Să înţelegem Exortaţia Apostolică „Evangelii Gaudium”a Papei Francisc

Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. David Vincent Meconi, SJ
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: Homiletic & Pastoral Review, 12 decembrie 2013

Papa Francisc

Papa Francisc

Evangelii Gaudium reprezintă răspunsul Papei Francisc la Sinodul din octombrie 2012, dar este cu mult mai mult decât o simplă dare de seamă a ceea ce s-a petrecut acolo. În document, Papa Francisc subliniază temele-cheie ale pontificatului său.

Ca să-l înţelegem pe Papa Francisc, să ne reamintim două scene care surprind imaginea fondatorului Societăţii lui Isus şi care l-au inspirat din prima clipă pe tânărul Jorge Mario Bergoglio. Sf. Ignațiu de Loyola (1491-1556) a fost întemniţat de Inchiziţie, fiind suspectat de erezie; însă Ignațiu a fost cel care a introdus termenul de „Biserica ierarhică”. Tânărul Inigo a fost greşit înţeles şi perceput ca o ameninţare pe când călătorea dând Exerciţiile sale Spirituale într-o Europă zguduită de Reformă. El încuraja credincioşii să promoveze o relaţie adâncă, interpersonală, cu Isus Cristos în modul în care citeau Sfânta Scriptură şi în exercitarea carităţii în viaţa de zi cu zi. În acelaşi timp el era liderul Contra-Reformei, insistând pentru fidelitate faţă de Vicarul lui Cristos, chiar şi în condiţiile în care conducerea Vaticanului era deplorabilă (de exemplu, Papa Paul al III-lea, care a legitimat Societatea lui Isus în 1540, l-a făcut pe fiul său nelegitim primul Duce de Parma).

Ignaţiu i-a condus pe toţi cei însetaţi de sfinţenie afirmând următoarele: „Lăsând deoparte orice judecată, trebuie să fim cu sufletul pregătit şi gata să ascultăm în toate de adevărata Mireasă a lui Cristos, Domnul nostru, care este Mama noastră, sfânta Biserică ierarhică” (Exerciţii Spirituale, § 353) şi „Pentru a ajunge în toate la ţintă, trebuie să fim gata a crede că albul este negru, dacă aşa hotărăşte Biserica ierarhică; crezând [de asemenea] că între Cristos, Domnul nostru, Mirele, şi Biserica ierarhică, Mireasa Lui, domneşte acelaşi Duh care ne călăuzeşte şi ne îndreaptă spre mântuirea sufletelor noastre , pentru că prin acelaşi Duh şi Domn al nostru, care a dat cele zece porunci, este îndreptată şi condusă sfânta noastră Maică Biserica” (Exerciţii Spirituale, §365). Iezuiţii sunt cei chemaţi să ştie ceea ce este în mod absolut fundamental, păstrând în acelaşi timp flexibilitatea necesară pentru a-l face cunoscut şi atrăgător pentru toţi pe Cristos.

În Sărbătoarea Cristos Rege (24 noiembrie 2013), Sfântul Părinte a dat prima sa Exortaţie Apostolică, Evangelii Gaudium. Nu este nici uşor de citit, şi nici scurtă, cu cele 288 de numere pe 224 pagini în ediţia oficială a Vaticanului. O Exortaţie Apostolică apare, în mod tradiţional, în ajunul unui Sinod Roman. Evangelii Gaudium reprezintă însă răspunsul Papei Francisc la Sinodul din octombrie 2012, despre „Noua Evanghelizare pentru transmiterea credinţei creştine”, dar este mult mai mult decât un simplu raport a ceea ce s-a petrecut acolo. Această Exortaţie Apostolică subliniază temele-cheie ale pontificatului Papei Francisc, şi din cele cinci capitole ale Exortaţiei înţelegem cam ce anume implică aceasta:

Transformarea misionară a Bisericii (§19-49) susţine că inima Evangheliei este misionară: credinţa este un dar al lui Dumnezeu care nu trebuie să se oprească niciodată la o persoană, ci trebuie să treacă prin fiecare creştin pentru a-i evangheliza, mai departe, pe alţii. În felul acesta, Biserica este în permanenţă reînnoită prin zelul său evanghelic şi prin creşterea fiilor săi. Această secţiune este într-un fel ecoul faimosului avertisment al lui Hans Urs von Balthasar, după Conciliul Vatican II, care atrăgea atenţia că fără convingerea că Evanghelia trebuie împărtăşită, chiar cu preţul vieţii, „Biserica Luptătoare” este în pericol să devină „Biserica fotocopiatoare”!

În criza implicării comunitare (§50-109) este probabil cea mai controversată secţiune. Aici, Papa Francisc solicită o abordare a comerţului mai dreaptă, mai corectă sub aspect economic şi mai echitabilă sub aspect global. El nu condamnă pur şi simplu capitalismul, dar susţine că teoriile creşterii economice – conform cărora profitul celor bogaţi îi va ajuta în mod inevitabil pe cei săraci – nu sunt operante. În această secţiune se examinează de asemenea secularizarea culturilor, care îndepărtează din viaţa de zi cu zi frumuseţea mesajului creştin. În finalul acestei secţiuni, Papa Francisc accentuează bine-cunoscuta sa concepţie conform căreia ar fi un beneficiu pentru Biserică dacă s-ar sprijini ceva mai mult pe cunoştinţele femeilor credincioase. Această afirmaţie nu este prea radicală: mai degrabă este o continuare a ceea ce începuse Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea atunci când a vorbit despre „geniul feminin”.

Papa Francisc scrie: „Biserica recunoaşte contribuţia esenţială a femeilor în societate, prin sensibilitatea, intuiţia şi alte capacităţi deosebite pe care le au într-o mai mare măsură decât bărbaţii. Mă gândesc, de exemplu, la preocuparea specială pe care femeile o manifestă faţă de alţii, care îşi găseşte expresia particulară, dacă nu chiar exclusivă, în maternitate. Recunosc cu bucurie că multe femei împărtăşesc cu preoţii responsabilităţi pastorale, ajutând la susţinerea şi îndrumarea oamenilor, familiilor şi diferitelor grupuri şi oferind în acelaşi timp noi contribuţii la reflecţiile teologice. Trebuie să realizăm însă mai multe oportunităţi pentru o prezenţă feminină mai activă şi mai clară în Biserică. Fiindcă ‘geniul feminin este necesar sub toate formele sale de exprimare în viaţa societăţii, prezenţa femeilor trebuie să fie de asemenea asigurată şi la locul de muncă’ şi în diferite alte domenii unde se iau decizii importante, în Biserică, precum şi în structurile sociale” (§103).

Proclamarea Evangheliei (§110-175) reprezintă cu adevărat inima acestei Exortaţii Apostolice, îndemnându-i pe toţi creştinii să se considere apostoli, chemaţi să meargă în zonele de care aparţin, să predice Vestea cea Bună a lui Cristos despre iubire şi iertare. Papa Francisc subliniază faptul că nenumăratele moduri de viaţă în lumea actuală sunt tot atâtea chemări pentru ca Evanghelia să prindă rădăcini acolo. Aici se demonstrează clar credinţa neabătută a Papei Francisc în puterea lui Cristos şi a Bisericii de a-i converti pe toţi. Papa Francisc nu se teme de lume, ci vede în fiecare cultură umană ample şi variate oportunităţi pentru convertire la creştinism.

Dimensiunea socială a evanghelizării (§176-258) este secţiunea cea mai „catolică”, fiindcă prezintă cea mai „universală şi inclusivă” chemare la solidaritate. În inima adevăratei comunităţi stă includerea celui sărac, a vieţii lui de zi cu zi; iar al doilea element este pacea civilă şi dialogul social, care face posibilă o astfel de armonie. Sunt tratate, de asemenea, problemele religioase, cum ar fi ecumenismul şi dialogul interreligios.

Evanghelizatori plini de Duhul Sfânt (§259-288). Această secţiune se referă la Coborârea Duhului Sfânt: Papa Francisc trage concluzia că dârzenia şi îndrăzneala filială dată fiilor lui Dumnezeu la acea primă revărsare a Duhului Sfânt există în permanenţă în Biserica lui Cristos şi astăzi, ca şi atunci, suntem chemaţi să-l primim pe Duhul Sfânt, astfel încât să-l putem duce tuturor celor care încă nu ştiu că sunt „poporul lui Dumnezeu”. Accentul cade aici pe acel „impuls misionar” cu care se deschide Exortaţia, ca şi pe acea Biserică pe care Dumnezeu doreşte să o edifice cu întreaga omenire. Urmând exemplul Fericitului Ioan Paul al II-lea, Exortaţia se încheie cu o rugăciune adresată Fecioarei Maria: „Mamă a Evangheliei vii, izvor nesecat de fericire pentru cei mici ai Lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi.”

Pe măsură ce a trecut timpul, după prima lectură a acestei Exortaţii, am înţeles că mesajul principal în jurul căruia gravitează învăţătura Papei Francisc este parabola fiului risipitor: Biserica este Maica duioasă, al cărei soţ, Tatăl cel iubitor al tuturor, îi caută necontenit pe toţi copiii Lui, chemându-i acasă. Împreună, această familie, Dumnezeu şi Biserica Sa, doresc cu ardoare să reunească pe toţi oamenii, făcând din fiecare fiul sau fiica Sa, pentru totdeauna (a se vedea secţiunile §46 şi §144 care se referă la fiul risipitor).

Cu mulţi ani în urmă, când nişte prieteni foarte dragi aveau copii mici, mama acestora mi-a spus, jumătate în glumă, jumătate în serios, că era foarte neliniştită şi că-l va duce la doctor pe cel mai mic dintre fii, de teamă să nu contracteze cine ştie ce infecţie, fiindcă tot timpul era plin de vânătăi şi julituri. Doctorul a râs când a văzut-o cât de îngrijorată era, şi, ca să o liniştească, i-a spus că recent a aflat că de fapt copiii care se julesc şi se lovesc des sunt mult mai sănătoşi decât ceilalţi, ţinuţi „în puf”. „Cel puţin, copiii dumneavoastră se joacă pe afară”, a continuat doctorul, „în timp ce ceilalţi stau toată ziua în casă, pierzându-şi vremea cu jocuri video”. Răspunsul medicului a liniştit-o pe mamă: este mai bine să avem câteva zgârieturi şi vânătăi fiindcă ne trăim cu adevărat viaţa, decât să trecem aparent „curaţi” prin viaţă, fiindcă păstrăm distanţa faţă de ceilalţi. Dacă acest lucru este valabil pe planul natural, poate fi oare adevărat şi la nivel supranatural?

Papa Francisc consideră că da: „Prefer o Biserică lovită, cu vânătăi şi murdară fiindcă a ieşit în stradă, decât o Biserică bolnavă fiindcă este limitată, închisă în sine şi se agaţă de propria-i siguranţă şi linişte. Nu doresc o Biserică preocupată de a fi ea însăşi în centru şi care ajunge să fie prinsă în capcana unei întregi ţesături de obsesii şi proceduri. Dacă este ceva care ar trebui cu adevărat să ne preocupe şi să ne tulbure conştiinţa, acesta este faptul că atât de mulţi dintre fraţii şi surorile noastre trăiesc fără să cunoască puterea, lumina şi consolarea care se naşte din prietenia cu Isus Cristos, fără o comunitate de credinţă care să-i susţină, fără sens şi fără scop în viaţă. Eu sper că, mai mult decât de frica de a greşi, ne vom teme de a rămâne închişi în interiorul unor structuri care să ne dea un fals sentiment de securitate, în reguli care să facă din noi judecători nemiloşi, în deprinderi care să ne facă să ne simţim la adăpost, în timp ce la uşa noastră mor oamenii de foame iar Isus nu oboseşte să ne repete mereu: ‘Daţi-le voi să mănânce’ (Marcu 6,37; §49)”.

Tocmai această noţiune – „o Biserică lovită, cu vânătăi şi murdară”- este aceea pe care mulţi catolici se străduiesc să o înţeleagă corect. Pontificatul Papei Francisc sfidează deopotrivă tendinţa de a pune prea uşor etichete, ca şi pe aceia mulţi dintre noi care, pentru liniştea tuturor, au pus semnul egal între misiunea Bisericii şi un oarecare partid politic sau o anumită orânduire istorică. Pontificatul Papei Francisc se dovedeşte a fi cu adevărat o provocare, fiindcă îi critică aspru pe cei care se complac în ideile lor preconcepute despre cum ar trebui proclamată Evanghelia.

De exemplu, Rush Limbaugh a numit Exortaţia Apostolică Evangelii Gaudium ca fiind „marxism pur” şi a adăugat, meditativ, că „Dacă Biserica nu ar fi în favoarea capitalismului, atunci nu ştiu în favoarea cui ar trebui să fie”. Credincioşii catolici ar face bine să îi amintească lui Rush Limbaugh că Isus şi nu capitalismul a edificat Biserica! Reacţionând împotriva „marxismului” latent pe care l-ar fi descoperit în învăţătura socială ultramodernă a Papei Francisc, ne întrebăm dacă Rush Limbaugh nu a avut în vedere următoarele două idei: „Tradiţia creştină nu a încurajat niciodată acest drept (al proprietăţii private) ca fiind absolut şi intangibil. Dimpotrivă, a înţeles acest drept în contextul mai larg al dreptului de a folosi bunurile în beneficiul întregii creaţii: dreptul de proprietate privată este subordonat dreptului de uz comun, faptului că bunurile sunt destinate fiecăruia”; şi „Procesul globalizării corect înţeles şi coordonat deschide posibilitatea redistribuirii fără precedent a bunurilor la scară internaţională; dacă însă este rău direcţionat, duce la creşterea sărăciei şi a inegalităţii şi poate chiar antrena o criză globală. Este necesar să se corecteze funcţionarea defectuoasă, unele aspecte ale acesteia fiind grave, fiindcă pot crea sciziuni între popoare şi în interiorul popoarelor, şi, de asemenea, este necesar ca redistribuirea bunurilor să nu ajungă la redistribuirea sau creşterea sărăciei…”

Proprietatea privată să nu mai fie considerată un drept absolut? O redistribuire la nivel global a bunurilor? Aceasta au înţeles unii din ceea ce a scris Papa Francisc. Totuşi, Papa Francisc nu a făcut decât să continue pur şi simplu ideile Papei Ioan Paul al II-lea şi ale Papei Benedict al XVI-lea. Referitor la primul dintre cele două paragrafe de mai sus din Exortaţie, amintim că Fericitul Ioan Paul al II-lea (în Enciclica Laborem Exercens §14) menţionează că noi nu suntem niciodată posesori în mod absolut ai bunurilor create de Dumnezeu, ci doar părtaşi, şi astfel, chiar dacă ne putem gândi că „deţinem” ceva, cel care posedă cu adevărat este în ultimă instanţă Dumnezeu. În ceea ce priveşte al doilea paragraf de mai sus, Papa emerit Benedict al XVI-lea (în Enciclica sa Caritas in Veritate §42) ne cheamă să vedem că globalizarea oferă noi posibilităţi pentru ţările bogate de a se preocupa mai atent de nevoile ţărilor sărace. Prin urmare, multe dintre ideile din Exortaţia Apostolică Evangelii Gaudium sunt pur şi simplu continuarea doctrinei sociale catolice susţinută de Papii Benedict al XVI-lea şi Ioan Paul al II-lea, reamintind lumii că profiturile trebuiesc întotdeauna subordonate oamenilor şi că esenţial este ca niciodată să nu se compromită demnitatea umană. Aici apare şi îndemnul Papei Francisc la „revoluţia tandreţei” (§88), pentru ca fiecare creştin să recunoască „măreţia sacră a aproapelui, să-l vadă pe Dumnezeu în fiecare om” (§92).

Fără îndoială, Sfântul nostru Părinte Francisc are propriul său stil. În această Exortaţie el nu este împotriva credinciosului care deja se străduieşte să aducă lumii bucuria lui Cristos. Şi nici împotriva acelor creştini care sunt bogaţi dar care îşi folosesc deja bunurile ca să îi ajute pe cei din jurul lor. Şi nici împotriva capului de familie care munceşte din greu să asigure un nivel de confort prin care el şi familia lui să se bucure de bunurile fundamentale omeneşti. Nu, nicidecum: Papa Francisc scrie împotriva autonomiei atotstăpânitoare, când omul se aşează pe el însuşi, cu dorinţele sale, mai presus de necesităţile vitale ale aproapelui. Ceea ce constituie o provocare pentru mass-media este faptul că Papa Francisc decelează o astfel de concupiscenţă atât în lume, cât şi în Biserică; el scrie împotriva celor care, în Biserică, socotesc că înfăţişarea pioasă este mai importantă pentru viaţa de credinţă decât compasiunea, bucuria şi caritatea. El scrie ca să îşi împlinească datoria de Sfânt Părinte al nostru, de a aduce Vestea cea Bună a Evangheliei tuturor celor care au urechi să audă şi ochi să vadă. Fie ca ochii noştri să îl vadă cu adevărat pe Pruncul Isus care se naşte din nou în lume şi în inimile noastre luna aceasta!

Posted in Biserică and tagged .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *