A găsi prezenţa lui Dumnezeu în rugăciune

Teme: Spiritualitate.
Etichete: .
Publicat la 25 ianuarie 2014.
Print Friendly

Autor: Dom Augustin Guillerand
Traducere: Radu Dunu
Sursa: CatholicExchange, 8 octombrie 2013

Coperta cărţii

Coperta cărţii

Rândurile care urmează reprezintă un scurt fragment din cartea semnată de un călugăr carthusian şi intitulată „A găsi prezenţa lui Dumnezeu în rugăciune”, apărut în SUA la Editura Sophia Institute.

Există numai o rugăciune esenţială: mişcarea care înalţă sufletul către Dumnezeu şi relaţia care urmează. Imediat ce sufletul se întoarce din valea întunecată spre înălţimile unde este lumină şi bucurie, el se roagă. Se întâlneşte cu Cel care nu a fost niciodată absent şi care este mereu întors către suflet. Mâinile lui pline de binecuvântări, inima Lui ce revarsă iubire veşnică, şi începe relaţia care este iubire şi viaţă.

Această relaţie poate căpăta forme foarte diverse, care variază în funcţie de persoane, vremuri, nevoi şi odată cu împrejurările schimbătoare ale vieţii de zi cu zi.

Sunt vremuri în care găsim sprijin în gândul la măreţia lui Dumnezeu în general, sau în vreo desăvârşire deosebită a Lui. De exemplu, invocăm iubirea, mila, bunătatea, sfinţenia şi adevărul Lui. Aceste desăvârşiri ne ajută să ne înălţăm la contemplarea acelor orizonturi largi în care Dumnezeul care este devine şi mai mare în ochii noştri. Bine facem. Dumnezeu se are doar pe Sine. El nu se poate împotrivi unei astfel de laude. De aceea am fost făcuţi, ca să îl lăudăm veşnic. Auzind de pe buzele noastre acest cântec al Patriei din exil, El ştie că noi îl vrem pe El mai mult decât orice alt lucru creat şi că îi aparţinem pe deplin.

Deseori ne adresăm cuiva drag Majestăţii divine. Evident, umanitatea sacră a Domnului nostru ocupă primul loc, mai presus de oricine şi de orice. În acest sens, litaniile sfinţilor sunt minunate. Îl invocăm mai întâi pe Dumnezeu Însuşi, apoi pe Isus, pe Mama Lui, pe marii sfinţi ai imensei şi iubitoarei noastre familii din Cer. Apoi amintim de greutăţile drumului şi de pericolele care ne ameninţă şi în cele din urmă, adunându-le pe toate într-un imens şi puternic epilog, amintim în puncte principale tot ceea ce Mântuitorul nostru a făcut pentru noi dându-ni-se pe Sine. Încheiem într-o notă de cerere în numele nostru şi pentru ceilalţi, pentru sufletele din Purgatoriu, precum şi pentru acelea care mai sunt pe pământ: „Te implorăm pe Tine, O Doamne…”

Diversitatea cererilor noastre împărtăşeşte de asemenea rugăciunii noastre o varietate nesfârşită de nuanţe. Putem cere binele absolut, care este Dumnezeu Însuşi, şi eventuala posesie a acestui bine suprem. Putem cere mijloacele care să ne ducă la El. Dintre acestea, unele sunt în mod direct şi esenţial îndreptate spre acest scop, altele mai puţin. Rugăciunea noastră variază în funcţie de aceste obiective. Există rugăciunea care constă numai în laudă şi adoraţie, alta se limitează la mulţumire. Dar toate sunt rugăciuni esenţiale, pentru că ne înalţă la Dumnezeu. Şi chiar dacă în unele cazuri poate că cererea nu este explicită, ea este totuşi ascunsă sub cuvinte sau chiar în intenţie. Aceia care laudă măreţia divină, aceia care îi mulţumesc pentru favorurile primite, ştiu că la picioarele Lui noi suntem mereu suflete necăjite şi că bunătatea Lui nu are cum să nu fie mişcată la vederea nevoinţei noastre.

Deseori strângem la un loc într-o formulă diferitele feluri de rugăciune. Într-un cuvânt sau două, adorăm sau mulţumim, cerem iertare şi ajutor şi ne apropiem de Tatăl pe urmele Fiului, în braţele Mariei, în unire cu toată ceata din Cer. Nu mă pot gândi la ceva ce ar putea să fie mai drag Dumnezeului iubirii şi să apeleze mai mult la iubirea Lui.

În Evanghelii sunt multe forme de rugăciune, ideale pentru orice împrejurări. Cea mai frumoasă, nu este nevoie să o spunem, este cea a Doamnei noastre: „Nu au vin.” Cererea în sine se pierde în desăvârşitul act de încredere. Maria este atât de sigură că este auzită, încât simte că ar răni duioşia Fiului ei cerând direct vin. Ea vorbeşte, apoi aşteaptă, aşa cum fac toate mamele. Şi ne invită şi pe noi să facem la fel: „Faceţi tot ce vă spune El.”

Şi tot aşa fac şi cele două femei dragi lui Isus, pe care Evanghelia le numeşte Marta şi Maria, la căpătâiul lui Lazăr, fratele lor. Ele ştiu că Isus le iubeşte, aşa că nu cer nimic. Pur şi simplu spun: „Doamne, cel pe care îl iubeşti Tu, este bolnav.” Nu este nici o cerere anume, niciun cuvânt despre necazul lor. Ele spun de fapt: „Tu iubeşti şi cineva suferă.” În acel cămin atât de unit, boala fratelui este şi boala lor, şi nu au nici cea mai mică îndoială: necazul lor comun va avea un ecou în inima prietenului lor.

Lăsaţi rugăciunea să vă împrospăteze sufletul!

Rugăciunea trebuie să fie continuă. Este sufletul care respiră. Aşa cum trebuie să respirăm în continuu, tot aşa trebuie şi să ne rugăm în continuu. Rugăciunea este mişcarea profundă interioară de care noi de abia suntem conştienţi. Să ajungem să ne dăm seama de această mişcare interioară, atât cât putem, este într-adevăr un mare har. Să trăim conştienţi de această mişcare şi de Cel care este atât sursa, cât şi capătul ei, este cel mai mare har dintre toate.

Pe această mişcare profundă, a cărei continuitate este din nefericire percepută de atât de puţini oameni, ar trebui grefate rugăciuni speciale – adică acelea care sunt mai conştiente şi mai voite. Pe acestea le numim propriu-zis „rugăciuni”, şi necesită momente fixe. Momentele pentru aceste rugăciuni în cazul preoţilor şi al călugărilor sunt atât de precise încât sunt numite „Ore”; adică anumite rugăciuni sunt legate de anumite ore din timpul zilei şi al nopţii. Ele sunt atât de statornice că întreaga zi este ca şi cum ar fi o rugăciune continuă. Aceste rugăciuni întorc mintea noastră, atât de uşor şi de des tulburată, către Dumnezeu. Exact când mintea noastră este prinsă cu vreun lucru superficial, vine momentul Oficiului Divin şi mintea noastră este retrasă de la deşertăciunile stăruitoare care probabil o ocupau, şi este din nou cufundată în Dumnezeu.

Creştinul obişnuit nu este supus unei constrângeri atât de stricte. Orele regulate pentru rugăciune, plinirea zilei şi canalizarea tuturor lucrurilor spre Dumnezeu nu sunt pentru el o datorie şi o sarcină zilnică. Dar ceea ce nu este pentru el o obligaţie, poate cu siguranţă să facă din iubire. Spun din iubire, dar este o iubire care este în interesul lui propriu. Dar şi pentru el sunt unele momente fixe în care ar trebui să se reculeagă şi să îşi reînnoiască contactul divin. „Dimineaţa”, spune psalmistul, „Tu vei auzi glasul meu… Dimineaţa voi sta înaintea Ta”. Iar profetul Isaia: „În zori, voi privi la Tine”, ca şi cum pentru el nu ar putea fi altă trezire decât aceasta, şi tot timpul nu ar fi fost atât de ocupat decât de noapte şi de somn. Şi mai relevant este acel cuvânt al fiului lui Sirah, care cade încet şi se răspândeşte ca roua: „[Înţeleptul] îşi va da inima ca să îi ceară din timp sprijin Domnului care l-a făcut şi se va ruga la vederea celui Preaînalt.”

Somnul aduce reînnoire: la aceasta se referă cuvântul odihnă sau repaus. Ne reînvie, cu condiţia să ne scoatem din minte tot ce ne-a deranjat pe parcursul zilei. Dacă, pe de altă parte, urmărim în visele noastre lucrurile care ne-au atras pe parcursul orelor când am fost treji, somnul nostru nu face decât să ne obosească, în loc să ne aducă odihnă. Noaptea este astfel ca o nouă creaţie: relaxează membrele, dă siguranţă minţii, reînnoieşte sufletul şi reface întreaga noastră fiinţă. Aceste ore de repaus sunt ore de inconştienţă. Nu trăim acest contact profund şi reconfortant cu Sursa noastră; sufletul nu o percepe. El vrea acest contact şi chiar îl realizează, dar nu îl conştientizează. Pe parcursul acestor ore de somn, el nu îi oferă lui Dumnezeu, care este şi atunci cu totul al lui, omagiul întregii fiinţe de care este răspunzător. Este un fel de pauză în dialogul divin şi cu toate că sufletul deţine primul loc în fiinţa noastră, trebuie să recunoaştem că nu o constituie pe toată.

Când corpul se trezeşte dimineaţa, iar sufletul redevine conştient de acest „întreg”, el preia din nou comanda şi devine încă odată legătura şi interpretul lumii create, reînnoindu-şi astfel contactul conştient cu Creatorul. De aceea, în psalmi, la Laude, noi invităm întreaga Creaţie să îşi reia această slavă întreruptă: „Voi toţi lucrări ale Domnului, binecuvântaţi pe Domnul, slăviţi-l şi preamăriţi-l pe El mai presus de orice în veci” (31). Astfel cântă sufletul întregii creaţii, pe care o salută din nou. Acestea sunt imagini ale Celui pe care sufletul Îl iubeşte, şi toată creaţia răspunde ca într-un glas: „Noi suntem pentru că El este; noi suntem pentru că El ne dă fiinţă şi suntem ceea ce El ne dă să fim.”

Pe timp de noapte, aceste voci îşi continuă slava, dar trupul, care este legătura dintre suflet şi creaţie şi transmite aceste armonii către suflet, este adormit. Dar odată trezit, acele voci bat tare calm la poarta simţurilor trupeşti, sufletul iar le aude şi marele imn de slavă – dacă omul îşi face loc în el – se reia. Între această lume reînnoită şi omul odihnit se creează o armonie, o înţelegere desăvârşită care devine o deplinătate când este unită cu Sursa de la care purcede. Rugăciunea este cea care împlineşte această unire şi desăvârşeşte odihna trupească. Este preludiul mişcării de peste zi şi pregătirea ei. Omenirea moare fiindcă nu înţelege asta.

Astfel cufundat din nou în Dumnezeu, care este în acea creaţie căreia i s-a dat pe Sine, omul poate să îşi reia truda zilnică. El nu este singur, ci se sprijină pe CEL CARE ESTE; îşi trage de la El atât lumina, cât şi puterea. Dincolo de ceea ce face, el îl vede pe Cel pentru care şi prin care acţionează, şi este unit cu El în sarcinile lui. Fiecare faptă a lui capătă o importanţă imensă, trece de momentul scurt în care este făcută şi este săpată în veşnicie.

O zi nu mai este doar o zi; este o pregătire şi deja o participare în eternitate. De pe aceste înălţimi, omul poate înfrunta greutăţile acestei vieţi care trece repede. El nu este zdrobit de vremea încercărilor, nici înspăimântat de ispită. Când se ivesc aceste lucruri, el îşi reînnoieşte, printr-o înălţare a sufletului, ca într-un salt spre Dumnezeu, contactul cu sursa vieţii, şi se împotriveşte ispitei. Pentru a obţine o astfel de împlinire, rugăciunea trebuie să fie cu adevărat rugăciune – adică o ridicare a minţii şi a inimii către Dumnezeu, o îndepărtare de toate atracţiile create şi omeneşti.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *