CFE: Rugăciunea este întotdeauna ascultată

Teme: Spiritualitate.
Etichete: .
Publicat la 5 decembrie 2013.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. Renzo Bonetti
Traducere: pr. Mihai Vătămănelu OFMConv.
Sursa: MisteroGrande.org

Cateheza 13
Rugăciunea este întotdeauna ascultată
Text de bază: Lc 5,17-26

Dragi prieteni,

Rugăciune, credinţă, vindecare

Rugăciune, credinţă, vindecare

Ne regăsim alături unul de celălalt, dar am vrea ca aceasta să se întâmple nu doar din punct de vedere fizic, ci şi spiritual, tocmai pentru a se adeveri acea expresie puternică a lui Isus: „Unde doi sau trei se adună în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”. Şi când spune unde doi sau trei nu înseamnă unde doi sau trei mai buni, unde doi sau trei mai sfinţi, ci oricine se află în mijlocul vostru – împovărat de greutăţi, probleme, păcate şi greşeli – să nu-şi facă griji, ceea ce contează în acest moment este a fi uniţi, a fi uniţi în numele Domnului.

Să abordăm împreună, în această seară, un argument foarte frumos, care cred că va interesa pe fiecare în parte, ce are următorul titlu: RUGĂCIUNEA ESTE ÎNTOTDEAUNA ASCULTATĂ!

Să nu vă surprindă acest titlu, este gândit, este sigur, rugăciunea este întotdeauna ascultată! DA! Pentru că este minimul ce se poate spune despre Dumnezeu. Chiar dacă din experienţa noastră ni se pare că nu, minimul ce se poate spune este că Dumnezeu ascultă întotdeauna rugăciunea. O putem deduce şi dintr-o frază a lui Isus care spune: „Dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi lucruri bune fiilor voştri, cu atât mai mult Tatăl vostru care este în ceruri…” Este minimul dintr-atâtea alte expresii pe care le auzim de la Isus. „Cine mă urmează va primi însutit în viaţa aceasta şi viaţa veşnică va moşteni”. Sau o altă expresie ce o luăm din Vechiul Testament: „Chiar dacă o mamă ar uita de fiul său, Eu nu voi uita”. Aşadar, este de neconceput să afirmăm că Dumnezeu nu ascultă rugăciunea; dimpotrivă, am putea numi ofensă la adresa lui Dumnezeu să afirmăm că Dumnezeu nu ascultă rugăciunea noastră. Ca şi un copilaş care, adresându-se tatălui său pentru ceva, ar spune: Tată, tu nu mă iubeşti, tată, tu nu mă asculţi!

Întrebarea pe care ne-o punem este însă legitimă: cum se poate întâmpla să ne asculte întotdeauna? Să lăsăm să ne explice aceasta fragmentul evanghelic pe care-l vom citi. Este un pasaj care vorbeşte despre vindecarea paraliticului şi pe care îl luăm din Evanghelia lui Luca 5,17-26.

17 Într-una din zile, pe când învăţa, şedeau şi unii farisei şi învăţaţi ai Legii care veniseră din toate satele Galileii şi Iudeii şi din Ierusalim; iar puterea Domnului era cu El ca să vindece. 18 Şi iată, câţiva bărbaţi purtau pe un pat un om care era paralizat şi încercau să-l aducă la El şi să-l pună înaintea Lui. 19 Şi, negăsind pe unde să-l ducă până la El din cauza mulţimii, urcându-se pe acoperiş, l-au lăsat printre olane cu patul până în mijloc, în faţa lui Isus.
20 Văzând credinţa lor, a zis: „Omule, păcatele îţi sunt iertate!” 21 Cărturarii şi fariseii au început să se întrebe: „Cine este acesta care rosteşte blasfemii? Cine poate să ierte păcatele în afară de singur Dumnezeu?” 22 Dar Isus, cunoscând gândurile lor, răspunzând, le-a zis: „La ce vă gândiţi în inimile voastre? 23 Ce este mai uşor: a spune «Păcatele îţi sunt iertate!» sau a spune «Ridică-te şi umblă!»? 24 Însă ca să ştiţi că Fiul Omului are puterea de a ierta păcatele pe pământ – i-a spus omului paralizat: Îţi zic ridică-te, ia-ţi patul şi du-te acasă”. 25 Şi îndată s-a ridicat înaintea lor, a luat patul pe care zăcuse şi s-a dus acasă, preamărindu-l pe Dumnezeu. 26 Uluirea i-a cuprins pe toţi şi-l preamăreau pe Dumnezeu şi spuneau plini de teamă: „Astăzi am văzut lucruri minunate”.

Iar puterea Domnului, spune Evanghelia, era cu El ca să vindece. Era unanim recunoscut că Isus înfăptuia vindecări, că Isus făcea bine oricărei persoane care se apropia de El pentru a-i cere vindecare, sănătate, pentru a-i cere să fie eliberată de vreo boală. De aceea era normal ca în jurul lui Isus să fie agitaţie, o multitudine de persoane care căutau vindecări.

Vedem, aşadar, imposibilitatea acestui paralitic, care zăcea pe pat, de a intra în această casă mică, şi pe prietenii săi, ce doreau cu orice preţ vindecarea sa fizică, că se apucă de treabă. La acele tipuri de casă cum era obiceiul să se construiască în Israel, puteai să ridici acoperişul. Iar acei prieteni dau jos acoperişul şi îl lasă în jos pe acest prieten al lor, îl coboară pentru a putea fi vindecat. De menţionat un fapt particular: aceste persoane colaborează pentru vindecarea alteia. Doar aceasta este, deja, o frumoasă învăţătură, dar o punem în paranteză, pentru că nu face obiectul învăţăturii din această seară, dar este frumos să vezi prieteni care îşi fac de lucru, dau din timpul lor, pentru ca un altul, un prieten de-al lor, să fie vindecat, să fie însănătoşit, ca prietenul lor să-l întâlnească pe Domnul.

Isus răspunde în faţa acestui fapt, cu acest bolnav care este introdus prin acoperiş în faţa Lui de câţiva prieteni pentru a fi vindecat; subliniază evanghelistul: „văzând credinţa lor”… Văzând credinţa lor, Isus ascultă, Dumnezeu ascultă, Dumnezeu îşi dă seama, Dumnezeu vede, nu este orb, nu trece cu vederea lucrurile, nu este distras şi noi trebuie să urlăm ca să reuşim să-i atragem atenţia asupra noastră. Dumnezeu nu este niciodată distras, nouă ni se pare distras, nouă ni se pare absent. „Văzând credinţa lor”; Dumnezeu vede, Dumnezeu ascultă, nu este surd, pentru că Dumnezeu iubeşte, Dumnezeu nu poate să nu iubească, Dumnezeu nu poate înceta nici o clipă să fie Dumnezeu. Dacă ar înceta să iubească, ar înceta să fie El însuşi, să fie Dumnezeu. Dumnezeu nu poate înceta aşadar nici o clipă să iubească, Dumnezeu nu stinge niciodată întrerupătorul iubirii. Să ne gândim puţin, în jurul acestei mese, în această cameră; Dumnezeu a stins întrerupătorul iubirii faţă de vreunul dintre voi? Niciodată, nici o clipă. Noi suntem cei care avem antene atât de slabe încât nu reuşesc să capteze modul în care Dumnezeu ne iubeşte, pentru că suntem slabi, suntem fragili, dar Dumnezeu nu încetează nici o clipă să asculte, să vadă.

Atenţie la ceea ce urmează! Ce dăruieşte Isus când ascultă rugăciunea? Aveţi aici răspunsul, atenţie: UN DAR MAI MARE DECÂT CEL CERUT, mai mult, un dar pe care cel care l-a cerut nici măcar nu s-ar putea gândi că ar fi cel mai mare. Aici este secretul pentru a înţelege că Dumnezeu ascultă întotdeauna rugăciunea. Dumnezeu ne ascultă rugăciunea, pentru că ne dăruieşte întotdeauna lucruri mai mari decât cele pe care noi le-am putea cere; ne dăruieşte chiar şi ceea ce noi nu ne gândim să cerem, pentru că nu avem de unde să ştim că este lucrul cel mai important pentru noi. Nimeni dintre noi nu se roagă sau nu cere să respire aerul şi totuşi ne este oferit.

Dumnezeu ascultă întotdeauna; iar atunci când ni se pare că nu ascultă rugăciunea noastră, este pentru că doreşte să ne facă un dar mai mare decât cel cerut, mai mult, un dar despre care celui care îl cere nici măcar nu-i trece prin gând că ar fi cel mai mare. Şi care este acel dar? TE VINDEC ÎN INTERIOR! Omule, păcatele îţi sunt iertate! Păcatele tale îţi sunt iertate! Toţi şi-au dat silinţa, au desfăcut acoperişul acelei case, pentru a-l aduce înaintea lui Isus pe acel bolnav, ca să fie vindecat de boală, vindecat de paralizie. Isus răspunde astfel: „Te vindec în interior!” Auziţi aceste cuvinte: „păcatele îţi sunt iertate!”

Să mai observaţi ceva; când spunem că Dumnezeu ascultă, îi ascultă pe toţi! Dacă între voi este deci cineva care se simte nelalocul lui, nevrednic, care se simte păcătos, Dumnezeu ascultă şi rugăciunea lui. Nu există persoană oricât de ruinată, nu există persoană oricât de deprimată, care să nu fie ascultată. Eu aş putea să mă prezint în regulă ori nu, aş putea fi divorţat, nedivorţat; Dumnezeu ascultă întotdeauna rugăciunea mea! Acesta este un secret pe care nu-l putem irosi, Dumnezeu ascultă întotdeauna rugăciunea mea. Mai mult, trebuie să o spunem din nou, Dumnezeu face un dar infinit mai mare. Mai mult însă, şi faţă de cei prezenţi, Dumnezeu oferă un dar şi mai mare, face un dar extraordinar tuturor celor prezenţi. Urmăriţi cum decurge apoi evenimentul: „Însă ca să ştiţi că Fiul Omului are puterea de a ierta păcatele pe pământ…”; gândiţi-vă ce dar neaşteptat oferă Isus tuturor celor prezenţi: CA SĂ ŞTIŢI CĂ AICI ESTE FIUL LUI DUMNEZEU.

Încercaţi să vă închipuiţi ce ar fi dacă Isus, acum, pentru noi ar face mai mult, dacă ochii noştri ar reuşi să vadă prezenţa lui Isus între noi… „Pentru ca să ştiţi că Eu sunt între voi, vă vindec inimile – pentru ca să ştiţi -, Eu vin să vă spun ceva mult mai important”. Pentru ca să ştiţi că este unul care vindecă în interior – Isus spune acelui paralitic: … ridică-te şi umblă! Este ca şi când ne-ar spune: „aş vrea să vă daţi seama că adevărul cel mai mare, vindecarea cea mai mare este aceea a inimii, aş vrea să vă daţi seama că Eu ascult întotdeauna rugăciunea. Aş vrea să vă dau garanţia că Eu ascult întotdeauna rugăciunea; tocmai pentru ca să ştiţi, să aveţi garanţia că Eu ascult mereu rugăciunea, atunci spun acestui om: ‘ridică-te şi umblă!'”

Priviţi până unde a ajuns Isus, până la ce delicateţe, să vrea să ne explice că El ne face întotdeauna un dar mai mare decât cel cerut, ne dăruieşte mai ales acele daruri interioare, prin care-l putem regăsi pe El; şi pentru a confirma acest miracol, El spune: ridică-te şi umblă!

Şi-atunci mă gândesc la multele istorii personale ale oamenilor; ce e mai frumos, ca Domnul să îndrepte un picior, să vindece o inimă rănită, ori să lase acea persoană în tulburare interioară, pentru ca să înţeleagă care este eliberarea sa definitivă? Câte persoane nu sunt lipsite de lumina caracterului definitiv al vieţii? Câte persoane sunt care nu-şi cunosc direcţia drumului în viaţă, şi caută un loc de parcare? Nu ştiu încotro să meargă, şi caută un boschet în care să doarmă? Nu cunosc direcţia în care merg, şi cer să fie vindecaţi la picior? Domnul face întotdeauna minuni mai mari decât am putea noi cere, doar că le face pe cele esenţiale pentru viaţă, şi în special pentru viaţa veşnică; acesta este felul de miracole. Iată de ce minunea cea mai mare este vindecarea interioară. Şi ne dă garanţia că face acest fel de miracole. Mai mult, pentru ca să ştim că înfăptuieşte acest gen de miracole, spune: ridică-te şi umblă!

Să observăm urmările pentru cel care înţelege acest dar extraordinar – găsim tot în evanghelie aceste consecinţe: s-a întors acasă preamărindu-l pe Dumnezeu, lăudându-l pe Domnul, aducându-i mulţumire, binecuvântând pe Dumnezeu; iar de cealaltă parte, aproape ca şi ecoul din munţi al glasului de laudă care se înalţă la Domnul: uluirea i-a cuprins pe toţi şi-l preamăreau pe Dumnezeu. Rugăciunea de laudă, iată de ce facem rugăciunea de laudă, pentru că încercăm să găsim lucrurile pe care Domnul ni le oferă şi care sunt îngropate. Noi mergem în căutarea lucrurilor mari pe care El ni le-a dăruit deja, sunt la bancă, sunt depozitate în inima noastră, dar noi nu le scoatem la suprafaţă. Sunt acele sentimente interioare pe care noi nu le înţelegem încă, preţiozitatea unui soţ, a unei soţii, şi-i cerem Domnului să ne dea o maşină. N-am înţeles încă ce înseamnă un fiu, şi-i cerem să ne ofere posibilitatea să câştigăm mai mult la serviciu, n-am înţeles încă ce înseamnă a avea o familie, şi-i cerem să ne ajute să punem pe picioare o afacere, n-am înţeles încă valoarea picioarelor noastre care umblă, şi-i cerem să ne dea o bicicletă…

A-l lăuda pe Dumnezeu, …îl preamăreau pe Dumnezeu! Vă daţi seama că trăim într-o lume care nu ştie să-şi arate recunoştinţa faţă de nimeni! A-l lăuda pe Dumnezeu, a recunoaşte că El face daruri mai mari decât cele pe care le cerem, şi-atunci începem vânarea darurilor pe care Domnul ni le-a făcut, vânarea darurilor pe care Domnul ni le face. De câte ori am mulţumit Domnului pentru că am avut oarecare părinţi? Ne-a făcut un dar extraordinar, şi credem că este suficient ca să fie înmormântaţi, pentru a fi totul în regulă!

A-l lăuda pe Domnul pentru darurile pe care ni le-a făcut, a descoperi că El ascultă întotdeauna rugăciunea; doar că El ne face daruri mult mai mari decât cele pe care le cerem şi ne ascultă rugăciunea doar atunci când, efectiv, corespunde esenţialului. Desigur, putem cere şi ce este neesenţial, este drept, procedăm cu Dumnezeu ca şi copiii, îi cerem de toate, nu este o problemă, dar atenţie, Domnul întotdeauna ne ascultă.

Ce avem fără să fi primit? Ce lucruri avem pe care să ni le fi inventat? Pietrele, nisipul cu care sunt construite casele noastre, le-am inventat noi? Cu siguranţă Domnul dăruieşte mereu un lucru: CONVERTIREA. Dacă acela este darul cel mai mare, înseamnă că noi vrem să cerem convertirea noastră, a mea, a fraţilor noştri, pe cea a persoanelor care ne sunt la inimă. Este vorba de ceea ce mai curând am numi lista din inimă, decât lista inimii, acea listă pe care o purtăm în inimă, şi vrem să cerem lucruri concrete: Doamne, te rog pentru acela, pentru celălalt, vrem lucruri evidente. Pentru cine, cui doriţi să-i dăruiţi aceste lucruri frumoase pe care le auziţi, vreţi să le ţineţi doar pentru voi? Vi se pare corect? Cui vrem să le dăruim? Iată lista inimii! Şi atunci încep să mă rog, fără a face discursuri altora, încep să mă rog pentru acele persoane, iar cine cere convertirea, cu siguranţă o va obţine.

Să-i mulţumim Domnului care este prezent în mijlocul nostru şi ne vorbeşte inimilor.

toată seria aici (ca fişiere Word)



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *