Bisericii” – angajat în propunerea unei formulări a credinţei adecvate, în raţionalitatea sa, la întrebările omului de astăzi, adică ale unei culturi, aceea în care trăim, care nu este lipsită de contradicţii deoarece convieţuiesc în ea negarea valorilor care sunt esenţiale şi o aspiraţie profundă spre bine şi spre dreptate, slavă lui Dumnezeu prezentă în mulţi. Apoi Papa Benedict ne-a făcut capabili de un dialog onest cu ştiinţa modernă, care este atât de avansată.

În schimb, Papa Francisc este un păstor de suflete care se preocupă înainte de toate de oaia care s-a rătăcit. Şi care din periferie a experimentat carenţele Curiei Romane, care s-a revelat în unele situaţii mai mult o piedică pentru Pontiful care l-a precedat (care nu întâmplător a destăinuit că regretul său cel mai mare la sfârşitul pontificatului a fost faptul că nu a reformat-o) decât un instrument util pentru slujirea sa adusă Bisericii şi omenirii. După părerea mea, sunt abordări complementare, nu în contradicţie. Există discursuri ale Papei Benedict al XVI-lea (ca acela de la Freiburg, despre eficienţă ca tentaţie a Bisericii) care par scrise de Papa Francisc. Şi predici ale noului Pontif care fac referinţă în mod explicit la predecesor, ca aceea despre magi rostită în ziua de Epifanie.

– În ce sens Curia Romană a constituit o piedică pentru Papa Benedict al XVI-lea?

– Pentru a mă explica, atunci când spun că Curia s-a arătat a fi o povară insuportabilă pentru pontificatul Papei Benedict dau două exemple: eşecul tentativei generoase de a-i readuce pe lefebrişti în comuniunea deplină, din cauza rigidităţii Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, readucere al cărei rezultat cred că ar fi fost o circulaţie a harului în măsură să îi repună pe toţi în direcţia corectă. Şi problema IOR: în timp ce Papa şi Gotti Tedeschi stimulau spre transparenţă, alţii acopereau iregularităţi enorme.

– În pofida aderenţei puternice a Papei Francisc la magisteriu şi la Catehism, o parte dintre mijloacele de comunicare în masă răspândeşte înţelegeri greşite. De exemplu, Papa Francisc este acuzat, în special dincolo de ocean, că este susţinător al tezelor marxiste în domeniul economiei şi, cu privire la temele etice, că este favorabil acceptării chiar şi a căsătoriilor între homosexuali. Ce părere aveţi?

– Papa Francisc ne cere să înţelegem şi să iubim, înainte de a judeca, pe cei care trăiesc situaţii personale neconforme cu doctrina, care rămâne aceea din totdeauna, chiar dacă nu este reafirmată în fiecare minut, deoarece este deja bine cunoscută. Mă tem că în spatele atacurilor la adresa Pontifului – pe care le consider complet ocazionale – există o mare înşelătorie a celui rău, care îi face pe unii să cadă în tentaţia intelectuală în care se cade atunci când se vrea să se distingă cu orice preţ: un complex de superioritate. Şi pe alţii în schimb îi pune în rolul mai puţin creştin al văduvelor neconsolabile ale Papei Benedict (care este însă primul susţinător al Papei Francisc). Aici este în joc credinţa: ori credem în Duhul Sfânt care luminează Biserica în drumul său şi prezidează alegerea Papei, ori despre ce anume vorbim?

În afară de aceasta, nu reuşesc să nu mă întreb cum se pot proclama unii în acelaşi timp apărători ai tradiţiei şi critici ai Papei, care este depozitarul şi interpretul ei suprem. Pe lângă faptul că nici un cuvânt al Papei Francisc nu poate fi opus Catehismului – inclusiv declaraţia adresată lui Eugenio Scalfari despre primatul conştiinţei, pe care o găsim la fel şi în Conciliul din Trento -, mie mi se pare că ar trebui să îndeplinim cu toţii recomandarea Sfântului Pius al X-lea, care în Catehismul său indica drept o datorie unitatea minţii şi a inimii cu Papa.

– Cum evaluaţi colaborarea cu Rusia în perspectiva proiectelor de pace în Siria şi Orientul Mijlociu, şi pe temele apărării vieţii, a familiei şi a identităţii creştine în Europa şi în lume?

– Cred că pe plan diplomatic, care este acela al unei slujiri generoase şi calificate aduse păcii, Biserica Papei Francisc s-a mişcat în aceste luni cu mare eficacitate. Ziua de rugăciune pentru Siria şi apelurile, îndeosebi scrisoarea către preşedintele G20 Putin, au îndepărtat în acea culme dramatică riscul unei extinderi foarte periculoase a conflictului. Atenţia Papei faţă de ortodocşi (de altfel pe aceeaşi linie cu aceea a Papilor Ratzinger şi Wojtyla) se va putea demonstra apoi un factor determinant în dialogul cu Moscova, înţeles în înalta lui valenţă spirituală, dar şi politică.

Cu privire la temele apărării vieţii, a familiei şi a identităţii creştine în Europa şi în lume, nu mă îndoiesc că Papa Francisc se va exprima cu aceeaşi energie dacă o vor cere împrejurările prin care trecem din când în când. Însă cred că aşa cum pacea începe să se construiască în casa fiecăruia, şi valorile familiei şi eticii trebuie să fie susţinute înainte de toate prin propriile vieţi. Şi cu privire la acest aspect ar trebui să ne facem cu toţii o bună cercetare a cugetului. De exemplu, pentru a contrasta avortul şi eutanasia nu sunt suficiente afirmaţiile de principiu, ci este nevoie de a ajuta şi a împărtăşi: adică a susţine şi a mângâia pe cel care trebuie să se nască (şi a-l face să se nască) şi pe cel care trece prin faza declinului.

– Se percepe clar sensibilitatea Papei Francisc faţă de ecumenism, precum şi marea atenţie în menţinerea şi dezvoltarea de raporturi bune cu ebraismul şi cu islamul. Ce anume vă aşteptaţi că se va întâmpla în călătoria pe care Papa a fixat-o în Ţara Sfântă în luna mai?

– Mă aştept la foarte multe de la îmbrăţişarea cu Patriarhul Bartolomeu, care o va reînnoi pe cea de acum 50 de ani dintre Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Athenagoras, a cărei consecinţă a fost ştergerea reciprocă a excomunicărilor. Cred că după această întâlnire va fi posibil să se traducă în realitate voinţa afirmată de a revedea formele papalităţii, pentru ca să ne putem întoarce la unitatea invocată de Isus. O disponibilitate, anunţată de Papa Wojtyla în „Ut unum sint” şi confirmată de Papa Bergoglio în „Evangelii gaudium”, care nu va fi lăsată să dispară. Cât priveşte raportul cu ebraismul, Papa Francisc a experimentat la Buenos Aires roadele extraordinare ale dialogului deschis de Conciliu cu aceia pe care, pe bună dreptate, Papa Wojtyla i-a definit ca fraţii noştri mai mari.

– Care sunt, după părerea dumneavoastră, calităţile cele mai inovatoare şi originale ale Papei Francisc? Care este secretul popularităţii sale şi al empatiei pe care o trezeşte în persoane?

– Eu cred că Papa Francisc este un om în pace cu el însuşi, aşadar cu toţi. Şi secretul său – omeneşte vorbind – este sinceritatea cu care acţionează şi lasă să transpară această pace. Dar există şi un alt factor care, după părerea mea, îl ajută mult: Domnul îl duce de mână şi îi sugerează cuvinte şi gesturi vorbindu-i direct în inimă. Altminteri nu s-ar explica extraordinara capacitate pe care o are de a vesti Evanghelia prin cuvinte şi gesturi corecte în fiecare întâlnire şi moment. Chiar şi cuvântul pe care-l spune fiecăruia – şi mulţi am experimentat aceasta – este mereu concret şi adecvat, adesea iluminant.

Traducere apărută iniţial pe Ercis.ro.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *